en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

PETRU IULIAN EYMARD

preot, fondator al sacramentinilor

(1811-1868)

“Euharistia înseamnă viaţă pentru persoana umană şi pentru societate, aşa cum soarele este pentru corpuri şi pentru întreg globul omenesc. Fără soare, pământul ar fi steril. Soarele îl înveseleşte, îl împodobeşte şi îl îmbogăţeşte. În faţa acestor fapte minunate, nu trebuie să ne mirăm dacă păgânii l-au adorat ca pe un adevărat zeu. Astrul zilei, de fapt, ascultă şi este supus supremului Soare, Cuvântul divin, Isus Cristos, care luminează toţi oamenii ce vin în lume. El, în mod real, prin Euharistie, sacramentul vieţii, lucrează în interiorul lor, dând naştere astfel familiilor şi naţiunilor”
[1].

Eymard a găsit sensul profund al Euharistiei. Cristos nu a instituit-o pentru a satisface devoţiunea noastră personală, ci pentru a face din omenire o singură familie sau, cum spun Faptele Apostolilor, “o singură inimă şi un singur suflet”.

“Comunitatea creştină - continuă sfântul - este o familie şi legătura care uneşte membrii săi este Euharistia. Isus este tatăl care pregăteşte banchetul de familie. Fraternitatea creştină a fost promulgată la Cină împreună cu paternitatea lui Cristos; el îi numeşte pe apostolii săi fii, adică «copiii mei», şi le porunceşte să se iubească aşa cum el i-a iubit”[2].

Pregătirea

Petru Iulian Eymard s-a născut la 4 februarie 1811, în localitatea La Mure, Dieceza de Grenoble, în Franţa, într-o familie ce producea ulei din nuci. La izvorul baptismal a avut-o ca naşă pe Maria Anna, o soră vitregă care avea la inimă formarea lui creştină.

Într-o zi, îi scria: “Îţi datorez multe şi sentimentele mele de recunoştinţă faţă de tine vor continua chiar şi în cer, înainte de toate, pentru că m-ai ţinut departe de orice rău în tinereţea mea”[3].

Când Eymard a primit pentru prima dată sfânta Împărtăşanie, a realizat cu Isus un raport profund, cum ne transmite într-una dintre scrierile sale: “Împărtăşania euharistică ne dezvăluie prin simţăminte mai mult decât prin raţionament tot ceea ce este Domnul. Prin aceasta, noi avem cu el raporturi mai intime, raporturi care produc cunoaşterea adevărată şi profundă a ceea ce el este. Prin aceasta, Isus ni se arată în modul cel mai complet. Credinţa este lumină; comuniunea este lumină şi sentiment. Sufletul umil şi recules simte în interiorul său o tresărire cauzată de prezenţa lui Isus Cristos... El simte o plăcere, o uşurare, o dulceaţă, o forţă de unire, de adeziune la Dumnezeu, care nu vine de la el însuşi; îl simte pe Isus în toată fiinţa sa”[4].

Cu acea ocazie, el i-a spus Maestrului său: “Voi fi preot, îţi promit”. A întâlnit, însă, un mare obstacol. Tatăl său, timp de cinci ani, a pierdut şapte fii şi nu voia să renunţe la el, lăsându-l să intre în seminar. Până şi vicarul, într-o zi, i-a reproşat: “Eşti un orgolios, deoarece vrei să te faci preot împotriva voinţei tatălui tău şi fără să fii sigur dacă ai vocaţie”. În realitate, în ceea ce priveşte vocaţia, nu avea dubii, chiar şi pentru faptul că un preot sfânt în timpul unei spovezi îi spusese: “Tu nu eşti încă în locul în care Dumnezeu te vrea; trebuie să devii preot”.

Neputând să frecventeze seminarul, a cumpărat o gramatică latină şi a studiat-o singur timp de trei ani, apoi a reuşit să frecventeze timp de un an şcoala de la ţară, şi încă un an a fost instruit de capelanul unei case de primire.

În timpul unor misiuni, superiorul părinţilor Oblaţi ai Mariei Imaculate l-a convins pe tatăl său să-l lase să intre în noviciatul din Marsilia. Mare bucurie, dar de scurtă durată, deoarece, după şase luni, a trebuit să se întoarcă acasă. O mare epuizare l-a adus în pragul morţii. În timp ce clopotele bisericii parohiale, după obiceiul timpului, anunţau agonia sa, invitând populaţia să se roage, el, cu o voce firavă, le-a spus celor prezenţi: “Da, da, voi fi preot şi voi celebra sfânta Liturghie”. Delir sau profeţie? Fapt este că el s-a vindecat, în timp ce la cer s-a dus tatăl său.

Fondatorul oblaţilor, părintele Mazenod, care nu putuse să-l aibă printre ai săi din motive de sănătate, l-a recomandat episcopului diecezan, care l-a primit în seminar.

