en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL EUSEBIU DE VERCELLI

episcop

(283?-371)

“Vă recomand cu căldură să păziţi cu grijă credinţa voastră, să trăiţi în pace, să fiţi asidui la rugăciune, să vă amintiţi întotdeauna de noi, pentru ca Domnul să dea libertate Bisericii sale, asuprită acum pe întregul pământ, şi nouă, care suntem persecutaţi, să ne dea harul de a dobândi din nou libertatea pentru a ne putea bucura împreună cu voi”
[1].

Acestea erau preocupările sfântului episcop de Vercelli în timpul exilului său: să fie păstrată puritatea credinţei, să fie asigurată pacea între creştini şi să obţină libertatea deplină a Bisericii, pentru a fi ferită de ingerinţele imperiale. Pentru a reuşi aceste lucruri, şi-a pus în joc întreaga viaţă.

Era numit Eusebiu în ziua Botezului, din recunoştinţă faţă de papa care purta acelaşi nume. Provenea din Sardinia, unde se născuse spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, dar nu ştim nimic despre familia sa. Din îndrăgita sa insulă, a purtat cu sine o voinţă de granit, care niciodată nu s-a transformat în încăpăţânare, şi o blândeţe, care niciodată nu s-a transformat în sentimentalism. Mai mult, creştinismul a transformat aceste daruri ale sale într-o fidelitate absolută faţă de Dumnezeu şi într-o iubire plină de gingăşie faţă de aproapele, până la martiriu.

Familia sa trebuie să fi fost bogată dacă putea să-i permită să vină la Roma pentru a studia şi pentru a-şi croi un rost în viaţă, dar în Cetatea Eternă el a aflat ceva mult mai preţios; a intrat într-o şcoală creştină care, dincolo de faptul că pregătea catecumenii pentru Botez, instruia creştinii cei mai interesaţi pentru aprofundarea adevărurilor credinţei.

Un glas plăcut

A avut ca însoţitor un tânăr roman, şi el foarte inteligent, Liberiu, cu care a avut o strânsă prietenie nu din interese umane, ci din dorinţa comună de a trăi până la capăt evanghelia. Amândoi l-au cunoscut pe episcopul Atanasiu de Alexandria, care, izgonit din scaunul său de ariani, a rămas la Roma mai mult timp, împărtăşindu-le tuturor experienţa extraordinară a lui Anton, părintele monahismului.

Eusebiu şi Liberiu au fost orânduiţi lectori pentru cunoaşterea credinţei, pentru viaţa celibatară exemplară şi pentru glasul plăcut pe care îl aveau. Se povesteşte că, atunci când Eusebiu citea Scriptura, era o plăcere să-l asculţi, deoarece toţi îl înţelegeau, chiar şi cei bătrâni, care nu mai auzeau bine.

În 342, papa Iuliu I l-a trimis la curtea lui Constans, împăratul Occidentului, ca membru al delegaţiei papale, pentru a trata, împreună cu sfântul Protasiu, episcop de Milano, despre înfiinţarea Diecezei de Vercelli. O dată obţinută aprobarea împăratului, trimişii papei s-au întors la Vercelli pentru a duce vestea cea bună comunităţii creştine şi pentru a organiza alegerea primului episcop.

Locuitorii oraşului au fost îndată cuceriţi de arta oratorică a lui Eusebiu, deoarece nu numai că vorbea bine şi cu o voce clară şi plăcută, dar ceea ce spunea venea din inimă: părea unul dintre sfinţii apostoli. Fără să piardă timpul, l-au ales episcop în unanimitate.

Pentru Eusebiu, acest lucru însemna surpriză şi spaimă. Nu era acesta scopul misiunii sale şi s-a grăbit îndată spre Roma, pentru a-i spune papei că el nu se implică în treaba aceasta pentru nimic. Papa Iuliu, în schimb, a fost peste măsură de încântat. Era fericit să poată pune la conducerea acestei mari dieceze un om de încredere. L-a consacrat episcop şi l-a trimis la Vercelli.

