en-USro-RO

Inregistrare | Login
18 ianuarie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 18 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Prisca, m.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaþã comunã
verde, II
Lectionar
1Sam 18,6-9;19,1-7: Tatãl meu, Saul, vrea sã te omoare.
Ps 55: În Dumnezeu mi-am pus speranþâţa şi nu-mi este teamã.
Mc 3,7-12: Duhurile necurate, când îl vedeau, cãdeau în faţa lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar el le poruncea cu asprime sã nu-l facã cunoscut.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 2-a de peste an

SFÂNTUL PETRU CRISOLOGUL

episcop, învăţător al Bisericii

(380/400-451/458)

“O, omule, pentru ce ai despre tine o concepţie aşa de joasă când eşti aşa de preţios înaintea lui Dumnezeu?
... Tot acest edificiu al lumii, care poate fi contemplat de ochii tăi, nu a fost făcut pentru tine?... Pentru tine a fost aşezată noaptea, pentru tine a fost înfiinţată ziua, pentru tine, cerul a fost luminat de strălucirea deosebită a soarelui, a lunii şi a stelelor. Pentru tine, pământul este împodobit cu flori, copaci şi fructe. Pentru tine a fost creată admirabila familie a animalelor, care populează aerul, câmpurile şi apele, pentru ca nu cumva singurătatea dezolantă să ştirbească bucuria lumii abia create”[1].

 Ar fi suficiente aceste cuvinte pentru a înţelege spiritul contemplativ al acestui sfânt romagniol, născut între anii 380 şi 400 la Imola, numită pe atunci Forum Cornelii, şi a fost educat încă de copil în cea mai curată credinţă creştină. Pentru calităţile sale şi pentru inteligenţa deschisă spre lucrurile lui Dumnezeu, episcopul locului, Corneliu, l-a luat sub ocrotirea sa, îngrijindu-se de formarea lui creştină şi umană. Petru şi-l aminteşte astfel: “Corneliu, de sfântă memorie..., a fost tatăl meu; el a fost cel care m-a născut prin evanghelie; pios cum era, m-a condus la viaţa de credinţă; fiind sfânt, mi-a încredinţat oficiile sfinte; fiind episcop, mi-a dăruit şi m-a consacrat pentru slujirea altarului”[2].

Îndrăgostit de Dumnezeu

Bucuros încă de mic să slujească Biserica, a făcut aceasta fără intrigi sau interese, ci numai din iubire, învăţând de la păstorul său că cea mai mare fericire nu este dată de bogăţiile trecătoare şi de onorurile efemere ale lumii, ci de conştiinţa de a fi iubiţi într-un mod infinit de Dumnezeu care ne-a făcut după chipul său spre bucuria întregii creaţii.

El scria într-o zi: “Creatorul tău (după ce ţi-a dat frumuseţile acestui pământ) a mai găsit ceva prin care să-ţi arate că te iubeşte. A imprimat în tine chipul său, pentru ca chipul vizibil să-l facă prezent în lume pe creatorul invizibil, şi te-a pus pe pământ ca să împlineşti sarcinile sale, pentru ca un loc atât de vast, cum este lumea, să nu fie privat de un vicar al Stăpânului său”[3].

Mai târziu, i se va da numele de Crisologul, nume ce înseamnă cuvânt de aur, aşa cum a fost numit Crisostomul, gură de aur, corespondentul său în scaunul imperial al Orientului. Lui Petru i s-ar putea aplica şi titlul de învăţător al iubirii paterne a lui Dumnezeu.

Situaţia politică

Corneliu vedea, probabil, în Petru un demn succesor al său, dar evenimentele istorice l-au îndreptat pe acesta spre un alt scaun episcopal mult mai important.

Imperiul de Apus, sub presiunea vizigoţilor şi în urma sfatului generalului Stilicone, deja din 403, şi-a mutat reşedinţa de la Milano la Ravenna, care, înconjurată de lagune, permitea o mai sigură apărare în faţa incursiunilor duşmanilor.

O dată cu venirea la Ravenna a Gallei Placidia, mamă şi regentă a lui Valentinian al III-lea, devenit împărat la 4 ani, oraşul a dobândit şi calificativul de capitală a imperiului. Curtea i-a cerut atunci papei să ridice Biserica din Ravenna la rangul de mitropolie, aşa cum se întâmplase şi cu Biserica din Constantinopol. Problema nu era foarte simplă, deoarece un atare drept în Occident nu era dat decât câtorva Biserici, şi apoi exista pericolul ca scaunul de la Ravenna să pună în umbră primatul papei de la Roma.

Tratativele au ajuns la un compromis: episcopul Ravennei avea dreptul să consacre alţi episcopi pentru regiunea Emilia de Jos, dar consacrarea sa era rezervată episcopului Romei. Nu era, deci, o mitropolie în sensul adevărat al cuvântului, ci un vicariat al papei pentru acea regiune.

Episcop la Ravenna

Când s-a pus problema, spre anul 430, a alegerii primului episcop cu aceste noi puteri, papa l-a ales pe Petru datorită pregătirii sale culturale, vieţii sale evanghelice şi, mai presus de toate, pentru fidelitatea sa faţă de învăţătura privind primatul roman.

Noul ales, deşi nu era din clerul oraşului, nu numai că nu a dezminţit aşteptările celor din Ravenna, dar, prin bunătatea sa, a cucerit foarte curând simpatia generală. Populaţia se îngrămădea să asculte predicile sale docte, dar accesibile şi, mai presus de toate, practice.

