en-USro-RO

| Login
16 iulie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Luni, 16 iulie 2018

Sfintii zilei
Sf. Fc. Maria de pe Muntele Carmel *
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 15-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), III
Lectionar
Is 1,11-17: Spãlați-vã, curãțați-vã, îndepãrtați rãutatea gândurilor voastre dinaintea ochilor mei!
Ps 49: Celui care merge pe calea cea dreaptã îi voi arãta mântuirea lui Dumnezeu.
Mt 10,34-11,1: Nu am venit sã aduc pace, ci sabie.
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 15-a de peste an

SFÂNTUL ALOIS DE GONZAGA

patron al tineretului

(1568-1591)

“Nu este bine să ne credem mari datorită originii noastre: chiar şi principii sunt cenuşă ca şi cei săraci”
[1].

Dacă unor martiri ai antichităţii le-a fost distorsionată imaginea în sensul învăluirii ei în legendă, lucru care i-a făcut, în general, mai simpatici, altor sfinţi, cum sunt Anton de Padova şi Alois de Gonzaga, tradiţia populară, alimentată de unele scrieri hagiografice, le-a rezervat surpriza de a-şi vedea alterată istoria vieţii, fără vreun avantaj pentru propria lor persoană.

Anton, învăţatul franciscan, luptător şi apărător al săracilor, admirat până şi de sfântul Francisc pentru sfinţenia şi înţelepciunea sa, a devenit, în fantezia populară, fratele cu chip angelic invocat pentru descoperirea lucrurilor pierdute sau făcătorul de minuni, expert în aranjarea căsătoriilor tinerilor îndrăgostiţi.

Gonzaga, de la caracterul hotărât şi de la inteligenţa ascuţită, cunoscător al fastului şi al marilor curţi europene, a fost zugrăvit ca fiind un tânăr cu capul în nori care, pentru a nu-şi atinge curăţia, închidea ochii de fiecare dată când întâlnea o femeie, chiar dacă aceasta ar fi fost mama sa.

Însă adevărul este cu totul altul.

Alois s-a născut în castelul din Castiglione delle Stiviere, situat între Brescia şi Mantova, la 9 martie 1568, ca fiu al marchizului don Ferrante Gonzaga şi al contesei donna Marta Tana di Santena, doi tineri soţi întorşi de puţin timp de la curtea din Madrid, unde împreună au fost în slujba regelui Filip al II-lea şi a reginei Elisabeta.

O naştere dificilă

În timp ce loviturile salvelor de artilerie din curtea castelului anunţau venirea pe lume a primului născut, în camera nupţială era multă preocupare pentru soarta copilului şi a mamei. Naşterea a fost dificilă şi mama, fără să vadă încă micuţul, şi-a chemat soţul aproape pentru a se informa şi, o dată cunoscută situaţia, a făcut cu el vot pentru un pelerinaj la Loreto, dacă Madona ar fi salvat viaţa fiului şi a ei.

Apoi, don Ferrante a poruncit ca copilul să fie botezat imediat, pentru ca, dacă în planurile lui Dumnezeu nu l-ar fi putut avea pe pământ ca moştenitor, cel puţin să fi avut în el, în cer, un înger protector. Abia botezat, copilul a fost arătat mamei care l-a sărutat cu multă devoţiune, i-a trasat Semnul Crucii pe frunte şi l-a oferit Mariei.

Nimic extraordinar în acest comportament. Aşa făceau toate familiile catolice ale timpului şi acei domni de la Castiglione delle Stiviere aveau creştinismul în sânge.

Dacă prima naştere a fost dificilă, celelalte şase care au urmat vor merge bine şi donna Marta a avut bucuria de a-i educa creştineşte pe toţi cei şapte fii ai ei. Două lucruri le transmitea într-un mod deosebit: arta rugăciunii, deoarece era convinsă că cine nu are un raport bun cu Dumnezeu, nu poate stabili raporturi bune cu ceilalţi; şi apoi, iubirea faţă de aproapele, înainte de toate, faţă de cei săraci, deoarece în ei vedea în mod deosebit prezenţa lui Cristos. Marchizul îşi urma cu plăcere soţia, chiar dacă nu întotdeauna reuşea să ţină pasul cu ea.

