en-USro-RO

| Login
22 iunie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 22 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Paulin de Nola, ep. *; Ioan Fisher, ep. și Thomas Morus, m. *; 

Niceta de Remesiana, ep.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã 
verde (alb, roșu), III
Lectionar
2Rg 11,1-4.9-18.20 : L-au uns rege și toți l-au aclamat bãtând din palme și strigând: „Trãiascã regele!”
Ps 131 : Dumnezeu și-a ales locuința în mijlocul poporului sãu.
Mt 6,19-23 : Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta
.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an

SFÂNTUL CAMIL DE LELLIS

fondator al Congregaţiei Slujitorii celor Bolnavi

(1555-1614)

“Camil era un om de o mare caritate, care avea milă şi compasiune nu numai faţă de cei bolnavi şi muribunzi, dar şi, în general, faţă de ceilalţi săraci şi nenorociţi”
[1].

Nefiind prin natură uşă de Biserică, figura lui Camil de Lellis a fost analizată îndelung în diferitele procese canonice, mai înainte de a fi înscris în rândul sfinţilor.

S-a născut la Bucchianico, o mică localitate de lângă Chieti, în familia marchizului Giovanni de Lellis şi a doamnei Camilla Campelli, la 25 mai 1555, în sărbătoarea Rusaliilor.

Un fiu mult aşteptat

Mama sa avusese deja un prim fiu pe când era tânără, dar l-a pierdut de mic. Au trecut apoi mulţi ani, fără să mai aibă vreo speranţă. Când, însă, a simţit în sânul ei o nouă viaţă, nu-i venea să creadă şi abia după ce s-a convins de acest lucru, l-a făcut părtaş şi pe soţul ei la această veste bună. Aşteptarea s-a derulat între bucuria darului neaşteptat şi teama de a nu-l avea la o vârstă prea înaintată.

Adeseori, visa noaptea la acest copil şi a cuprins-o teama când l-a văzut mare şi puternic B din fericire, numai în vis B, cu o tunică lungă până la picioare şi cu o cruce pe piept. Când s-a trezit, se gândea în sine: “Oare nu cumva micuţul va ajunge un tâlhar condamnat la moarte?” Se gândea astfel pentru că aceasta era haina ce se punea condamnaţilor când erau duşi la execuţie.

În acea dimineaţă, 25 mai, sărbătoarea Rusaliilor, timpul era foarte frumos, dar pe colina Bucchianico, aerul era destul de rece, deoarece vârful Gran Sasso era încă înveşmântat în albul zăpezii. Donna Camilla, din prudenţă, nu a voit să iasă degrabă din casă în acea dimineaţă pentru a merge la prima Liturghie, dar a ales Liturghia solemnă de la orele zece, când atmosfera era mai blândă, pentru că de acum copilul B sau copila? B trebuia să se nască şi nu putea să-şi asume riscul de a contracta vreo boală.

S-a născut într-un grajd

Se afla deja în biserică şi preotul abia începuse Liturghia, când ea a simţit pe neaşteptate durerile naşterii. A spus acest lucru la două dintre prietenele sale aflate alături şi împreună au ieşit din biserică în mare grabă. Norocul lor a fost că locuinţa se afla la doar câţiva paşi, dar şi aşa, ajunsă lângă scară, femeia a căzut din cauza durerii şi cele două prietene cu greu au dus-o în grajdul de alături, unde într-o parte se afla un cal, iar în cealaltă era fân şi paie. Într-un grajd întreţinut bine, totuşi un grajd, a venit la lumină, în scurt timp, sănătos, un copil frumos, în timp ce în biserică se auzeau clopotele ce anunţau momentul ridicării darurilor.

Când tatăl a primit vestea că i se născuse un băieţel robust, a fost de două ori fericit şi a voit să-l cheme, în cinstea femeii pe care o iubea foarte mult, Camil.

Giovanni de Lellis era un om numai inimă, dar îndrăgostit de arta războiului. Luptase tot timpul la ordinele regelui Spaniei, dobândindu-şi şi gradul de colonel. Acum, că nu mai exista nicăieri război, stătea acasă şi conducea districtul militar din camera castelului din Pescara.

Pasiunea tatălui a trecut foarte curând şi la fiul său. Camil nu învăţase încă bine să mânuiască condeiul, dar dovedea deja mare îndemânare în folosirea armelor şi, când donna Camilla a plecat la cer, colonelului văduv nu-i rămânea altceva de făcut decât să-l ia cu sine pe băieţaşul de 13 ani care avea să crească în mijlocul soldaţilor.

