en-USro-RO

| Login
22 iunie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 22 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Paulin de Nola, ep. *; Ioan Fisher, ep. și Thomas Morus, m. *; 

Niceta de Remesiana, ep.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã 
verde (alb, roșu), III
Lectionar
2Rg 11,1-4.9-18.20 : L-au uns rege și toți l-au aclamat bãtând din palme și strigând: „Trãiascã regele!”
Ps 131 : Dumnezeu și-a ales locuința în mijlocul poporului sãu.
Mt 6,19-23 : Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta
.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an

SFÂNTUL LAURENŢIU DIN BRINDISI

preot, doctor apostolic

(1559-1619)

“Cuvântul lui Dumnezeu este ca o comoară bogată, plină de toate bunurile. Din ea ies credinţa, speranţa şi caritatea. Din ea derivă toate virtuţile, toate darurile Duhului Sfânt, toate fericirile evanghelice, toate lucrările bune, toate meritele vieţii, toată gloria paradisului”
[1].

Ioan al XXIII-lea, în 1959, a voit să-i confere titlul de “doctor apostolic”, deoarece fratele Laurenţiu din Brindisi, autentic apostol al timpului, îşi dedicase toată viaţa predicării evangheliei, confirmând în credinţă popoare întregi din diferite părţi ale Europei.

Iuliu Cezar, dar fără glorie

Numele său de botez era Iuliu Cezar din nobila familie Russo, acum decăzută. Născut la Brindisi, la 22 iulie 1559, şi-a pierdut tatăl încă de mic. Buna sa mamă l-a dus la fraţii minori conventuali, care îi primeau pe aşa-numiţii pueri oblati, copii care, crescând la umbra conventului, primeau o instruire pe care cu greu ar fi putut să o primească în altă parte, şi deveneau astfel şi potenţiali candidaţi la viaţa monahală.

Separarea de fiul ei a fost pentru mama văduvă o mare durere, dar ea a preferat să-l ducă la mănăstire, unde ar fi putut beneficia de o bună formare, decât să-l vadă ajungând slugă pe lângă vreuna dintre familiile bogate din oraş.

Băiatul se simţea în largul său în mijlocul fraţilor şi a început cu mult interes şi profit studiile umaniste. Uneori, mama mergea la el, fără însă a-l distrage de la noul său ambient, ba chiar îl încuraja să persevereze în familia franciscană.

Când Iuliu a ajuns la vârsta de 14 ani şi începea să-şi pună problemele tipice adolescenţei, i-a murit şi mama. A fost pentru el o durere neaşteptată şi foarte grea. Cu această ocazie, un unchi, venit de la Veneţia, le-a cerut fraţilor să-i permită să meargă cu el, deoarece nu mai avea pe nimeni dintre rudele sale la Brindisi.

Fratele Laurenţiu

Iuliu, încă apăsat de durere, l-a urmat pe unchiul său, dar abia că s-a introdus în ambientul noului oraş, care nu contenea să-l uimească, a început să caute alţi fraţi, şi astfel, i-a găsit pe capucini. Aceştia au ţinut cont de valoarea ieşită din comun a tânărului şi l-au primit îndată la noviciat. La 17 ani, Iuliu Cezar Russo devenea fratele Laurenţiu din Brindisi şi începea studiile în vederea pregătirii pentru preoţie, mai întâi la Padova şi apoi la Veneţia. Era de o inteligenţă deosebită şi avea o sete nepotolită de cunoaştere atât cât priveşte ştiinţele umane, cât şi cele religioase. La 23 de ani, a fost sfinţit preot.

În acea perioadă post-tridentină, creştinismul occidental traversa o perioadă foarte dificilă, deoarece, pe de o parte, exista o gravă diviziune în interior, prin naşterea diferitelor Biserici protestante, şi, pe de altă parte, devenea tot mai ameninţătoare avansarea lumii musulmane, care, respinsă din Peninsula Iberică, înainta acum prin Balcani. Laurenţiu a resimţit profund aceste probleme ale timpului său: pentru a înţelege fenomenul protestant, a voit să studieze în profunzime Sfânta Scriptură şi, pentru a stăvili înaintarea armatelor islamice, a acceptat să devină capelan militar.