Destinul primului născut

Destinul lui Alois era clar pentru toţi: trebuia să devină expert în arta militară şi în aceea a conducerii, deoarece era moştenitorul titlului de marchiz al tatălui. De aceea, la vârsta de 4-5 ani, avea deja pe umeri haina de mic căpitan la Casalmaggiore sul Po, unde tatăl, din ordinul lui Filip al II-lea, instruia trei mii de soldaţi adunaţi din toate părţile Italiei, pentru a fi trimişi la Tunis cu armata imperială, pentru a anihila ultimele rezistenţe islamice după bătălia de la Lepanto.

Micul soldat observa cu interes mişcarea disciplinată a trupelor şi era într-un mod special atras de explozia prafului de puşcă. Într-o zi, profitând de neatenţia unei santinele, a încărcat ţeava unui tun şi a aprins fitilul. Focul s-a îndreptat, din fericire, în sus, fără să provoace daune, şi copilul a fost aruncat înapoi şi acoperit de praf. Când l-au dus murdar şi surâzător la tatăl său, acesta a zâmbit cu plăcere. Era un soldat precoce. Totuşi, aşa cum avea să noteze mama sa, pe câmp învăţa foarte repede nu numai folosirea armelor, dar şi jargonul nu întotdeauna curat al soldaţilor.

Când tatăl său s-a îmbarcat pentru Tunis împreună cu oamenii săi, în 1573, Alois a trebuit să se întoarcă acasă, unde-l aştepta mama, împreună cu alţi doi fraţi mai mici. Şi-a scos haina militară şi s-a supus cu plăcere disciplinei materne, care, cu delicateţe şi hotărâre, i-a purificat limbajul, făcându-l să înţeleagă că unele cuvinte nu sunt bune în gura creştinului.

Convertirea

În această perioadă este plasată şi data “convertirii de la lume la Dumnezeu”. După cum mărturiseşte el însuşi, pe când avea 7 ani, în timpul unei rugăciuni, a simţit o mare dorinţă de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, şi atunci a spus “da”. A fost atât de intens acel moment, încât, de atunci, a trăi în Dumnezeu şi, în acelaşi timp, a-l avea prezent în ocupaţiile obişnuite ale vieţii devenise pentru el ceva normal.

Când, mai târziu, deja student la teologie, formatorul său, preocupat pentru sănătatea sa, i-a hotărât să nu se sforţeze prea tare în căutarea unirii neîntrerupte cu Dumnezeu, lăsându-şi timp pentru odihna minţii, el îi mărturisea unui coleg: “Nu ştiu ce să fac. Părintele rector mi-a poruncit să nu mă mai gândesc la Dumnezeu pentru a evita orice efort, şi aceasta, cu siguranţă, îmi cere un efort maxim”[2].

Paranteza florentină

Când a izbucnit, în Italia de Nord, foarte cunoscuta ciumă din 1576, don Ferrante i-a trimis pe Alois şi Rodolfo, cel de-al doilea născut, la Florenţa, la prietenul său, marele duce de Toscana, pentru a evita pericolul bolii şi pentru a studia.

Paranteza florentină a fost foarte importantă pentru Alois. Ager la minte şi cu un bun simţ al observaţiei, el se angaja la studiu şi, în acelaşi timp, examina şi viaţa pe care o ducea la curte. Era o viaţă foarte diferită de aceea pe care o ducea la castelul său şi, totodată, era aşa de departe de învăţăturile mamei. Remarca superficialitatea, falsitatea şi corupţia.

Nu avea dificultăţi în a construi raporturi şi se bucura de stima şi respectul tuturor. Toţi ştiau că se puteau încrede în Alois, deoarece în el nu era prefăcătorie, dar înţelegeau, de asemenea, că nimeni nu-l putea induce în eroare, atrăgându-l spre lucruri superficiale.