Episcop, misionar în mijlocul ţăranilor şi muntenilor

Dieceza era foarte întinsă: la nord şi la vest se învecina cu Alpii, la est, cu zona Milano şi Pavia, şi la sud pătrundea în Liguria. Noul episcop crescuse la Roma într-o comunitate eminamente citadină şi cosmopolită, şi acum se trezea că este misionar într-o regiune populată de ţărani şi munteni, unde, cu excepţia oraşului Vercelli, continuau să fie înrădăcinaţi în tradiţiile păgâne ale strămoşilor.

A fi episcop aici nu era un lucru uşor, deoarece locuitorii munţilor şi câmpurilor ascultau şi spuneau cu uşurinţă “da”, pentru ca mai apoi să continue ca mai înainte. Dacă, de exemplu, venea primăvara şi, conform tradiţiei, trebuiau să ofere un sacrificiu de ispăşire zeilor pentru a obţine o recoltă bună, ei nu se gândeau de două ori, chiar dacă la Botez au promis că nu vor adora zeii. Acelaşi lucru se întâmpla când se apropia iarna. Era obiceiul printre munteni să sacrifice spiritelor rătăcitoare pentru a nu fi prinşi în avalanşe. Cine îi putea sustrage de la aceste practici multiseculare?

Cum să evanghelizezi un astfel de mediu? Era suficient să mergi dintr-o parte în alta predicând şi botezând, dacă apoi totul rămânea ca mai înainte? Eusebiu s-a gândit îndelung, s-a consultat, a observat bine practicile religioase ale poporului său încă păgân, şi apoi, împreună cu colaboratorii săi, a luat două decizii istorice. Astăzi am spune că el şi-a făcut planul pastoral pentru evanghelizarea diecezei sale, fixându-şi bine obiectivul.

Cenobiul clericilor

Prima inovaţie pastorală a fost crearea unui cenobiu al clericilor. Deja la Roma, Eusebiu intuise valoarea carismei monastice: o autentică formă de viaţă evanghelică, foarte adaptată pentru a menţine vie experienţa genuină apostolică, pentru timpuri de relaxare generală, şi încercase să o imite, transferându-i valorile în viaţa cotidiană, fără să se retragă într-un loc pustiu datorită obligaţiilor pe care le avea în Biserică. În aceasta îl avea ca exemplu pe sfântul Atanasiu, un mare admirator al lui Anton, fără să devină eremit.

A început această experienţă cu un grup de preoţi. La început erau puţini, deoarece nu puteau lua parte decât preoţii şi diaconii celibatari, dar mai apoi, comunitatea a devenit tot mai numeroasă, deoarece au fost admişi acei tineri pe care îi considera potriviţi ministerului ordinului sacru şi care manifestau interes şi pentru acest stil evanghelic de viaţă.

Astfel descrie sfântul Ambroziu această experienţă: “Acest episcop sfânt a fost primul care, în Occident, a ştiut să pună împreună viaţa ecleziastică cu viaţa monastică. În această sfântă Biserică, el i-a făcut călugări pe cei pe care i-a orânduit preoţi şi a unit exerciţiul funcţiilor bisericeşti cu respectarea austerităţii vieţii religioase; astfel, în aceiaşi oameni se puteau admira renunţarea monastică şi zelul ministerului; considerând devoţiunea acestor clerici, voi gustaţi bucuria de a contempla ordinea însăşi a îngerilor”[2].

Şi, mai departe, adaugă: “Este foarte meritoriu pentru un episcop să-i obişnuiască pe tinerii clerici la practica renunţării şi a regulilor perfecţiunii; şi sfântul Eusebiu, deşi se afla în mijlocul unui oraş, a reuşit să-i ţină pe clericii săi separaţi de lume”[3]. Erau separaţi de lume în sensul că nu trăiau cu preocuparea de a câştiga bani sau să alerge după vanităţile pământului, dar se dedicau în întregime rugăciunii, studiului cuvântului lui Dumnezeu şi evanghelizării oamenilor.

