en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IRINEU DE LYON

episcop martir

(115/150-202/203)

“Să păstrăm cu fidelitate învăţătura primită de la Biserică, şi această învăţătură, asemenea unui parfum preţios depus într-un vas bun, întinereşte în mod constant prin opera Duhului Sfânt, şi acelaşi lucru îl face cu vasul în care se află. Ea este darul lui Dumnezeu încredinţat Bisericii, ca suflu de viaţă inspirat (de Dumnezeu) în pământul care l-a plăsmuit, şi conţine darul lui Cristos, adică pe Duhul Sfânt, garanţie a incoruptibilităţii credinţei noastre şi scară de urcare la Dumnezeu
Y Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu, şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi harul; şi Duhul este adevăr”[1].

Ar fi suficientă această pagină pentru a contempla ca într-o oglindă statura spirituală a acestui părinte al Bisericii. Îndrăgostit de adevărul primit de la apostoli, el va lupta toată viaţa pentru a-l apăra de contaminare din partea ereziilor.

“Cei care nu-l posedă (Duhul Sfânt) - continuă în textul citat - nu se hrănesc la sânul mamei (Biserica), pentru a avea viaţă, şi nu primesc nimic din izvorul curat care ţâşneşte din trupul lui Cristos, îşi sapă singuri rezervoare crăpate şi beau din apa infestată de mizerie, întrucât fug de Biserică pentru a nu fi convinşi de eroare şi îl resping pe Duhul pentru a nu fi instruiţi”.

Din Orient în Occident

Irineu s-a născut la Smirna, între anii 115 şi 150. Din prima perioadă a vieţii sale, ştim numai că tânărul era un creştin convins şi un ascultător asiduu la picioarele sfântului Policarp, cum se citeşte într-una dintre scrisorile sale, adresate lui Florin şi păstrată de Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească[2].

“Lucrurile de atunci - scrie el - mi le amintesc mai bine decât cele mai recente, deoarece ceea ce se învăţă în copilărie formează un tot unitar cu viaţa şi se dezvoltă şi creşte o dată cu ea. Eu ţi-aş putea descrie locul unde fericitul Policarp se oprea, de obicei, pentru a ne vorbi, şi cum îndemna, şi cum îşi începea argumentul, ce viaţă ducea, cum era ca persoană; discursurile pe care le ţinea poporului, cum povestea despre legăturile apropiate avute de el cu Ioan şi cu alţii care l-au văzut pe Domnul, despre cei care îşi aminteau cuvintele şi lucrurile auzite despre Domnul, despre minunile şi învăţătura sa. Toate acestea, Policarp le-a învăţat chiar de la martorii oculari ai Cuvântului vieţii. Şi el le învăţa în deplină armonie cu Sfintele Scripturi. Aceste lucruri, pe care pe atunci, prin harul milostivirii divine, le ascultam cu atenţie, le păstrez în memorie; încă nepuse în carte, dar în intimitatea inimii mele şi, prin harul lui Dumnezeu, cu preocupare şi iubire mi le amintesc”.

 Tot în aceeaşi scrisoare, adresată lui Florin, coleg mai vechi în ale învăţăturii, devenit preot al Bisericii din Roma, dar înclinat spre erezia gnostică, adăuga: “Pot să afirm înaintea Domnului că, dacă acel preot fericit şi apostolic ar fi înţeles ceea ce tu spui, ar fi izbucnit într-un strigăt, şi-ar fi astupat urechile şi ar fi exclamat aşa cum era obişnuit să o facă: *Dumnezeule bun, ce timpuri mi-ai dat să trăiesc! Iată ce trebuie să suport!+ şi, fără îndoială, ar fi fugit din acel loc, unde, aşezat sau în picioare, ar fi auzit asemenea discursuri!”

Când scria aceste lucruri, se afla deja la Lyon. Nu ştim când şi nici de ce Irineu s-a dus să trăiască în acest centru comercial al Occidentului, unde era o puternică comunitate orientală şi unde înflorise o Biserică creştină foarte vie. Aici, episcopul Potinus l-a hirotonit preot. În 177, comunitatea a fost zdruncinată, din afară, de o grea persecuţie şi, în interior, a fost tulburată de unii fraţi veniţi din Frigia, fraţi ce predicau învăţături străine privind iminenţa sfârşitului lumii şi voiau să impună un stil de viaţă aşa de auster, încât să închidă cerul celei mai mari părţi dintre sărmanii muritori. Episcopului Potinus i s-a părut că ei, pentru a-l urma pe un oarecare Montanus, l-ar fi abandonat pe Cristos cel predicat de apostoli şi l-a trimis la Roma pe preotul Irineu, să-i ceară lămuriri papei Eleuteriu. El purta cu sine o scrisoare a Bisericii sale: “L-am însărcinat pe Irineu, fratele şi însoţitorul nostru, să ducă aceste scrisori; tu învredniceşte-te a-l primi ca pe unul care are la inimă testamentul lui Cristos. Dacă m-aş fi gândit că poziţia unuia este aceea care îl face drept, ţi l-aş fi prezentat ca preot al Bisericii, aşa cum el este de fapt”[3].