Pentru a putea citi în limba originală Vechiul şi Noul Testament, a învăţat la perfecţie limba ebraică şi cea greacă. A devenit astfel expert în limba şi în tradiţiile ebraice, încât a trezit mirarea rabinilor care l-au invitat să dialogheze cu ei în sinagogi. Competenţa sa în cele ce ţineau de ebraism i-a făcut pe unii să creadă că el ar fi fost vreun evreu convertit la creştinism.

Deşi urmărea, conform mentalităţii timpului, convertirea evreilor la creştinism, el avea un mare respect faţă de “poporul ales”. Ales de papa ca “predicator pontifical” pentru evreii din Roma, aceştia au avut în el nu atât un zelos “convertitor”, cât, mai ales, un sincer protector.

În inima Europei

În 1599, a fost trimis la Praga, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, pentru a menţine raporturi cu curtea şi pentru a le predica învăţătura catolică. Şi, desigur, pentru a fonda primul convent capucin.

Uşurinţa dovedită în învăţarea limbilor B cunoştea bine principalele limbi europene B îi permitea să vorbească atât în latină, în ambientele culte, cât şi în limba locului, cu poporul de rând. În afară de aceasta, stilul său viu şi colorat, care reflecta simplitatea evanghelică tipică ordinului său, avea, de asemenea, şi tăria celui care stăpânea ştiinţele teologice. La Praga era aşa de ascultat, încât trebuia să predice nu numai duminica şi în sărbători, dar de trei ori pe săptămână.

În această perioadă, s-a întâmplat incidentul cu Laiser, celebrul predicator protestant de la curtea electorului din Saxonia. În timp ce Laurenţiu lipsea pentru moment, acesta, însoţindu-l pe principele său în vizita făcută la împărat, a predicat la Praga despre îndreptăţire conform viziunii protestante.

Capucinul, revenit în oraş, l-a invitat la o dezbatere publică în prezenţa persoanelor culte, dar Laiser a considerat mai potrivit să nu răspundă la provocare şi, întors în Saxonia, a publicat la Drezda predicile sale cu o introducere şi o concluzie în care l-a atacat pe capucin şi pe un preot iezuit. Laurenţiu a pregătit o replică, Lutheranismi Hypotyposis, dar când a aflat că interlocutorul său murise, nu a voit s-o mai publice, “pentru a nu da impresia că luptă cu morţii şi că se războieşte cu umbrele”.

Reuşita acţiunii sale la Praga la curtea împăratului l-a convins pe papa să-i încredinţeze diferite misiuni diplomatice pe lângă regii şi principii catolici din Europa. A fost la Madrid, la Monaco, la Napoli, la Torino. Chiar dacă nu întotdeauna a reuşit pe deplin să-i convingă pe oamenii politici că este cel mai bine să se rezolve controversele într-un mod paşnic, totuşi, trebuie spus că el a avut o influenţă pozitivă asupra politicii în Europa timpului său.

Laurenţiu a atras atenţia cu toată gravitatea şi asupra pericolului care provenea din lumea islamică prezentă de acum la porţile Vienei, şi nu a ezitat să însoţească trupele principilor creştini în bătălia de la Alba Reale, din Ungaria, în 1601.

Este greu pentru noi astăzi să ne imaginăm un fiu al sfântului Francisc care înaintează în timpul bătăliei pe calul său, ridicând stindardul crucii şi incitând soldaţii strigând: “Înainte! Dumnezeu vrea aceasta, Dumnezeu este cu noi!” Nu era încă timpul dialogului şi legea islamică, acolo unde se impunea, însemna şi sfârşitul creştinismului.

Educator al fraţilor

Un alt important câmp de acţiune pentru Laurenţiu a fost însuşi ordinul său, unde a putut să lucreze mai întâi ca maestru de novici, apoi, rând pe rând, ca gardian, superior provincial şi general. Pe parcursul a trei ani, el a vizitat toate casele capucinilor din Europa, mergând pe jos de la un convent la altul, încurajându-i pe ai săi, corijând eventual erorile şi trezind pretutindeni admiraţie. Nu degeaba era numit “mângâierea fraţilor”.

