en-USro-RO

Inregistrare | Login
18 ianuarie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 18 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Prisca, m.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaþã comunã
verde, II
Lectionar
1Sam 18,6-9;19,1-7: Tatãl meu, Saul, vrea sã te omoare.
Ps 55: În Dumnezeu mi-am pus speranþâţa şi nu-mi este teamã.
Mc 3,7-12: Duhurile necurate, când îl vedeau, cãdeau în faţa lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar el le poruncea cu asprime sã nu-l facã cunoscut.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 2-a de peste an

SFÂNTUL HENRIC

împărat

(973-1024)

“Acest sfânt slujitor al lui Dumnezeu, după ce a fost uns rege, nu a fost mulţumit cu ceea ce îi oferea o împărăţie pământească, dar, pentru a dobândi coroana vieţii nemuritoare, şi-a propus să lupte sub însemnele marelui rege. Să-i slujească lui şi să domnească împreună cu el”[1]
.

Se povesteşte că Henric, pe când era încă rege al Bavariei, s-a dus la abaţia Saint-Vanne, la Verdun, pentru a-şi depune coroana şi pentru a se face călugăr. Abatele, după ce l-a ascultat cu atenţie, i-a spus că în viaţa monastică va trebui să asculte întotdeauna şi l-a întrebat dacă era dispus să se supună acestei discipline. După ce a obţinut un răspuns afirmativ, el i-a spus: “Continuă să fii rege, fiul meu, dar din ascultare”. Chiar dacă episodul nu pare a fi istoric, relatarea sa este semnificativă.

Într-o perioadă foarte tulbure pentru viaţa Bisericii, mănăstirile erau centre luminoase de viaţă creştină, atrăgând persoane nobile bogate, dar şi cu suflet mare, şi cu carisma lor constituiau speranţa pentru o profundă reînnoire religioasă şi socială. Dar din cauza legăturii strânse ce exista atunci între puterea bisericească şi cea civilă, împăratul era recunoscut ca rex et sacerdos, adică cel preocupat pentru binele material şi spiritual al creştinătăţii. În acest context, era o necesitate absolută ca pe tron să şadă un om cu intenţii bune, dispus să trăiască în conformitate cu evanghelia.

Rege cu inimă de călugăr

Henric se născuse la 6 mai 973, în familia lui Henric Litigiosul, duce al Bavariei, şi a Gisellei de Burgogne. A fost educat de Wolfang, un călugăr devenit mai apoi episcop de Regensburg, şi de abatele Ramvolt de la “Sant' Emmerano”.

La moartea tatălui, i-a urmat ca duce de Bavaria şi, o dată cu dispariţia vărului său, Otto al III-lea, a devenit rege al Germaniei. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că această coroană era râvnită de mulţi, dar arhiepiscopul Villigio de Minz a reuşit să-i liniştească pe diferiţii pretendenţi şi, la 8 septembrie 1002, Henric şi soţia sa, Cunegunda, erau încoronaţi ca rege şi regină în Aquisgrana.

Cunegunda era fiica contelui de Luxemburg, de o condiţie socială inferioară aceleia a soţului, dar amândoi se iubeau cu adevărat. Când s-a aflat că este sterilă, regele ar fi putut s-o repudieze conform dreptului în vigoare atunci în Germania, dar nu a făcut aceasta din respect şi iubire faţă de dânsa. Acest lucru a declanşat o luptă între rudele sale, care pretindeau în viitor succesiunea. A fost nevoie de arta şi autoritatea morală a surorii regelui, Gisella, pentru a aduce din nou pacea în familie. După aceea, unul dintre ei, Bruno, a devenit episcop de Augsburg, un altul, Arnolf, episcop de Ravenna, Brigita, stareţă a Mănăstirii “Sfântul Paul” din Regensburg, şi Gisella s-a căsătorit cu sfântul Ştefan al Ungariei.

După ce au fost rezolvate disidenţele interne, Henric a trebuit să se gândească la cele externe, pentru a-i determina pe toţi să-i recunoască suveranitatea şi pentru a fi încoronat împărat. În 1004, a fost chemat în Italia, deoarece moşierii care, la Pavia, îl aleseseră rege al Italiei pe Arduin, marchiz de Ivrea, s-au revoltat împotriva despotismului său şi acum îi ofereau lui Henric coroana de fier a longobarzilor.