La Roma, Irineu a fost bine primit şi s-a întărit în credinţa apostolilor, în timp ce simultan, în Biserica sa, patruzeci şi opt de credincioşi erau martirizaţi, şi printre aceştia se afla şi episcopul, de 90 de ani, Potinus. Abia pusese piciorul în oraş şi îi anunţase pe credincioşi de răspunsul Romei, că a şi fost aclamat ca episcop. Acceptarea acestei misiuni, mai mult decât onoare, însemna candidatură la martiriu.

Din scrierile sale, se poate deduce că Irineu avea o bună cultură clasică. Tertulian îl numea “un foarte atent investigator al oricărei doctrine”[4].

Ajuns episcop, prin predica şi prin exemplul său, a convertit aproape întreg oraşul şi a trimis misionari în multe alte locuri, dobândind astfel o autoritate indiscutabilă în întreaga Galie, aşa cum rezultă din participarea pe care el a avut-o în problema privind data Paştelui.

Toate Bisericile din Occident şi unele din Orient îl celebrau în duminica de după paisprezece Nisan, în timp ce alte Biserici orientale, cum este şi aceea de la Antiohia, îl celebrau la paisprezece Nisan, indiferent de ziua în care ar fi căzut în timpul săptămânii. Problema exista deja din timpul lui Policarp, care în acest scop a venit la Roma, pentru a încheia un acord cu papa, dar fără să obţină vreun rezultat.

În timpul papei Victor, s-au ţinut mai multe sinoade în această problemă şi cea mai mare parte a episcopilor era de acord să urmeze tradiţia duminicală, pe când cei din Asia proconsulară nu au înţeles să renunţe la tradiţia lor, despre care spuneau că este foarte autorizată, întrucât ea urca până la apostolul Ioan. Papa Victor nu a acceptat această excepţie şi era pe punctul de “a rupe comuniunea cu Bisericile din Asia”. Mulţi episcopi i-au scris papei, “îndemnându-l B spune Eusebiu B să aibă în vedere pacea, unirea şi caritatea. Printre alţii, a fost şi Irineu, care a scris în numele Bisericilor din Galia, pe care el le prezida”[5]. Şi istoricul din Cezareea conclude: “Irineu, al cărui nume înseamnă pacificatorul, a fost astfel şi în conduita sa”[6]. Papa nu a voit să fie mână forte şi, încetul cu încetul, Bisericile din Asia s-au uniformizat în sensul uzanţelor majorităţii.

Maestru al credinţei


Irineu şi-a condus bine Biserica şi, aşa cum am spus-o deja, s-a străduit să răspândească evanghelia în Galia, dar meritul său cel mai mare a fost acela de a fi pus în scris învăţăturile sale, înainte de toate, în celebra carte Contra ereziilor.

În scrierile sale, el preferă afirmaţiile simple şi esenţiale, refuzând orice formă de speculaţie şi căutând să fie foarte aproape de Scriptură şi de tradiţie, reluând, înainte de toate, conceptele Evangheliei după Ioan şi a scrisorilor pauline. El este ferm convins că “este mai bine şi mai util să ştii puţin în simplitate şi să ajungi astfel la Dumnezeu în iubire, decât să te consideri învăţat şi să fii găsit, cu toată bogăţia ştiinţei, persecutor şi duşman al propriului Dumnezeu”[7].

În introducere la opera sa, nota: “Îmi este cu totul neobişnuit să scriu, nu am nici o practică în acest sens, dar iubirea mă îndeamnă să fac aceasta”, iubirea faţă de adevăr şi iubirea faţă de credincioşii săi. Gnosticii, însă, semănau confuzie între credincioşi, nu numai în Orient, aşa de obişnuit cu disputele filozofice, dar şi în Occidentul puţin înclinat la diatribe.

Conform gnosticilor, Dumnezeu era o fiinţă inaccesibilă şi incapabilă de a crea, şi în opoziţie cu el era universul materiei rele. Între aceste două principii exista o lume intermediară populată de eoni, fiinţe generate de Dumnezeu şi dispuse în cupluri. Unul dintre aceştia era Demiurgul, zeu din Vechiul Testament, care a dispus materia în forma actuală. O părticică a lumii intermediare, sufletul uman, căzut în materie, a dat naştere la lunga suferinţă umană. Pentru a ne elibera, a venit în lumea noastră materială un nou eon, Isus Cristos, cu un trup aparent.

Cu asemenea doctrine spulberau învăţătura despre întruparea Cuvântului, învierea trupului, Euharistie şi asceza creştină. Irineu a răspuns acestor elucubraţii cu expunerea clară a doctrinei creştine, aşa cum o primise prin tradiţia apostolică. Pentru aceasta a fost numit “ultimul bărbat apostolic şi primul teolog”. Ultimul bărbat apostolic, pentru că s-a numărat printre aceia care au avut şansa de a-i asculta pe succesorii imediaţi ai apostolilor, cum au fost Ignaţiu şi Policarp; şi primul teolog, deoarece a expus într-o formă sistematică, chiar dacă sintetică, doctrina creştină, garantată în autenticitatea sa B cum lui însuşi îi plăcea să o afirme B de succesiunea neîntreruptă a episcopilor şi de asistenţa Duhului Sfânt.

