en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IOAN EUDES

fondator al eudiştilor

(1601-1680)

“Gândeşte-te, te rog, că Domnul nostru Isus Cristos este adevăratul tău cap, şi că tu faci parte din membrele sale... El vrea ca tot cea ce este în el să trăiască şi să domine în tine: Duhul său să fie în sufletul tău, inima sa în inima ta, toate facultăţile sufletului său în facultăţile sufletului tău...“
[1]

Secolul al şaptesprezecelea este numit şi Secolul Regelui Soare şi este marcat, înainte de toate în Franţa, de fenomene contradictorii, ca dispreţul faţă de credinţa creştină din partea unor curente de gândire şi, în acelaşi timp, de o entuziastă reînnoire religioasă promovată de persoane de mare statură, cum sunt de Bérulle, de Condren, l'Olier, Vincenţiu de Paul, Grignion de Montfort şi, pe lângă aceştia, de Ioan Eudes.

Fiecare dintre aceşti maeştri ai spiritului, fără dispreţ faţă de oamenii epocii lor şi fără deplângerea trecutului, au ştiut să interpreteze semnele timpurilor şi să se angajeze în reînnoirea sectoarelor determinante ale vieţii Bisericii, venind în întâmpinarea nevoilor materiale şi morale ale poporului, foarte adesea abandonat de acele guverne care se numeau iluminate.

Apostol al poporului său

Ioan Eudes s-a născut la Ri, o mică localitate din Normandia, lângă oraşul Caen, în Dieceza de Sées, la 14 noiembrie 1601. De la poporul său moştenea tenacitatea voinţei şi generozitatea inimii. Părinţii iezuiţi se stabiliseră deja în ţinutul său şi a avut norocul să fie educat în colegiul lor din Caen, unde a primit o educaţie umanistă de invidiat pentru timpul său şi unde s-a lăsat influenţat de carisma ignaţiană.

Cunoscându-l pe Pierre de Bérulle, a intrat în Oratoriu şi s-a transferat la Paris, unde şi-a definitivat studiile teologice şi a fost sfinţit preot la 20 decembrie 1625. S-a dedicat de îndată predicării misiunilor populare şi a avut posibilitatea de a constata mizeria în care trăiau oamenii. Chiar episcopii, care proveneau în mare parte din clasele nobiliare, erau preocupaţi mai mult de carieră decât de grija pastorală a credincioşilor; chiar şi parohii, puţin pregătiţi din punct de vedere intelectual, iar moral, puţin edificatori, erau incapabili să-i conducă pe creştini pe un drum de credinţă şi se limitau, în cea mai mare parte, la administrarea sacramentelor.

Pe lângă această mizerie morală, exista, de asemenea, şi o sărăcie materială, şi multe tinere, neputând să-şi câştige necesarul pentru zestre şi să se căsătorească, erau împinse, pentru a supravieţui, să se prostitueze.

Din această masă de creştini abandonaţi tristului lor destin, se detaşa o mică elită de persoane instruite, care, în dorinţa de a înnoi Biserica, îmbrăţişau linia rigorismului iansenist.

Când, în 1627, a izbucnit, în Normandia, ciuma, Ioan a cerut şi a obţinut întoarcerea în ţinutul său, pentru a se îngriji de ciumaţi. În timpul zilei, asista bolnavii, şi noaptea, de teama de a nu-şi contamina tovarăşii, se retrăgea într-un adăpost de paie şi dormea într-un butoi. Celui care-l avertiza de marele pericol ce îl ameninţa, el îi răspundea glumind: “Până şi ciuma se teme de această piele a mea”. În realitate, acestui rău nu-i era teamă de nimeni, deoarece şi el, într-o bună zi, a căzut bolnav şi s-a salvat numai printr-un miracol.

După terminarea flagelului ciumei, numit superior al comunităţii de preoţi oratorieni la Caen, Ioan a organizat misiuni populare în Normandia. Rămânea mirat în faţa atâtor roade pe care le culegea prin această formă de apostolat, dar, în acelaşi timp, era neliniştit de lipsa păstorilor capabili să ducă mai departe această înfloritoare viaţă creştină din parohii.

Fondatorul noilor apostoli

În acel timp, a început să se gândească la fondarea unei congregaţii monahale care să se ocupe de formarea viitorilor preoţi diecezani. A numit-o Congregaţia lui Isus şi a Mariei. Dar activitatea apostolică şi noul proiect nu-i permiteau să continue ca superior al preoţilor oratorieni de la Caen. De acord cu De Bérulle şi cu episcopii din regiune, a părăsit oratoriul şi a fondat în oraşul universitar Caen primul seminar, o experienţă atât de reuşită, încât se va repeta apoi şi în alte dieceze franceze.

Cu puţin mai înainte, pusese bazele şi pentru o congregaţie feminină, Notre Dame de l=amour B Doamna noastră a iubirii, cu scopul de a primi tinerele aflate în pericol de a se prostitua pentru a le oferi o bună formare umană şi creştină şi a le pregăti pentru căsătorie. Din această fundaţie se va naşte într-o zi aceea şi mai celebră a Surorilor Bunului Păstor.

O spiritualitate solidă şi accesibilă tuturor

Ioan Eudes i-a hrănit pe fiii şi fiicele sale cu o spiritualitate solidă, luându-şi elementele de bază din cea ignaţiană şi berulliană, dar punându-şi propria amprentă prin devoţiunea către Sfintele Inimi, a lui Isus şi a Mariei. Drumul sfinţeniei, parcurs de el şi propus şi pentru ai săi, se bazează pe încrederea nelimitată în iubirea lui Dumnezeu, acea iubire revelată în viaţa pământească a lui Isus şi în figura maternă a Mariei.

Sfintele Inimi
nu sunt pentru el imagini sentimentale pentru atragerea persoanelor slabe, ci manifestarea externă şi concretă a iubirii acelui Dumnezeu care nu l-a cruţat pentru om pe propriul său Fiu. În timp ce iansenismul congela cu rigorismul său viaţa creştină, Ioan, prin devoţiunea faţă de Sfintele Inimi, prezenta un creştinism biblic într-un limbaj accesibil nu numai celor învăţaţi, dar şi ţăranilor din satele din Normandia.

Despre el, Pietro Bargellini a scris: “Rigorismul iansenist, el l-a înlocuit cu afecţiunea caldă ce îşi are izvoarele sale inepuizabile în inima lui Isus şi aceea a Mariei”[2].

În 1672, cu doar un an înainte de revelaţiile pe care le-a avut Maria Margareta Alacoque, el a compus textele liturgice ale Sfintelor Inimi pentru sărbătoarea pe care a introdus-o în oraşul său.

Când murea, la 19 august 1680, la Caen, lăsa Bisericii două familii călugăreşti care vor continua până astăzi să se pună în slujba umanităţii, mergând pe urmele fondatorului.

Beatificat de sfântul Pius al X-lea, în 1909, a fost înscris în rândul sfinţilor de papa Pius al XI-lea, în 1925.


[1] I. Eudes, L'ammirabile Cuore di Gesů, lib. I, 5. Cf. Liturgia orelor.

[2] P. Bargellini, Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1977.