Biserica sa preferată era aceea a “Bunei-Vestiri”. Aici, într-o zi, în timp ce se ruga înaintea imaginii sfintei Fecioare, Domnul i-a arătat cu claritate două căi: aceea a lumii, pe care a făcut câţiva paşi în copilăria sa, fără măcar să-şi dea seama, şi care l-a împins spre o viaţă lipsită de valori, şi aceea evanghelică, ce fusese întrevăzută deja la vârsta de 5 ani şi pe care mama i-a făcut-o cunoscută de atâtea ori prin exemplul şi cuvântul ei.

Alois a luat atunci hotărârea, a făcut în mod conştient ceea ce astăzi numim opţiunea fundamentală a vieţii: chiar dacă trebuia să rămână la curte şi să înveţe arta diplomaţiei şi a politicii, nu ar mai fi acceptat niciodată vreun compromis cu obiceiurile corupte ale ambientului în care se afla.

Vot de castitate la zece ani

Pentru a întări această hotărâre a sa, a făcut vot de castitate. Avea doar 10 ani. Putea să înţeleagă perspectiva unei asemenea angajări? Răspunsul este dat de sfântul Carol Borromeu care, doi ani mai târziu, într-un colocviu cu Alois, nu numai că nu l-a pus să retragă această hotărâre, dar l-a aflat aşa de matur, încât a voit să-i dea personal Prima Împărtăşanie, chiar dacă nu era practica de a da Euharistia la acea vârstă.

De la Florenţa, Alois şi Rodolfo au fost trimişi la Mantova, aproape de curtea ducelui, ruda lor. Aici, Alois a acuzat primele simptome ale unei boli care B după părerea medicilor timpului B putea să fie vindecată numai printr-o severă şi controlată abstinenţă în mâncare şi băutură. Alois s-a supus cu docilitate la sfaturile medicului, în timp ce începea să se gândească la faptul de a renunţa la titlul de marchiz în favoarea fratelui său, Rodolfo, şi să intre într-un ordin monahal.

Principe la curte şi student la universitate

Dar convenţiile sociale, pe care părinţii săi le considerau ca un privilegiu şi o datorie, în 1581, l-au dus în Spania, ca paj al prinţului moştenitor, don Diego. În acelaşi timp, el trebuia să-şi continue studiile de filozofie, la Universitatea din Alcalá.

În mijlocul ocupaţiilor de la curte şi al studiilor, Alois găsea timp pentru a citi cărţi de spiritualitate şi pentru a se ruga. A meditat asupra celebrului Compendiu de doctrină spirituală a lui Luigi di Granada, dar, mai presus de toate, s-a cufundat în lectura unui opuscul al sfântului Petru Canisiu şi a scrisorilor misionarilor iezuiţi din India. A înţeles atunci că locul său era în Societatea lui Isus.

Noviciatul iezuit la Roma

Nu i-a fost uşor să-l convingă pe tatăl său în privinţa hotărârii luate, dar mama l-a aprobat în tăcere. La sfârşit, după ce a învins rezistenţa tatălui, a renunţat la titlul de marchiz în favoarea fratelui său, Rodolfo, şi, la 25 noiembrie 1585, după o vizită de trei zile la Loreto, pentru a se dezlega de votul făcut de mama sa la naştere, putea, în sfârşit, să intre în noviciatul iezuiţilor, la Roma. Nu era o noutate pentru iezuiţi să primească între ei persoane provenite din familiile nobile. Existau exemple ilustre, cum ar fi, în afara fondatorului, primii tovarăşi ai lui Ignaţiu şi Francisc Borgia, succesorul lui Ignaţiu. Aceştia puteau intra în societate cu condiţia de a lăsa afară orice semn de sânge albastru, deoarece, o dată trecut acel prag, cu toţii se considerau egali.

Alois, care locuise ca străin la diferitele curţi ale Europei, la Roma s-a simţit acasă: “Dacă eu am B scria el B un loc de naştere aici, acesta este Roma, unde m-am născut în Isus Cristos”. Aici, sub conducerea lui Robert Bellarmin, a terminat într-un mod strălucit cursul filozofic şi a început teologia. Din ordinul superiorilor, s-a întors la castelul părintesc, pentru a stinge o ceartă apărută între fratele său şi ducele de Mantova. A reuşit să-şi atingă scopul prin ascendentul moral de care se bucura în faţa tuturor şi prin caritatea cu care ştia să trateze pe fiecare. A obţinut, de asemenea, să reglementeze căsătoria fratelui său, ce, sfidând legile timpului, a luat o tânără care nu era de rangul lui.