Sub conducerea sa, capucinii şi-au făcut mai simţită prezenţa, mai ales, în acele regiuni care aveau mai mare nevoie de misionari pentru instrucţia religioasă a populaţiei, cum ar fi în Tirol, în Austria, în sudul Germaniei, în Boemia. I-a reorganizat pe studioşii ordinului său, astfel ca ei să fie bine pregătiţi din punct de vedere cultural. Era un model de preot nu numai pentru ai săi, dar şi pentru clerul diecezan. Permanentul pelerinaj dintr-o ţară într-alta, ascendentul pe care îl avea asupra principilor şi episcopilor, predica ce cucerea mulţimile, toate concurau pentru a trezi, la trecerea sa, o fervoare de reînnoire evanghelică.

Învăţător al Bisericii

O altă caracteristică a lui Laurenţiu a fost activitatea sa de scriitor. Nu era un teolog dedicat speculaţiei, ci un păstor foarte învăţat şi extrem de practic. Nu s-a gândit niciodată să scrie tratate, dar a pregătit întotdeauna cu grijă predicile sale, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor concrete ale ascultătorilor săi. Nu scria deci cu intenţia de a publica, ba chiar singura lucrare destinată pentru a fi tipărită, cea pe care am menţionat-o, Lutheranismi Hypotyposis, a sfârşit, aşa cum am mai spus, în sertarul său. Abia în 1956, capucinii au publicat Opera omnia, care conţine mai bine de 10 lucrări în 15 volume, şi care i-au meritat sfântului titlul de doctor apostolic al Bisericii.

Dar care era viaţa interioară a acestui frate ce trata în mod obişnuit cu papa, cu împăratul, cu principii, care nu se temea să intre cu soldaţii în luptă, care se simţea în largul său nu numai printre cei învăţaţi, ci şi în mijlocul oamenilor simpli, trezind pretutindeni respect şi admiraţie? Roadele bogate ale ministerului său şi marea influenţă pe care a avut-o în timpul său nu se pot explica numai prin darurile sale naturale şi prin ştiinţa teologică.

Un secret pe care l-a dus cu sine în mormânt

Laurenţiu era, fără îndoială, un autentic franciscan, îndrăgostit de Cristos cel Răstignit, model de sărăcie, şi de Maria, mama oricărui creştin, dar în viaţa sa intimă există ceva care ne va scăpa pentru totdeauna. Ştim numai că el primea o lumină specială ce îl conducea în modul său de a lucra şi de a vorbi şi că izvorul acestei lumini era Euharistia. În perioadele de odihnă din febrila sa activitate, se întâmpla adeseori, după patruzeci de ani, ca celebrarea Liturghiei să dureze două, trei ore. El însuşi era puţin preocupat şi l-a pus la curent şi pe papa Paul al V-lea. Acesta i-a dat un indult special, ca să o poată face cu conştiinţa liniştită atâta timp cât Domnul ar fi voit să-l ţină în atari colocvii. Şi aşa a ajuns până la opt şi chiar la douăsprezece ore de contemplaţie în timpul celebrării Euharistiei. Au fost haruri extraordinare de lumină, pe care sfântul, poate din umilinţă, nu a considerat oportun să le aşeze în scris, dar care au avut o influenţă determinantă în viaţa sa şi, prin reflex, în acţiunea sa.

Ultima osteneală a lui Laurenţiu a fost un gest de iubire pentru napolitani. Se afla în călătorie spre Brindisi, oraşul său natal, pentru diferite probleme ale ordinului, când la Napoli a căzut bolnav şi a trebuit să se oprească. Oraşul, pe atunci supus spaniolilor, era revoltat împotriva vice-regelui, şi l-au ales ca ambasador pe lângă regele Filip al III-lea al Spaniei. Cum putea să refuze ajutorul pentru un popor oprimat? Laurenţiu şi-a schimbat direcţia şi s-a îndreptat spre curtea spaniolă. Ajuns la Genova, a trebuit să se oprească din cauza grelelor obstacole ridicate de vice-regele din Napoli. A aşteptat cu răbdare şi, la momentul potrivit, şi-a reluat drumul. În mai 1619, discuta cu Filip al III-lea.

În timp ce purta cu succes tratativele, a fost surprins de “sora moarte trupească”. Era 22 iulie, ziua în care împlinea exact 60 de ani.


[1] Sfântul Laurenţiu de Brindisi, Opera Omnia, 5, 1, nr. 50; cit. în Liturgia orelor.