“Panerul găurit”

Hirotonit preot, în 1834, a lucrat ca vicar la Chatte şi apoi ca paroh la Monteyrand. Mergea pe urmele parohului de Ars, care locuia în aceeaşi regiune şi a cărui faimă se răspândise deja în Franţa. Trăia în cea mai neagră sărăcie şi, pentru a-şi cumpăra o haină preoţească, a trebuit să facă datorii. Tot ceea ce ajungea în mâinile sale trecea îndată în cele ale săracilor. Pentru asta, l-au numit “panerul găurit”. Cei din parohie afirmau că era prea bun şi că foarte curând va fi dus în altă parte.

Chiar un preot, care îl cunoştea încă de tânăr şi îl întărise în vocaţie, de această dată, l-a convins că locul său nu era în parohie, ci în Societatea Mariei, o asociaţie sacerdotală misionară, fondată de Claudio Colin, care nu numai că predica misiuni în Franţa, dar trimitea şi misionari în Oceania.

Eymard i-a ascultat sfatul şi, cu permisiunea episcopului, s-a transferat la Lyon, pentru a accepta apoi funcţia de director spiritual la Seminarul din Belley. Şi-a împlinit aşa de bine misiunea, încât şi-a câştigat stima şi afecţiunea elevilor şi a profesorilor: era numit “părintele cel bun”. A rămas acolo timp de patru ani.

Apoi, Colin l-a voit la Lyon ca provincial şi, deci, ca asistent şi vizitator general al Societăţii Mariei. Eymard era consternat. Avea doar 33 de ani şi îi era ruşine să ocupe o funcţie aşa de înaltă. În această perioadă, s-a dedicat, în special, direcţiunii spirituale. Mulţi erau cei care doreau călăuzire şi sfaturi: preoţi, superiori de congregaţii, funcţionari publici şi oameni din popor. Între ei se afla Paulina Jaricot, fondatoare a Operei de Propaganda Fide, şi muncitoarea Margareta Guillot, care mai târziu va fonda, împreună cu el, Slujitoarele Preasfântului Sacrament.

Drumul său

Într-o zi, la Paris, a cunoscut un evreu convertit la catolicism, Herman Cohen, care instituise adoraţia nocturnă. S-a întâlnit, de asemenea, cu un căpitan de fregată, Raimond de Cuers, şi el îndrăgostit de adoraţia euharistică. Pentru Eymard, a fost descoperirea autenticei sale vocaţii.

Întors la Lyon, a făcut o vizită la sanctuarul marian, şi atunci a simţit un puternic imbold de a fonda o familie monahală care să se dedice promovării adoraţiei euharistice. După cinci ani de aşteptare - după cum povesteşte el însuşi -, “am spus «da» la toate şi am făcut vot de a mă dedica până la moarte formării unei congregaţii de adoratori. I-am promis lui Dumnezeu că nimic nu mă va împiedica, chiar dacă va trebui să mănânc pietre sau să mor în spital. Mai presus de toate, i-am cerut lui Dumnezeu să lucrez pentru această operă fără să aştept mângâieri omeneşti”[5].

Când i-am vorbit lui Colin despre aceste lucruri, acesta mi-a răspuns cu multă înţelepciune: “Gândul este bun; cred că vine de la Dumnezeu. Roagă-te, leapădă-te de tine însuţi şi poate că, într-o zi, Dumnezeu îşi va afla gloria în această lucrare”. Nu aşa gândea şi succesorul lui Colin, Favre, care a încercat cu orice mijloc să nu-l piardă şi, la sfârşit, i-a spus să aleagă: ori să renunţe pentru totdeauna la ideea sa, ori să iasă din Societatea Mariei. Era ca şi cum l-ar alunga.

Au fost momente foarte grele. Deoarece pierduse bunăvoinţa superiorului său, Eymard simţea în suflet un mare gol. A mers să se sfătuiască cu parohul de Ars şi acesta l-a încurajat; l-a consultat până şi pe papa Pius al IX-lea, şi chiar şi papa i-a spus că inspiraţia sa venea de la Dumnezeu. Deci nu mai era timp de pierdut, deoarece trecuseră deja cinci ani de când Domnul i-a vorbit.

Începuturile noii congregaţii

Cu aprobarea episcopului de Paris, s-a oprit în acel oraş şi a locuit într-o clădire dărăpănată împreună cu Raimond Cuers care între timp fusese sfinţit preot de Mazenod, ajuns episcop de Marsilia.

Sărăcia, lipsa de vocaţii, criticile din toate părţile: aceasta era pâinea zilnică în primii ani la Paris. Eymard nu s-a descurajat: “Nu-i problema noastră - spunea - să descoperim vocaţii, ci să le primim prin bunătatea lui Dumnezeu. Cel care invită este regele, nu servitorul. Să fim bucuroşi că-l putem avea întotdeauna cu noi pe Isus: ce altceva ne-ar putea face mai fericiţi?”