Din această comunitate, care a continuat să existe şi după moartea lui Eusebiu, vor ieşi păstori foarte buni nu numai pentru Dieceza de Piemonte, dar şi pentru regiunile vecine, cum sunt Liguria, Veneţia, Emilia, şi chiar pentru îndepărtatul scaun patriarhal din Antiohia. Aşa de mare era faima sfinţeniei şi competenţei cenobiului din Vercelli, încât, atunci când într-un oraş murea episcopul, venea câte o delegaţie pentru a cere pe unul dintre preoţii lui Eusebiu ca succesor.

În această şcoală de viaţă se vor forma personalităţi ca Limeniu şi sfântul Onoratus, succesori ai lui Eusebiu la Vercelli, sfântul Gaudenţiu, primul episcop de Novara, sfântul Maxim, episcop de Torino, şi mulţi alţii.

Preoţi de viaţă comună

Pe măsură ce dispunea de preoţi bine pregătiţi, Eusebiu îşi împlinea cel de-al doilea punct din planul său pastoral, stabilind comunitatea preoţească în locurile cele mai importante ale teritoriului său. Preoţii, instalaţi la locul lor, prin exemplul vieţii lor evanghelice şi prin predicare, puteau foarte uşor să realizeze convertirea ţăranilor şi muntenilor, substituind, încetul cu încetul, practicile de cult păgâne cu cele creştine.

Înţeleapta operă de înculturare a dat roade şi, acolo unde o dată se ofereau jertfe pentru spiritele rătăcitoare, au început să se facă rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, prin mijlocirea mamei sale, Maria, şi pe locul unde mai înainte se ridica un altar păgân, acum se ridica un templu creştin. Aşa a apărut şi celebrul sanctuar marian din Oropa.

Exemplul clericilor de viaţă comună a făcut să se nască la Vercelli şi un cenobiu feminin, a cărui superioară a fost sfânta Eusebia, posibilă soră a episcopului. În acesta trăiau viaţă comună fecioarele din comunitate.

Calea crucii în Orient

În timp ce, în Biserica sa, credinţa se răspândea şi un număr tot mai mare de tineri de ambele sexe cereau să fie consacraţi în întregime lui Dumnezeu, erezia ariană lua avânt în multe teritorii ale imperiului, favorizată fiind şi de împăratul Constanţiu, care, în 353, a convocat un Conciliu la Arles, impunând episcopilor condamnarea lui Atanasiu din Alexandria.

Papa Liberiu nu a aprobat conciliul şi a trimis o delegaţie la împărat, care îşi avea sediul la Milano, ca să fie convocat un nou conciliu, unde episcopii să poată trata adevărul credinţei în deplină libertate. Între trimişii papali erau şi Lucifer din Cagliari şi Eusebiu. Ei au obţinut convocarea conciliului la Milano, dar în prezenţa împăratului.

Eusebiu, prevăzând că lucrurile se vor sfârşi ca la Arles, nu s-a dus. Dar respectul de care se bucura făcea ca orice decizie luată în lipsa lui să fie considerată fără valoare. Atunci, papa i-a scris şi l-a rugat să meargă pentru a susţine adevărata credinţă; i-a cerut ajutorul şi Lucifer, care se simţea un biet miel în mijlocul lupilor; l-au chemat şi episcopii ariani, în speranţa că-l vor determina să se încline în favoarea lor; chiar împăratul în persoană i-a scris o scrisoare în acest sens.

În ea se afla această somaţie: “Îţi adresăm îndemnul să nu întârzii a veni să aderi la consensul fraţilor tăi”. Eusebiu s-a dus îndată la Milano şi a răspuns împăratului: “Am considerat necesar să vin cu grabă la Milano. În prezenţa ta, promit să fac tot ceea ce mi se va părea drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu”[4].

La deschiderea sesiunii, în timp ce episcopii erau adunaţi în absida bazilicii, împreună cu împăratul aşezat pe tron şi poporul adunat în număr mare în navată, Eusebiu a cerut cuvântul şi i-a invitat pe toţi episcopii să afirme credinţa de la Niceea, “deoarece - a adăugat el - între noi s-au infiltrat eretici”.

