en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IOAN MARIA VIANNEY

preot, patron al parohilor

(1786-1859)

“Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină care se răspândeşte în mod misterios în jur”
[1].

Acest text luat, dintr-una din catehezele sfântului, exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el şi explică de ce erau aşa de numeroase pelerinajele la Ars, ajungând cifra de o sută de mii în ultimii ani ai lui Vianney.

Un ignorant sau un înţelept

Ioan Maria s-a născut la Dardilly, pe atunci un sătuc din Dieceza de Lyon, la 8 mai 1786, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă. Erau ani întunecoşi pentru religie în Franţa. În timpul celei de-a doua terori, chiar şi biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă.

Viitorul paroh de Ars a primit Prima Sfântă Împărtăşanie în ascuns, într-o casă, în timpul unei Liturghii clandestine şi, din contactul cu preotul, de atunci a înflorit în inima sa prima dorinţă de a deveni preot. O idee care părea utopică pentru situaţia politică din ţară şi din cauza imposibilităţii de a frecventa şcoala.

În 1806, nu departe de Dardilly, un preot curajos, Carol Balley, deja maestru de novici în celebrul convent “Sfânta Genoveva”, acceptase numirea ca paroh la Écully şi deschisese aici o şcoală parohială pentru pregătirea viitorilor candidaţi la preoţie mai înainte de a-i trimite la seminar. Şi Ioan s-a prezentat aici: un caz, omeneşte vorbind, disperat, deoarece avea mai mult de 20 de ani şi cunoştea cu greu primele elemente ale citirii şi ale scrierii.

Balley l-a ascultat, i-a apreciat candoarea inimii şi tenacitatea de ţăran şi l-a admis la şcoala sa. Nu era uşor pentru tânăr să urmeze lecţiile maestrului, mai ales, cele privitoare la limba latină care nu-i intra nicicum în cap, dar reuşea foarte bine să înveţe adevărurile credinţei şi să practice virtuţile creştine.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley l-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-l accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley l-a luat din nou cu sine, pentru a-l învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori.

O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop. Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Trei ani de paradis

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de iansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-l imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa unit cu Dumnezeu şi aşa de docil. De mai multe ori, a putut să-l asigure pe episcop că acesta era la înălţimea sarcinilor ministeriale, că predicile sale erau fără greşeli şi cunoştea şi aplica corect morala în cazurile de conştiinţă.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, l-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignoranţe religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Minunea de la Ars

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale.

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios, se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate - ce coincidenţă! - tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi - după părerea tânărului preot - se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială şi ajungându-se până într-acolo încât câte o sărmană fată devenea chiar prostituată. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: “Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!”

În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-l ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată bun de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină.

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci omule, aici, în tăcere?” Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: “Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!” La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate - cum i-o dicta experienţa -, mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici un pic exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost “excesele tinereţii”.

Rugăciunea şi pocăinţa, dar şi operele sociale

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o “Providenţa” şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: “Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!” El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: “Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!”, adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi.

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi - cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot - acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-l asculta pe “parohul sfânt” şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

“Voi m-aţi învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!”

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate “cu bunăvoinţă” de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: “M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!”[2]. Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: “Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!”[3] Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: “Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el”[4].

Drumul crucii

 În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Écully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

De trei ori a încercat să fugă de la Ars pentru a se retrage în viaţa contemplativă şi să se gândească la propria mântuire, dar totul a fost în zadar. Atât poporul, cât şi episcopul îl voiau la Ars. Fie că era în confesional, fie pe amvonul acelei biserici sărace de ţară, mulţimi de pelerini îl căutau. El nu s-a sustras acestei munci care, oricât ar fi fost de grea, îi permitea să vestească iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, chiar şi faţă de păcătoşii cei mai înrăiţi, care cădeau în genunchi înaintea lui şi vărsau lacrimi.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-l pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi “misionari diecezani”, care nu numai să-l ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile “Fraţilor Sfintei Familii” din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat, pentru ultima dată, să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti - cum spunea el - pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut. În zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-l cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea l-a proclamat fericit, în 1905, Pius al XI-lea l-a canonizat, în 1925, şi l-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.


 

 [1] A. Monnin, Esprit du curé d=Ars, Paris 1899, pag. 87.

[2] Cit. in: Parohul de Ars, Scritti scelti, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1976, pag. 59.

[3] Ibid., nota 45.

[4] Ibid.