Întors la Roma, a început, în noiembrie 1590, ultimul an de teologie, pentru ca apoi să fie sfinţit preot. Nu că acest lucru ar fi fost pentru el un obiectiv râvnit, pentru că ceea ce îl interesa cu adevărat era aprofundarea unirii cu Dumnezeu, pe care a experimentat-o de atâtea ori, şi care îi dădea sensul plenitudinii sufleteşti. A iubi pentru a-i aduce slavă lui Dumnezeu şi a fi iubit de el, era singurul lucru pe care şi-l dorea, în sintonie cu carisma ignaţiană.

În serviciul ciumaţilor

Când, la Roma, s-a declanşat epidemia ce făcuse deja atâtea victime în Italia de Nord, a cerut şi a obţinut aprobarea de a servi bolnavii în Spitalul “San Sisto”. În scurt timp, însă, permisiunea i-a fost retrasă de teama ca nu cumva, dată fiind constituţia sa fizică deosebit de fragilă, să se contamineze de această boală. I-a fost totuşi permis, în urma insistenţelor, să poată vizita bolnavii consideraţi mai puţin periculoşi, dintr-un alt spital situat la picioarele Campidoliului.

Într-o zi, în timp ce mergea într-acolo, a văzut abandonat pe stradă un bolnav în agonie. L-a luat pe spate şi l-a dus la spital. Era un ciumat şi Alois a contractat boala care în câteva luni l-a condus la moarte. Era 21 iunie 1591 şi Alois nu avea decât 23 de ani.

Cu puţin timp înainte, prevăzând de acum iminenta sa plecare, i-a scris o scrisoare lungă mamei, în limbajul emfatic al timpului, spunându-i: “Medicii, care nu ştiu cum se va sfârşi, caută să facă tot ceea ce este posibil pentru vindecarea trupului meu. Dar pentru mine este mai important să mă gândesc că Dumnezeu, Domnul nostru, vrea să-mi dea o sănătate mai bună decât aceea pe care pot să mi-o ofere medicii; şi, deci, sunt cu adevărat fericit, deoarece sper că, în câteva luni, Dumnezeu, Domnul nostru, mă va chema de pe pământul celor muritori în împărăţia celor vii”. Acestei scrisori i-a urmat o alta care poartă data de 10 iunie 1591: “Despărţirea nu va fi lungă. Ne vom revedea în cer, şi împreună uniţi de autorul mântuirii noastre, ne vom bucura de bucuriile veşnice, lăudând cu toată puterea sufletului şi cântând fără sfârşit darurile saleY Am spus aceste lucruri numai pentru a asculta de dorinţa mea arzătoare, pentru ca tu, o, strălucită doamnă, şi întreaga familie să consideraţi plecarea mea ca pe un eveniment fericitY Am preferat să vă scriu, pentru că nimic nu mi-a mai rămas la îndemână ca să pot arăta, în modul cel mai clar, iubirea şi respectul pe care, ca fiu, îl datorez mamei mele”[3].


A fost proclamat fericit în 1605, sfânt în 1726 şi, în anul următor, patron al tineretului şi, deoarece cea mai mare parte a seminariilor post-tridentine erau conduse de iezuiţi sau se inspirau din spiritualitatea ignaţiană, Alois de Gonzaga a fost propus ca model al tuturor aspiranţilor la preoţie.


[1] Cuvinte atribuite sfântului. Cit. din: P. Bargellini, Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1977, pag. 345.

[2] Cf. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/VI, Edizioni Segno, Udine 1991, pag. 234.

[3] Acta Sanctorum, iunie, 5, 878; cf. şi P. Manns, I santi, II, Jaca Book, Milano 1988, pag. 240-241.