en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL CIRIL DE ALEXANDRIA

episcop, învăţător al Bisericii

(378-444)

“Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup
Y aşa încât, de acum înainte, nu mai este doar Dumnezeu, dar şi om asemenea nouă, pentru că s-a unit cu natura noastră. Pentru aceasta Emanuel are cu siguranţă două naturi: cea divină şi cea umană. Totuşi,Domnul Isus Cristos este unul, unicul şi adevăratul Fiu natural al lui Dumnezeu, în acelaşi timp, Dumnezeu şi om; nu un om îndumnezeit, asemenea acelora care, prin har, au fost făcuţi părtaşi ai naturii divine, ci Dumnezeu adevărat”[1].

În perioada în care Bisericile creştine căutau să găsească o terminologie comună pentru a exprima cu claritate doctrina trinitară, Ciril a avut, fără îndoială, contribuţia sa. Raportându-se, fără îndoială, la învăţătura sfântului Atanasiu, el i-a apărat doctrina, chiar dacă cu metode nu întotdeauna împărtăşite de sensibilitatea modernă.

În general, în trecut, când se scriau vieţile sfinţilor, pentru a pune în lumină planul lui Dumnezeu cu privire la ei, se omiteau din viaţa lor limitele şi necorespunderile. Astăzi, s-a descoperit că a arăta adevăratul chip al sfântului, cu luminile şi umbrele sale, adesea datorate culturii timpului, în afară de faptul că se urmează linia Noul Testament, care nu a trecut cu vederea defectele chiar şi ale apostolilor, îl face pe sfânt mai atractiv, deoarece este mai aproape de condiţia reală a omului.

Ciril, în timpul vieţii sale, a experimentat de toate. Cu umorul tipic al englezilor, Newman a scris că episcopul alexandrin “nu ar fi fost de acord ca sfinţenia sa să fie judecată în baza acţiunilor sale”. Şi totuşi, a fost recunoscut sfânt mai întâi de poporul său şi apoi de toată Biserica, până la a-şi câştiga şi în Occident titlul de părinte şi învăţător al Bisericii, nu atât pentru virtuţile care nu-i lipseau, dar, mai ales, pentru că a trăit în umbra sfinţeniei lui Atanasiu, profesând cu fidelitate adevărata credinţă şi scriind atâtea cărţi pline de înţelepciune.

Născut pentru a lupta

S-a născut la Thedosiou, probabil actuala Mahalla el Kobra, pe la anul 378, dintr-o familie ce se bucura de prestigiu în comunitatea creştină din Alexandria. Unchiul său era patriarh al acelei Biserici. În tinereţe, se pare că a trăit o perioadă de formare pe lângă călugării de la Nitria, unde a fost instruit în Sfintele Scripturi şi îndrumat în viaţa ascetică.

Inteligenţa pe care o arăta, cultura pe care o dobândise şi fidelitatea faţă de asceză făceau din el un om preţios pentru Biserica din Alexandria. Foarte curând, unchiul său l-a scos din mănăstire şi a făcut din el mâna sa dreaptă. Deja în întâlnirea de la Calcedon, el era alături de unchiul său, care îl declara depus pe sfântul Ioan Crisostomul, patriarh de Constantinopol.

După câţiva ani de antrenament alături de bătăiosul său unchi, i-a succedat acestuia, în 412, chiar dacă o anumită parte a creştinilor şi călugărilor nu-l doreau, după ce experimentaseră duritatea intervenţiilor sale.

Abia ales, a considerat că este de datoria sa, conform mentalităţii timpului, să purifice Biserica din Alexandria de “putoarea” ereziei, de ebraism şi de păgânism. În oraş, exista, deja de secole, o puternică colonie evreiască, şi între cele două comunităţi s-a creat un puternic dezacord, care a dus până la distrugerea chiar materială a coloniei evreieşti. Exista, de asemenea, o filozoafă neoplatonică, o oarecare Ipazia, femeie de o cultură deosebită, şi aceasta a fost găsită moartă de mâna unui grup de creştini fanatici. Nici pentru ereticii novaţieni, lucrurile nu au mers mai bine, deoarece Ciril le-a luat biserica, şi astfel, i-a redus la tăcere. Istoricii nu recunosc în episcop autorul material al acestor lucruri reprobabile, dar cu siguranţă că stilul său era acela al unui inchizitor “ante litteram”.

A intrat apoi în contrast şi cu prefectul oraşului, Oreste, dar şi acesta a fost pus la respect: la Alexandria poruncea Ciril. Patriarhul, cu strategia sa inteligentă, controla mănăstirile şi, prin intermediul călugărilor, tot comerţul cu cereale din oraş. Orice mişcare împotriva lui putea duce la golirea hambarelor publice şi la agresiune din partea călugărilor. Şi călugării erau cu miile, se bucurau de favoarea populaţiei şi se arătau periculoşi, deoarece, la nevoie, ştiau să folosească mai mult măciuca decât crucea. O dată s-au adunat vreo 500 pentru a demonstra împotriva lui Oreste şi, când acesta a avut curajul să se prezinte pentru a le vorbi, s-a trezit cu o piatră în cap şi a trebuit să bată în retragere.

