en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA ROZA DE LIMA

fecioară, patroana principală a Americii Latine

(1586-1617)

Plăcerile şi fericirea pe care mi le oferă lumea nu sunt decât o umbră în comparaţie cu ceea ce simt”[1].

Într-o chilie construită în fundul grădinii casei, s-a retras cea mai frumoasă fată din Lima. Gestul ei a părut absurd multor contemporani, dar ea fusese cucerită de o Iubire mai mare.

“Eşti frumoasă, eşti roză”

Roza este prima sfântă canonizată a continentului latino-american, contemporană cu arhiepiscopul oraşului, sfântul Turibiu de Mongrovejo, care a avut bucuria de a-i administra Mirul şi de a o orienta pe calea sfinţeniei.

În realitate, numele său de botez era Isabela, dar Mariana, doica indiană din casă, impresionată de frumuseţea copilei şi urmând obiceiul indigenilor, i-a dat numele unei flori care putea să exprime cel mai bine încântătoarea sa armonie: “Eşti frumoasă, - i-a spus - eşti roză!” Şi numele nou l-a dominat pe celălalt care a rămas uitat în registrele de Botez.

Născută la Lima, capitala de atunci a bogatului Peru, în 1586, din părinţi cu stare proveniţi din Spania, a trăit o copilărie senină şi, din punct de vedere economic, fără probleme, dar mai târziu, părinţii ei nu vor mai avea acelaşi noroc în lumea nouă.

Roza, care studiase cu sârg şi dobândise o vastă cultură, învăţând şi arta brodatului, care se potrivea tuturor copilelor aristocraţiei spaniole, îşi sufleca adesea mânecile pentru a-şi ajuta părinţii în diferitele tipuri de activitate: de la muncile casnice la cultivarea grădinii şi la brodat. Îi plăcea, înainte de toate, să se îngrijească de grădină şi, mai apoi, să meargă şi să vândă flori şi broderii prin casele nobililor din Lima.

Dragostea faţă de indieni

Ea, care experimenta sărăcia acasă, privind în jur, afară şi înăuntru locuinţele celor bogaţi, descoperea în ele o sărăcie şi mai umilitoare, aceea a indienilor. Era foarte mişcată, înainte de toate, văzând cum, adesea, aceşti descendenţi ai nobililor incaşi erau maltrataţi de hidalgos spanioli. Prietenia sa cu Mariana a fost foarte importantă. Existând o legătură perfectă între cele două, Roza, prin intermediul sufletului ei, înţelegea, de fapt, întreaga naţiune incaşă. Ce-ar mai fi voit ea să schimbe cursul istoriei! Pentru ce au venit creştinii în America, aducând cu ei războaie, distrugeri şi ură, când ei sunt chemaţi să semene pretutindeni iubirea?

Când avea ocazia să vorbească oamenilor, nu reuşea să-şi înăbuşe focul care ardea în interiorul ei şi proclama că adevăratul Dumnezeu vrea o lume diferită, deoarece el vrea binele tuturor, fără deosebire.

Îi plăceau predicile episcopului şi, când acesta nu era plecat în misiune, nu pierdea nici una. El, da, cât îi iubea pe indieni! Într-o zi, a aflat că murise, departe de Lima, într-o capelă, în mijlocul lor.

Un gând tulbura mintea copilei. “Pentru ce - se întreba ea, plină de nelinişte - indienii trebuie să sufere aşa de mult?” Nu a găsit răspunsul, până când nu a descoperit - sau, mai bine spus, până când Cineva nu i-a revelat - valoarea răscumpărătoare a durerii.

Perla vieţii creştine

Citise ceva despre sfânta Ecaterina de Siena şi a simţit-o curând ca o mamă şi soră şi a luat-o ca model. De la ea a învăţat dragostea faţă de sângele lui Cristos şi pasiunea pentru Biserică. Ca şi sfânta sieneză, şi Rozei, Dumnezeu i-a arătat frumuseţea celui care se dăruieşte lui Dumnezeu în feciorie şi se dedică slujirii fraţilor.

Ea atunci şi-a impus o viaţă mai austeră şi, nefiind la Lima nici o mănăstire feminină, a primit aprobarea să îmbrace haina de terţiară dominicană, ca şi Ecaterina, şi s-a retras în viaţa contemplativă într-o mică încăpere, într-o cocioabă situată în mijlocul grădinii. Avea 20 de ani şi şi-a luat numele de Roza a Sfintei Maria.