Episcopii catolici s-au aşezat de îndată la rând, avându-l în frunte pe sfântul Dionisiu din Milano, şi, în timp ce aceştia îşi puneau iscălitura, împăratul în persoană s-a ridicat de pe tron şi a rupt foaia cu propriile mâini. În mijlocul protestelor episcopilor şi a strigătului mulţimii, împăratul a hotărât dizolvarea adunării şi convocarea ei din nou în palatul imperial şi fără prezenţa poporului. Aici, împăratul şi-a impus voinţa, ameninţându-l cu exilul pe cel care nu va asculta. A fost reafirmată credinţa ariană, care nega divinitatea lui Cristos, şi a fost condamnat din nou Atanasiu.

Cei trei confesori, care au refuzat să se supună voinţei suveranului, au fost condamnaţi la exil: Dionisiu, în Armenia, unde şi-a sfârşit şi zilele, Lucifer, în Capadocia, şi Eusebiu, la Scitopoli, în Palestina.

Eusebiu a fost încredinţat episcopului arian al locului, un oarecare Patrofil, care era negarea numelui său. Acesta l-a chinuit pe omul lui Dumnezeu cu o cruzime demnă de un tiran, până la a-l aduce în pragul morţii, în speranţa că-i va obţine o declaraţie scrisă prin care să facă o figură frumoasă pe lângă stăpânul său, dar episcopul, cu caracterul său sardinian, niciodată nu a dat vreun semn de slăbiciune.

Iubirea trece dincolo de distanţe

În mijlocul chinurilor persecutorilor care nu-i lăsau libertatea de mişcare şi îl privau chiar şi de hrana necesară, Eusebiu a avut două mari bucurii. Prima era aceea de a putea trăi carisma lui Anton, aşa cum o descrisese Atanasiu, dând mărturie despre iubirea evanghelică într-o sărăcie extremă. A doua era raportul tot mai viu cu fiii săi spirituali. Aceştia nu l-au uitat niciodată şi l-au pus la curent cu viaţa creştină ce înflorea între ei, cu fidelitatea faţă de adevărata credinţă pentru care nu ar fi acceptat niciodată un episcop arian. În afară de aceasta, găseau întotdeauna modul pentru a-l ajuta în secret nu numai prin scrisori, dar şi prin ajutoare materiale. Când regimul exilului s-a mai înmuiat, ei au îndrăznit chiar să-i trimită în persoană la Scitopoli pe diaconul Sirus şi pe exorcistul Victorinus.

Eusebiu, înmânând scrisoarea de răspuns - care a fost dusă la Vercelli ca o relicvă şi a fost citită şi recitită în toate comunităţile diecezei -, nu a putut să ascundă trăsăturile inimii sale de carne.

“Lacrimile - scria el - se amestecau cu bucuria; dorinţa vie de a citi era împiedicată de plâns. Am petrecut în această stare de spirit câteva zile, în care mi se părea că vorbesc cu voi, şi reuşeam astfel să uit de greutăţile trecute. Mă simţeam învăluit din orice direcţie de amintiri mângâietoare, care mă făceau să retrăiesc credinţa voastră, dragostea voastră, roadele carităţii voastre, şi aşa mi se părea că nu mai sunt în exil, ci că mă găsesc dintr-o dată în mijlocul vostru.

Credinţa voastră, fraţilor, mă face să simt multă plăcere şi mă bucur de mântuirea pe care ea v-a dăruit-o tuturor. Mă bucur de roadele produse de voi, pe care le împărţiţi celor de aproape şi de departe. Sunteţi ca un copac altoit cu înţelepciune, care, tocmai datorită productivităţii sale, scapă de secure şi rug. Şi noi vrem să ne unim, într-un oarecare mod, cu voi, nu numai prin simpla solidaritate umană, ci oferindu-ne viaţa noastră pentru mântuirea voastră.