Petru era un foarte bun păstor şi chiar un diplomat în sensul nobil al cuvântului. Ştia cât era de geloasă puterea civilă pe prerogativele sale şi cât de uşor avea tendinţa de a se amesteca în mediul bisericesc. El a ştiut să menţină întotdeauna raporturi bune cu împărăteasa Galla Placidia, colaborând cu ea în construcţia bisericii ridicate de aceasta pentru a se împlini un vot făcut în timpul unei primejdioase călătorii de traversare a mării, de la Constantinopol la Ravenna, cu micuţul Valentinian în braţe. Biserica a fost dedicată sfântului Ioan evanghelistul şi în absidă a fost reprezentat episcopul cu o impunătoare barbă patriarhală, avându-l alături pe îngerul epiclezei.

De asemenea, şi episcopul, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor pastorale ale credincioşilor, a voit să construiască biserici şi autoritatea imperială nu a refuzat colaborarea. Aşa s-au ridicat catedrala din Classe şi alte temple minore, între care acela dedicat sfântului Ioan Botezătorul şi lui Barbanziano. Acesta din urmă era un preot din Antiohia, cu faimă de sfinţenie, pe care Galla Placidia îl chemase la Ravenna drept confesor al ei, şi aici el s-a şi stins din viaţă.

Între 445 şi 448, l-a primit, cu toate onorurile, în oraşul său pe sfântul Gherman, episcop de Auxerre, din Franţa, venit să ceară un favor de la curte pentru poporul său. Petru s-a folosit de influenţa sa pe lângă Galla Placidia şi a obţinut ceea ce Gherman dorea. Acesta, apoi, s-a îmbolnăvit grav şi a murit. I-au fost asigurate toate onorurile funebre atât din partea Bisericii, cât şi ale împărătesei.

Diplomaţia unităţii

Prin poziţia sa de episcop în scaunul imperial al Occidentului şi prin liberul acces pe care îl avea la curte, diferite personalităţi, chiar bisericeşti, cereau ajutorul episcopului de la Ravenna.

Lui i s-a adresat Teodoret din Cir de la Şcoala antiohenă. El nu rămăsese satisfăcut de Conciliul din Efes şi de consecinţele condamnării lui Nestoriu; ar fi preferat ca Maria să nu fie numită Mamă a lui Dumnezeu, ci, simplu, Mamă a lui Cristos.

Şi Eutihiu, arhimandrit bizantin, condamnat în Conciliul de la Constantinopol, în anul 448, deoarece nu admitea în Cristos cele două naturi, a făcut recurs la papa Leon cel Mare şi, în acelaşi timp, la Petru Crisologul.

Lui Petru nu-i plăcea să se implice în aceste dispute teologice, lui ajungându-i să predice doctrina sfinţilor părinţi, rămânând fidel scaunului lui Petru. Nu ştim dacă i-a răspuns lui Teodoret, dar ne-a rămas scrisoarea pe care i-a scris-o lui Eutihiu. Printre altele, el îi dă arhimandritului următorul sfat: “Te îndemnăm, înainte de toate, venerabile frate, să te supui prin ascultare la ceea ce ţi-a fost scris de preafericitul papă din cetatea Romei; pentru că sfântul Petru, care trăieşte şi prezidează în scaunul său, arată adevărul credinţei celui care îl caută. Noi, dorind pacea şi credinţa, fără consensul episcopului cetăţii Romei, nu putem trata în lucrurile privitoare la credinţă”[4].

Ideile lui Eutihiu s-au răspândit, îndeosebi în Orient, dar la Ravenna n-au avut nici un efect, nu atât pentru că episcopul o avea de partea sa pe Galla Placidia, dar pentru că el ştia cum să-i vorbească poporului său. “Magii B spunea într-una dintre predicile sale B l-au recunoscut pe Isus ca Dumnezeu în staulul său: dar ereticii, printr-o procedură la care nu se poate gândi decât cu durere, se întreabă astăzi cine este acela care s-a născut din Fecioara Maria şi din Duhul Sfânt. Când Isus, din presepiu, îşi făcea auzit primul scâncet al copilăriei, armatele cereşti cântau: *Glorie în cer lui Dumnezeu!+ Şi acum, când în numele lui Isus se pleacă tot genunchiul în cer, pe pământ şi în abisuri, se ridică problema originii sale. Nu putem să-l cercetăm cu impietate pe acela pe care îl aşteptăm şi de care ne temem ca de judecătorul nostru”.

Ca episcop într-un scaun imperial, a ştiut să-şi câştige stima curţii fără să devină curtezan, dar rămânând mereu şi înainte de toate episcop adevărat al Bisericii. Nu a confundat niciodată cele două puteri, dar a navigat în marea complicată a politicii, evitând pericolele şi furtunile. A fost preţuit şi de Galla Placidia, împărăteasă atât de diferită de corespondenta sa orientală, înfricoşătoarea Eudoxia, care a trăit cu puţin timp mai înainte şi căreia Crisostomul nu a ezitat să-i dea apelativul de noua Irodiadă.

Învăţător al Bisericii

Crisologul a murit la 30 iulie, între anii 451 şi 458. El lăsa în urmă o Biserică înfloritoare, în pace şi în comuniune cu Roma şi cu celelalte Biserici surori. Se pare că, în ultimul timp, după ce l-a ales în locul său pe un oarecare Neone, el s-a retras în oraşul natal, unde avea să fie înmormântat în bazilica suburbană “Sfântul Casian”.

Lăsa Bisericii ca moştenire preţioasele sale Predici, care i-au meritat şi titlul de doctor.


[1] Petru Crisologul, Discursuri, 148: PL 52, 597.

[2] PL 52, 597.

[3] PL 52, 598.

[4] Epist. XXV, 742. Cf. cit. şi în: Bibliotheca Sanctorum, X, Cittŕ Nuova Ed., Roma 1990, 687.