Vocaţiile veneau şi plecau mai departe şi cine pleca nu-i cruţa nici de critici. El le spunea alor săi: “Dumnezeu nu are nevoie de cineva anume, iar în ceea ce ne priveşte, el ne vrea liberi de orice influenţă, protecţie şi direcţie străină. Atâta timp cât îl vom sluji bine pe Domnul, nu avem motive să ne temem de nimic. Toată această muncă de purificare, de detaşare, de abandonare a creaturilor este cel mai mare dintre haruri. Mulţumesc întotdeauna bunului Învăţător pentru aceasta, şi îndrăznesc să spun că mă tem să nu înceteze; crucea valorează mai mult decât Taborul”.

Mai târziu, se vor face simţite şi providenţa, şi vocaţiile. Cohen i-a făcut o mare donaţie cu care a putut să cumpere o casă la Paris; alte fundaţii s-au ridicat la Marsilia, Angers, până chiar şi la Bruxelles. El îşi dedica tot timpul formării fiilor şi predicării în mijlocul oamenilor.

Eymard nu era un intelectual şi nici măcar un mare predicator, dar cuvintele sale erau spuse cu o aşa convingere, încât mişcau inimile. Şi multe persoane veneau pe urmele sale. Deşi nu era scriitor, discursurile sale despre Euharistie au fost adunate în cinci volume.

El îşi pregătea predicile în faţa Sfântului Sacrament: îşi aduna ideile şi apoi le încredinţa lui Isus: “Eu pregătesc aluatul B spunea el B şi acesta se coace la cuptorul euharistic”.

“Nu s-a oprit numai la fondarea Congregaţiei Preoţilor Preasfântului Sacrament, aprobată în 1862 de Pius al IX-lea, dar a fondat şi Slujitoarele Preasfântului Sacrament cu ajutorul Margaretei Guillot, şi o asociaţie pentru preoţii adoratori şi o alta pentru laici. Toate aveau un singur scop: să facă din lume o euharistie, convins cum era, că «un secol devine mare numai proporţional cu adoraţia faţă de Sfântul Sacrament». Şi adăuga: «Noi căutăm să înţelegem întreaga realitate umană în lumina Euharistiei, izvor şi culme a vieţii Bisericii. Aflăm în acest sacrament o chemare de a ne împărtăşi din viaţa şi misiunea Domnului şi propunem o preferinţă faţă de activităţile care se referă în mod mai direct la acest mister». Slujitoarelor, părintele Eymard le încredinţa misiunea de a uni «contemplaţia şi iubirea apostolică în viaţa de adoraţie» intim inspirată din Euharistie. A face ca «privirea să fie una», întotdeauna concentrată asupra lui Isus euharistic, fără să obosească şi fără să fie distrasă”[6].

În ultimii ani, s-a confruntat cu încercările cele mai grele din viaţa sa: grave dificultăţi economice, neîncrederea şi abandonul din partea unora dintre fiii săi şi, printre aceştia, Cuers, care a fost alături de el încă de la început. Şi, ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, a simţit şi abandonarea din partea lui Dumnezeu, “noaptea întunecată”. El scria: “Ei bine, Dumnezeul meu, iată-mă împreună cu Isus în Grădina Măslinilor. Vrei ca toţi să mă abandoneze, toţi să se lepede de mine? Nimeni să nu mă mai recunoască, să fiu o povară, o piedică, o umilire? Iată-mă, Doamne! Arde, taie, despoaie, umileşte. Dă-mi, astăzi, numai iubirea ta şi harul tău, şi mâine, crucea şi lipsurile, cu singura condiţie ca eu să rămân scăunel pentru tine în Ostia Sfântă”[7].

În timp ce urca înaltele trepte ale perfecţiunii, suferea dureri continue în trupul său, din cauza podagrei. S-a stins în urma unui atac de meningită, la 1 august 1868, în localitatea La Mure.

Pius al XI-lea, în documentul de beatificare din 1925, l-a declarat precursor al Operei Congreselor Euharistice. Ioan al XXIII-lea l-a canonizat, în 1962, şi a extins cultul său la întreaga Biserică Catolică de rit latin.


[1] P.J. Eymard, La présence réelle/1, Paris 1950, pag. 307.

[2] Ibid., pag. 308.

[3] G. Pettinato, Isanti canonizzati del giorno/VIII, Edizioni Segno, Udine 1991, pag.18.

[4] T. Goffi, Storia della spiritualitŕ/7. La spiritualitŕ dell=Ottocento, EDB, Bologna 1989, pag. 125.

[5] G. Pettinato, op. cit., pag. 20.

[6] T. Goffi, op. cit., pag. 125.

[7] G. Pettinato, op. cit., pag. 22.