S-a mişcat mult până în acel moment pe drumurile şi prin casele din Lima, încât i se părea just ca acum să se reculeagă în rugăciune, să-l contemple pe Mirele ei răstignit şi să retrăiască pătimirea pentru convertirea spaniolilor şi pentru răspândirea evangheliei printre indigeni.

Alegerea ei a surprins înalta societate şi frumuseţea ei părea sacrificată în acea retragere atât de originală, dar Roza ştia că are o misiune de îndeplinit. Astfel, în timp ce unii - şi nu erau puţini - o luau în batjocură, considerând-o nebună, alţii, în schimb, mergeau să o viziteze, o ascultau cu respect şi simţeau cum li se schimba inima.

Ei îi plăcea să le spună tuturor: “Dacă oamenii ar şti ce înseamnă a trăi în har, nu s-ar mai înspăimânta de nici o suferinţă şi ar accepta de bunăvoie orice suferinţă, deoarece harul este rodul răbdării”[2]. Dar era dificil să comunice semenilor ei, care erau preocupaţi să adune tot mai multe bogăţii prin orice mijloace şi cu orice preţ, ceea ce Domnul îi descoperea în intimitatea rugăciunii: “Pot să mă fac înţeleasă - spunea ea - numai prin tăcere”, tăcerea din locul retragerii sale.

“...dar întăreşte iubirea mea pentru tine!”

Totuşi, privaţiunile, suferite de ani de zile, i-au subminat fizicul. Şederea de una singură în acea cocioabă din grădină, după moartea părinţilor ei, nu mai era recomandabilă. A acceptat invitaţia lui don Gonzalo de la Maza şi a doamnei Maria de Uzategui şi, în 1614, s-a dus să locuiască în casa lor, unde erau toate condiţiile pentru a trăi o viaţă de rugăciune, deoarece acei soţi sfinţi, singuri şi înaintaţi în vârstă, erau pentru Roza ca doi îngeri păzitori care nu numai că nu o deranjau, dar o şi protejau.

Aceşti trei ani din urmă au fost deosebit de frumoşi, nu pentru că Roza nu ar fi suferit, ci pentru că, cel puţin, avea alături pe cineva care-i înţelegea iubirea faţă de Dumnezeu care ardea în pieptul ei până la a o face să spună: “Nu mă gândeam că o creatură ar putea să fie lovită de atâtea suferinţe. Dumnezeul meu, sporeşte-le, dar întăreşte şi iubirea mea faţă de tine”. Ca şi Ecaterina, ea a fost învrednicită să retrăiască în trupul ei suferinţele Mirelui.

În momentul în care şi-a dat seama că este aproape plecarea ei la cer, Roza le-a mărturisit soţilor Maza: “Aceasta este ziua nunţii mele veşnice!” S-a stins la 24 august 1617, în sărbătoarea sfântului apostol Bartolomeu, pe care ea îl admira foarte mult, pentru că a suferit un martiriu deosebit de dureros.

Un pictor, Angelino Medoro, chemat în grabă de soţii Maza cu puţin înainte ca Roza să părăsească acest pământ, a pictat-o când se afla pe patul morţii. Avea doar 31 de ani şi nu-şi pierduse trăsăturile foarte frumoase ale fizionomiei.

Era imaginea cea mai adevărată a Americii Latine, care, deşi a avut în dar din partea Creatorului o frumuseţe încântătoare şi o bogăţie fără margini, din cauza vicisitudinilor istorice, adeseori inumane, a trăit mereu în sărăcie şi durere. Totuşi, aceasta nu şi-a pierdut niciodată încrederea în iubirea lui Dumnezeu şi a nutrit întotdeauna speranţa pentru un viitor mai bun.

Poate că pentru aceasta, Roza de Lima a fost aleasă ca patroană a Continentului speranţei.


 [1] Cit. in: M. Sgarbossa - I. Giovannini, Il santo del giorno, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1986, pag. 403.

[2] Din Scrierile sfintei Roza de Lima: Ed. L. Getino, La Patrona de America, Madrid 1928, pag. 54.