Aşa vorbea Irineu despre Întrupare: “Cuvântul şi-a asumat tocmai acea omenitate care era pierdută, pentru a o salva, operând ceea ce era necesar pentru comuniunea cu el şi pentru a o mântui în el. Ceea ce se pierduse avea carne şi sânge, pentru că Domnul plăsmuise creatura umană luând din ţărâna pământului şi pentru ea dispusese întreaga economie a venirii Domnului. Tocmai de aceea, el însuşi are trup şi sânge, nu diferit, ci aşa ca să poată recapitula creatura de la început a Tatălui, căutând ceea ce era pierdut. În acest sens, Apostolul le scria colosenilor: Voi sunteţi acum reconciliaţi în trupul cărnii sale. Reconciliaţi în trupul cărnii înseamnă: carnea sfântă a reconciliat carnea ce a fost pradă păcatului şi a readus-o la prietenia lui Dumnezeu”.

În acest fel, “...Domnul nostru, la împlinirea timpurilor, recapitulând totul în el însuşi, a venit la noi nu cum ar fi putut să se prezinte, ci aşa cum noi l-am fi putut vedea; el ar fi putut veni la noi în gloria sa inefabilă, dar noi nu am fi putut suporta strălucirea maiestăţii sale. Pentru aceasta, ca şi copiilor, el, care era pâinea perfectă a Tatălui, ni s-a dat nouă ca lapte B aceasta a fost venirea sa ca om -, pentru ca, hrăniţi, pentru a spune astfel, din sânul trupului său şi printr-o asemenea alăptare obişnuiţi să mâncăm şi să bem Cuvântul lui Dumnezeu, să putem păstra în noi pâinea nemuritoare care este însuşi Duhul”[8].

Şi, vorbind despre Euharistie, adaugă: “Şi pentru că suntem membrele sale, ne hrăneşte prin lucrurile create... El a recunoscut ca propriul său sânge băutura luată din natura creată şi transformată în sângele său, şi a afirmat că este însuşi trupul său pâinea luată din natura creată şi prin care face să crească trupurile noastre. De fiecare dată când băutura pe care noi am pregătit-o şi pâinea pe care noi am făcut-o, primind cuvântul lui, devine Euharistie, sângele şi trupul lui Cristos, substanţa cărnii noastre creşte şi se întăreşte. Cum pot să nege că trupul, hrănit cu sângele şi cu trupul lui Cristos şi membrul său, este incapabil să primească darul lui Dumnezeu, care este viaţa veşnică?...“[9]

Şi Duhul lui Dumnezeu, prin Botez şi Euharistie, operează asimilarea noastră în Cristos, încât ne introduce în sânul Tatălui. “Prin Duhul, (cei botezaţi) sunt ridicaţi la Fiul, şi prin Fiul la Tatăl, şi Fiul pune, în sfârşit, lucrarea sa din nou în mâna Tatălui”[10].

Un alt punct al doctrinei pe care Irineu o expune cu multă claritate este acela care priveşte modul cum ajunge până la noi adevărata credinţă. Scriptura “este dictată - spune el - de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt şi, de aceea, este perfectă”, însă scriitorii mai întâi au predicat şi apoi au fixat o parte a predicării lor. Cine ne asigură, atunci, de veridicitatea Scripturii? Irineu răspunde că tradiţia, pe care noi o găsim în Biserici, mai presus de toate în acelea fondate de apostoli şi în mod special în Biserica Romei, “pentru preeminenţa sa cea mai înaltă”, fiind fondată de glorioşii apostoli Petru şi Paul[11].

Operele sfântului Irineu s-au răspândit cu repeziciune, pe când era încă în viaţă, şi el a trebuit să scrie o operă mai scurtă pentru uzul persoanelor simple, un fel de catehism ante litteram, intitulat Expunerea predicii apostolice, descoperită în Armenia, în 1904. Nu fără motiv, a fost numit “lumina Occidentului”, nu pentru că ar fi luminat numai această parte a creştinătăţii - el, între altele, a scris şi în greceşte - , ci pentru că acest soare s-a ridicat în Occident.

Conform mărturiei lui Grigore, care a fost preot la Lyon şi apoi episcop de Tours, Irineu a murit martir în timpul lui Septimius Severus şi este venerat şi astăzi în întreaga Biserică.


[1] AH 1, III, 38.

[2] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 20, 5-7.

[3] Ibid., V, 24, 4.

[4] Tertulian, Adv. Valent. 5.

[5] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 24, 9-11.

[6] Ibid., V, 24, 18.

[7] AH II, 26.

[8] AH IV, 52.

[9] AH II, 2.

[10] AH IV, 36.

[11] Cf. AH III, 3, 2.