Mai de durată şi mai dură a fost lupta împotriva ducelui de Polonia, Boleslau Chobry, în timpul căreia i-a chemat în ajutorul său pe liutizi şi redari, care nu erau încă evanghelizaţi. Sfântul Bonifaciu l-a dojenit cu asprime, deoarece, în acest fel, afectase încrederea popoarelor slave faţă de creştinism, punând în mare pericol evanghelizarea lor.

În sfârşit, în 1008, s-a făcut pace şi Poloniei i-a fost recunoscută independenţa, aşa cum se întâmplase mai înainte cu Ungaria.

Împărat al creştinătăţii

După ce a pus ordine în vastele sale teritorii ce cuprindeau actualele state: Germania, Belgia, Ţările de Jos, Elveţia, Austria şi Italia de Nord, şi după ce a fondat Dieceza de Bamberg, dedicată sfintei Maria şi sfinţilor apostoli Petru şi Paul, şi alegând-o ca centru misionar şi scaun al guvernării sale, Henric şi soţia sa au dobândit acordul papei pentru primirea coroanei imperiale. Încoronarea solemnă a avut loc în bazilica “Sfântul Petru”, la 14 februarie 1014, prin mâinile papei Benedict al VIII-lea.

Din acest moment, Henric s-a simţit mai responsabil pentru binele creştinătăţii şi, văzând cum Biserica fusese abandonată în atâtea locuri în mâinile episcopilor simoniaci şi a preoţilor cu moravuri decăzute, a întreprins o acţiune de reformă sprijinită de o personalitate de înaltă statură morală, cum era sfântul Odilon de Cluny, de fericitul Riccardo di Saint-Vanne şi sfântul Romuald, fondator al camaldulenzilor, pe care a voit să-l întâlnească la întoarcerea sa de la Roma. Cu aceeaşi ocazie, a ridicat la rangul de episcopat mănăstirea din Bobbio.

În mănăstiri şi episcopate, el vedea centre foarte importante pentru binele popoarelor şi a dat tot sprijinul său reformelor promovate de mănăstirile “Gorze”, “San Massimo din Treviri” şi “Sant' Emmerano din Regensburg”. A luat de la Bisericile mai bogate pentru a le înzestra pe cele mai sărace, a pus ca episcopi persoane demne şi pregătite şi a convocat sinoade, obligând episcopii să promulge legile necesare pentru reformarea moravurilor.

Ce se putea pretinde mai mult de la un împărat al secolului de fier? Viaţa sa exemplară prin detaşarea de bunurile pământeşti i-a permis să facă politică fără să acorde favoruri, să-i trateze pe toţi supuşii, pe cei sus-puşi sau pe cei simpli, în acelaşi mod.

Prezenţa discretă a Cunegundei

A fost un mare noroc să aibă alături de sine o femeie cum era Cunegunda, care, dincolo de toate, avea o rară capacitate şi un rafinat gust în construcţii. Ea este aceea care a condus personal construirea catedralei din Bamberg şi a mănăstirii clariselor din Kaufungen. Aici s-a şi retras când a rămas văduvă şi, dăruind hainele sale imperiale săracilor, a îmbrăcat haina monahală şi s-a pus în slujba celor mai din urmă oameni.

Se spune că ea a domnit împreună cu soţul ei nu prin ingerinţă şi autoritarism, ci pentru că a ştiut să confere întotdeauna un strop de umanism activităţilor împăratului, îndulcind raporturile oficiale cele mai dificile. Dacă Henric s-a angajat pe calea sfinţeniei personale şi a reformei Bisericii, aceasta s-a datorat în mare parte şi acestei prezenţe feminine cu o inimă foarte delicată.

În 1021, Henric, la sugestia papei, l-a convins şi pe Robert cel Pios, rege al Franţei, să promoveze reforma bisericească. În 1022, a coborât din nou în Italia meridională, pentru a aduce pacea între greci, confirmând concesiunea făcută de papa a acestui feud normanzilor. Cu această ocazie, a vizitat Montecassino, unde a scăpat de o piatră la rinichi, fapt pe care el l-a reţinut ca miraculos şi atribuit sfântului Benedict.

Revenit în Germania, s-a îmbolnăvit şi s-a stins din viaţă la 13 iulie 1024. Tocmai trebuia să împlinească 51 de ani. Într-o scrisoare adresată poporului său, scria: “Suntem invitaţi şi îndemnaţi de învăţătura Sfintei Scripturi să abandonăm bunurile temporale şi comoditatea acestui pământ şi să căutăm prin orice mijloc să dobândim locuinţele veşnice în ceruri”[2]. Acesta a fost programul său de viaţă.


[1] Din Vita antica in: MGH, Scriptores 4, 792.

[2] Ibid., 794.