Voi ştiţi că cu greutate am reuşit să aşternem această scrisoare, rugându-l mereu pe Dumnezeu să-i ţină ocupaţi, cel puţin pentru un timp, pe supraveghetori. Voiam ca, în ceea ce mă priveşte pe mine, diaconul să vă ducă acest bilet de salut, modest cum e, dar preferabil unor simple veşti neplăcute”[5].

Se pare că acest raport intens cu ai săi a fost descoperit de supraveghetori şi împăratul, văzând lipsa de atitudine a lui Patrofilo, a schimbat locul prizonierului, trimiţându-l mai întâi în Capadocia şi apoi în Tebaida. Fără să o ştie, împăratul îi oferea bune oportunităţi de a stabili raporturi preţioase cu diferitele Biserici din Orient şi de a cunoaşte mai profund monahismul.

Omul păcii

În 361, o dată cu moartea lui Constanţiu şi urcarea la tronul imperial a lui Iulian Apostatul, a fost permisă întoarcerea tuturor episcopilor din exil la locurile lor. Eusebiu a profitat de acest lucru pentru a merge la Alexandria, ca să vorbească cu Atanasiu. A avut contacte şi cu Lucifer din Cagliari. Cei trei mărturisitori au organizat un Conciliu la Alexandria, pentru a studia modul în care poate fi readusă pacea în toate comunităţile creştine, confirmându-le în credinţa creştină. Numai la Antiohia lucrurile nu au mers bine, din cauza zelului prea mare al lui Lucifer şi pentru că diviziunea dintre cele două facţiuni devenise foarte profundă.

Apoi, Eusebiu a pornit pe drumul întoarcerii, trecând prin comunitatea Capadociei şi a Macedoniei; s-a oprit la Sardica şi apoi la Smirna, predicând adevărata credinţă şi readucând pretutindeni pacea. A sosit la Roma în primăvara anului 363, pentru a-l pune la curent pe prietenul său, papa Liberiu. În sfârşit, ajunge la Vercelli. Aici este sărbătoare mare şi fiecare oraş din dieceza sa voia să-l revadă şi să-l audă. Poporul îi venea în întâmpinare, cântând: “Să fie binecuvântat Domnul Dumnezeul nostru, care te-a dăruit din nou Bisericii noastre. Te asigurăm că am păstrat intact patrimoniul credinţei, aşa cum tu ne-ai învăţat prin viu grai şi ai confirmat-o prin scrisorile din exil”[6]. Nu numai Vercelli, dar întreaga peninsulă exulta. Sfântul Ieronim scria că, la întoarcerea sa, “Italia a dezbrăcat hainele de doliu”.

Milano, deoarece nu l-a putut avea înapoi pe Dionisiu, martirizat, i-a chemat pe Eusebiu şi pe Ilariu din Poitiers, în speranţa că-l vor putea scoate pe episcopul arian şi să le dea un episcop catolic. Cei doi au acceptat invitaţia, dar atunci a intervenit împăratul Occidentului, Valentinian, care le-a poruncit să părăsească îndată oraşul. Eusebiu nu a renunţat la acţiunea sa şi a încredinţat misiunea unui discipol al său.

În ciuda bolilor cauzate de suferinţele avute şi a vârstei înaintate, timp de câţiva ani s-a bucurat de pace şi a proiectat crearea unor noi dieceze cum ar fi cea de Tortona şi de Torino, deoarece comunităţile creştine erau de acum bine conturate în aceste oraşe şi în împrejurimi. A murit la 1 august 371, contemplând fervoarea fiilor săi care îl vor venera în curând ca martir pentru suferinţele exilului său. Astăzi fiecare episcopat piemontez l-a ales ca model şi patron.


[1] CCL 9, 105.

[2] Ambroziu, Epist. LXIII, 66: PL 16, 1207.

[3] Ibid.

[4] Cit. în: Bibliotheca Sanctorum, V, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1991, 265.

[5] CCL 9, 104-109 ş.u.

[6] Cit. în: G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 26.