Apărarea ortodoxiei

Dar controversa cea mai cunoscută a fost aceea pe care Ciril a susţinut-o împotriva lui Nestoriu. Deja din timpul unchiului său, raporturile cu Constantinopolul nu erau bune, chiar şi pentru faptul că a doua Romă dorea să fie considerată primul scaun patriarhal din Orient, punându-l în umbră pe cel din Egipt. Leul din Alexandria, paznic vigilent al ortodoxiei întregului Orient, examinând unele scrieri ale lui Nestoriu, a găsit în ele erori grave în ceea ce priveşte credinţa.

Nestoriu, ucenic la Şcoala antiohenă în care se formase, pentru a salva integritatea omenităţii lui Cristos, susţinea că persoana divină a Cuvântului coabita cu persoana omului Isus, cu consecinţa că în Cristos, conform părerii sale, sunt două naturi şi două persoane şi Maria ar putea fi chemată numai Mamă a lui Cristos, şi nu Mamă a lui Dumnezeu.

Ciril, din Şcoala alexandrină, raportându-se la Niceea şi la sfântul Atanasiu, admitea în Cristos integritatea celor două naturi B umană şi divină B, dar le considera unite într-o unică persoană, aceea a Cuvântului, Isus, deci, este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, dar este numai o singură persoană, este Dumnezeu făcut om. Pentru aceasta, cea care l-a generat în omenitatea sa se poate numi pe drept Mama lui Dumnezeu.

Cunoscut şi stimat de cea mai mare parte a episcopilor din Orient, Ciril i-a scris îndată o scrisoare papei Celestin, ca să-l condamne pe Nestoriu. Dar şi acesta a apelat la papa, care, într-un sinod roman, nu a aprobat doctrina lui Nestoriu şi l-a însărcinat pe Ciril, prezent la sinod, să-i facă cunoscut acest lucru celui interesat.

Lucrurile s-au complicat însă, deoarece nemulţumit de decizia papală, care nu prevedea nici o excomunicare, el a reunit un alt sinod, în Egipt, şi a mărit doza condamnării lui Nestoriu, provocând o mare confuzie în Biserici. Atunci a intervenit împăratul Teodosiu, care a convocat un Conciliu universal, la Efes, în 431.

Profitând de încrederea de care se bucura pe lângă papa şi fără să aştepte sosirea trimişilor papali şi a episcopilor din Patriarhatul de Constantinopol, Ciril a anticipat cu câteva zile deschiderea adunării conciliare şi l-a condamnat pe Nestoriu. Condamnarea începea cu aceste cuvinte grele: “Lui Nestoriu, noul Iuda”. Când au ajuns, trimişii papali au fost informaţi de acest lucru şi ei au confirmat învăţătura Conciliului. Între timp, foarte mulţi călugări aduşi din Egipt pregătiseră poporul şi seara, atunci când părinţii conciliari au ieşit din adunare, au fost primiţi de o mulţime ce striga de bucurie şi care i-a purtat în triumf pe străzile oraşului, în întregime luminat de torţe.

Ceilalţi episcopi care au întârziat, favorabili lui Nestoriu, aflându-se în faţa faptului împlinit, s-au reunit deoparte şi l-au excomunicat pe Ciril. Imediat după aceea, au sosit trimişii imperiali cu o scrisoare de la Teodosiu care comunica următoarele: “Confirmăm înlăturarea lui Nestoriu, Ciril şi Memnon, recomandată nouă de voi”. Memnon era episcop de Efes. Confuzia depăşise orice limite. Nestoriu şi Memnon au acceptat depunerea, Ciril, însă, a refuzat-o, considerând ca abuzivă imixtiunea împăratului în viaţa internă a Bisericii, şi, pentru aceasta, a fost arestat şi închis.

Ciril nu era sever numai cu cei pe care îi considera duşmani ai credinţei, dar pentru această credinţă era dispus să plătească cu viaţa, indiferent de consecinţe. Din închisoare, el se exprima astfel: “Noi, pentru credinţa în Cristos, suntem gata să suferim totul: lanţurile, închisoarea, toate neplăcerile vieţii şi chiar moartea”. După aceea, ai săi au ştiut să pledeze bine la curte şi au obţinut eliberarea sa. Conciliul a fost considerat valid şi Nestoriu, după alte evenimente petrecute, s-a retras drept călugăr în Egipt.

Ciril, atunci, a început să-şi dea seama că în modul său de a acţiona depăşise de mai multe ori legea carităţii şi că a poseda adevărul fără comuniunea cu Constantinopolul şi cu Antiohia nu era evanghelic. În acest moment, el a făcut cel mai mare act de umilinţă care i se putea cere: să se împace cu adversarii săi doctrinali, subscriind o profesiune de credinţă ce a fost numită “simbolul uniunii”.

Murea la 27 iunie 444, lăsând Bisericii o bogată producţie teologică în cele mai variate argumente: de la exegeza biblică la tratate despre Sfânta Treime şi Întrupare, de la apologetica împotriva Apostatului la omilia asupra Bisericii ca trup al lui Cristos.

Iubirea sinceră faţă de adevăr, viaţa ascetică ce a imprimat întreaga sa existenţă şi condescendenţa dovedită la reconcilierea din ultimii ani ne fac să-l admirăm pe acest om care, în afară de faptul că a trebuit să lupte cu alţii, a trebuit să lupte din greu şi cu sine.


[1] Scrisoarea 1: PG 77, 14-18. 27-30 ş.u.