Orfan şi cu capul înfierbântat

Se afla la Ancona pentru a se înrola, împreună cu tatăl său, în Liga care tocmai ridica ancora pentru Lepanto împotriva turcilor, când colonelul a murit pe neaşteptate şi Camil s-a trezit atunci orfan cu totul. S-a întors acasă la timp pentru a rezolva problemele de moştenire paternă, şi apoi, obişnuit cu viaţa armelor, cu jocul zarurilor şi al cărţilor, în momentul în care nu mai putea îmbrăţişa archebuza, Camil, întors între prietenii său, a risipit bunurile, şi astfel, a ajuns pe drumuri. Dacă, la început, a fi soldat era pentru el o pasiune nobilă, acum, ea devenea o necesitate dură.

În 1571, a venit la Roma, pentru că avea o rană gravă la picior, care se închidea şi se deschidea mereu, şi i se spusese că în oraşul papilor exista un superspital ce făcea adevărate minuni. A rămas la “San Giacomo degli Incurabili” până la sfârşitul anului, pentru ca, abia vindecat, să se înroleze într-o a doua ligă, ajungând astfel să lupte mai întâi în Dalmaţia şi apoi în Tunis. Lăsat la vatră, în 1574, s-a întors la Roma şi, pentru că nu mai avea în mână arma, a luat din nou zarurile şi cărţile şi şi-a jucat până şi cămaşa pe care o avea pe el.

O lumină i-a rănit inima

Dând peste un frate capucin, a primit o solemnă dojană părintească şi, deoarece era un om cu inimă mare, s-a căit de păcatele sale şi a acceptat să-şi câştige pâinea şi să-şi refacă viaţa făcând-o pe slujitorul în conventul capucinilor din Manfredonia, de lângă Roma. Într-o zi, pe când se întorcea cu măgarul spre mănăstire dinspre cetatea eternă, aducând alimente pentru fraţi, o lumină i-a pătruns mintea şi i-a încălzit inima: pe de o parte, a văzut atunci stupiditatea vieţii trăite până în acel moment şi, pe de altă parte, a descoperit că Dumnezeu, cu toate acestea, îl iubea foarte mult.

Nu putea trăi ca până atunci. A cerut fraţilor să-l urmeze şi el, asemenea lor, pe Sărăcuţul din Assisi şi a îmbrăcat cu bucurie haina sfântului Francisc. Numai că bucuria a durat puţin, deoarece rana de la picior s-a deschis din nou şi părinţii l-au trimis la Roma, la spital.

A rămas la “San Giacomo” mai bine de patru ani, dar cu o atitudine diferită: acum era mai atent faţă de nevoile celuilalt decât faţă de propria-i rană. Când i-au spus că s-a însănătoşit, s-a întors la noviciatul capucin. Dar rana s-a deschis din nou, şi de această dată capucinii i-au spus clar că pentru un om aşa de bolnăvicios nu este loc într-un ordin aşa sever cum era al lor. A fost dat afară pentru totdeauna.

S-a întors la “San Giacomo” şi a înţeles că aceasta era casa lui: s-a dedicat asistenţei celor bolnavi, simţindu-se inundat de aceeaşi lumină cunoscută într-o zi când se întorcea de la Roma spre conventul din Manfredonia. Şi fenomenul se repeta adesea, în momentele cele mai neaşteptate. Într-o zi, în timp ce spăla picioarele unui bolnav, a înţeles că acesta era Isus, Isus care suferă, şi a simţit atunci bucuria de a-l putea îngriji pe însuşi Domnul. S-au întipărit în inima sa cu litere de foc aceste cuvinte ale evangheliei: “Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceştia mai mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Prietenul Filip şi Cel Răstignit

În timpul liber, Camil mergea la “Oratoriul lui Filip Neri”, care, foarte curând, a devenit prietenul şi consilierul său.

Cunoscând în spital un mare număr de bolnavi şi starea mizerabilă în care se aflau, pentru că infirmierii lucrau numai pentru bani, s-a gândit să adune un grup de oameni de bunăvoinţă, cărora el le-ar fi putut transmite lumina pe care o avea în inimă, pentru a se dedica asistenţei bolnavilor numai din iubire faţă de Dumnezeu. Ideea era îndrăzneaţă şi unora li s-a părut nebunească, dar, în timp ce se ruga înaintea crucii, Camil a primit răspunsul: “Aceasta nu este lucrarea ta, B i-a spus Cristos B ci a mea!” Şi Filip Neri i-a confirmat acest lucru. Aşa s-a născut Congregaţia “Slujitorii celor Bolnavi”.

Dar bolnavii nu aveau nevoie numai de asistenţă trupească, şi el a fost sfătuit să studieze teologia pentru a fi sfinţit preot. Să te întorci la şcoală, să iei din nou cărţile în mână, să-i asculţi pe profesorii care vorbesc în latină, o limbă aşa de complicată şi lui aşa de necunoscută? Lucrurile lui Dumnezeu, mai mult decât de pe băncile şcolii, Camil le prindea din acele lumini ce străluceau înlăuntrul său în timp ce-i îngrijea pe bolnavi. Deci a acceptat sfatul, a trecut examenele nu se ştie cum, şi a fost sfinţit preot, la 26 mai 1584.

La 8 septembrie în acelaşi an, el a fost autorizat să dea haina monahală primilor săi însoţitori şi grupul astfel format mergea în fiecare dimineaţă cu cea mai mare bucurie din locuinţa lor la spital, pentru a-l sluji pe Isus în cei bolnavi.

Al patrulea vot

După doi ani, Sixt al V-lea aproba noua congregaţie şi, în 1591, Grigore al XIV-lea îl recunoştea ca ordin religios în care membrii, în afara celor trei voturi tradiţionale, se angajau la un al patrulea ce privea “asistenţa trupească şi spirituală permanentă a bolnavilor, chiar şi a ciumaţilor”. Ar fi ca şi cum astăzi cineva ar face votul de a se dedica îngrijirii bolnavilor de SIDA. Şi chiar mai mult, dacă ne gândim că astăzi ne este mult mai uşor să ne ferim de contaminare, pe când, în acel timp, cel care se îngrijea de un ciumat era într-un mare pericol de a contracta, la rândul său, boala.

Ordinul s-a răspândit rapid şi în alte oraşe italiene şi Camil s-a ocupat să ofere o profundă formare spirituală fiilor săi prin scrisori, îndemnuri, vizite la diferitele case, dar, mai presus de toate, prin exemplul său.

Când la Roma a avut loc teribila inundaţie prin revărsarea Tibrului, în 1598, în timp ce Camil se străduia să salveze bolnavi, şi-a dat seama că lipsea un călugăr. El, chemat de doi tovarăşi să împlinească această muncă grea, s-a scuzat că era rândul său să stea în adoraţie în faţa Sfântului Sacrament. Camil a trimis să i se spună că, dacă nu cobora imediat în mijlocul apei pentru a lua pe spate bolnavi şi să-i salveze, putea să iasă imediat din ordin, deoarece el nu ştia ce se poate face cu un călugăr care îl adora pe Cristos prezent în sfânta ostie, dar nu ştia să-l recunoască prezent în fraţii care au nevoie de ajutor.

Camil avea un sens foarte concret al vieţii. Într-un timp în care mulţi vorbeau despre reforme, dar nu toţi îşi suflecau mânecile pentru a se apuca de treabă, el le dădea fiilor săi această normă: “Fiecare să aibă grijă să n-o facă pe reformatorul în spitale, ci să se străduiască să înveţe mai curând prin operele sale decât prin cuvinte, şi să fie plin de bunăvoinţă faţă de toţi cei care slujesc în spitale”.

A ajuta fiinţa umană în totalitatea ei

Ştiind că este inutil să vorbeşti despre iubirea lui Dumnezeu fără să ajuţi pe cel care are nevoie de un ajutor concret, el a stabilit pentru ai săi o ierarhie în modul de operare: să ai grijă mai întâi de trup şi apoi de suflet, de trup pentru suflet, de unul şi de altul pentru Dumnezeu, şi să o faci cu conştiinţa că ai făcut ceva direct lui Isus. El voia ca fiii săi să fie pregătiţi şi din punct de vedere uman, pentru a putea ajuta fiinţa umană în totalitatea sa.

Experienţa personală a condiţiei mizere de păcătos, cu atât mai mult aceea a bolnavului incurabil, l-a învăţat calea dreaptă pentru a se apropia de cei bolnavi. Aceştia, adesea, în afară de rănile fizice, poartă ascunse în sufletul lor răni mult mai profunde, pe care numai iubirea le poate vindeca. Lui îi plăcea să repete că este necesar să-i slujim pe toţi bolnavii cu o dragoste deosebită, cu aceeaşi iubire pe care o mamă o are faţă de fiul ei, cu iubirea Mariei la picioarele Celui Răstignit.

În ultimii ani, Camil a lăsat altora conducerea ordinului şi, ca ultimul dintre fraţi, s-a dedicat exclusiv slujirii celor bolnavi. A murit la Roma, la 14 iulie 1614, dar opera sa s-a răspândit în lumea întreagă, purtând pretutindeni iubirea lui Cristos prezent în cel bolnav. Se împlinea astfel rugăciunea sa: “Aş vrea să am o inimă mare cât lumea întreagă”.

În 1746, Camil a fost proclamat sfânt şi, în 1886, patron al spitalelor împreună cu sfântul Ioan al lui Dumnezeu. Astăzi, el este privit ca precursor al Crucii Roşii.



[1] S. Cicatelli, Vita di P. Camillo de Lellis, Viterbo 1615.