en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL LUDOVIC

rege al Franţei

(1214-1270)

“Vederea şi cuvântul regelui aveau adeseori efectul readucerii păcii şi liniştii în sufletul celor care mergeau să-l viziteze cu inima tulburată de patimi”
[1].

Este propriu sfinţilor să transmită pacea în acest fel. Sfântului Ludovic al IX-lea, rege al Franţei, îi plăcea să se semneze Ludovic de Poiss..., locul în care a fost botezat, pentru a spune că demnitatea de creştin era mai importantă pentru el decât aceea de rege. Şi Biserica îl venerează tocmai cu numele său de Botez.

Născut în 1214 şi încoronat ca rege la vârsta de 12 ani, din cauza morţii premature a tatălui, a rămas sub regenţa mamei, Bianca de Castilia. Se spune că ea era o femeie profund religioasă, dar şi expertă în politică; a ştiut să se înconjoare de colaboratori oneşti şi competenţi şi a fost preocupată, în egală măsură, de formarea umană şi creştină a fiului, cât şi de administrarea regatului.

Ajungând la vârsta matură, Ludovic şi-a asumat responsabilitatea de rege în deplină armonie cu mama sa şi s-a căsătorit cu Margareta de Provence. Pentru a evita ca în căsătorie să se strecoare răceala relaţiilor politice, Ludovic, eludând cu şiretenie supravegherea mamei, s-a întâlnit în mod repetat cu viitoarea sa soţie şi şi-a dat consimţământul numai după ce s-a asigurat că între ei exista o iubire adevărată.

A fost cu adevărat o căsătorie fericită: cei doi soţi se iubeau cu multă dăruire, şi astfel, au ajuns să aibă mulţi copii. Se poate aminti un singur episod de disensiune între cei doi, când regina, voind să acorde favoruri rudelor sale, regele s-a opus cu hotărâre, nevoind ca plaga nepotismului să se extindă la curte.

Pacificatorul

Chiar de la începutul guvernării sale, Ludovic a trebuit să se confrunte cu probleme grave. Afirmarea autorităţii regale, în secolul al XIII-lea, trezise resentimentul diferiţilor seniori ai provinciilor franceze, şi aceştia, cu sprijinul suveranilor din Spania şi Anglia, au fost la originea unor rebeliuni armate, reclamând propria independenţă.

Ludovic, ţinând cont şi de sfatul mamei sale, a ştiut să aducă pacea, păstrând unitatea regatului şi venind în întâmpinarea acelor revendicări ale suveranilor Spaniei şi Angliei, pe care le considera juste. Modul său de a acţiona a fost apreciat în toată Europa, în care şi-a câştigat numele de pacificatorul şi, de mai multe ori, a fost invitat să rezolve controversele dintre principi şi să aducă pacea în relaţia dintre împărat şi papă.

Regele era clar în privinţa programului său de viaţă: să fie un om drept pentru a se putea îngriji cum trebuie de bunurile tuturor supuşilor săi. El spunea: “Aş vrea foarte mult să pot primi numele de prud’ homme, cu condiţia să fiu cu adevărat”[2]. Este dificil să traducem această expresie, poate termenul cel mai exact este cel biblic de om drept, în sensul posedării unui mare echilibru, deoarece, în modul său de a acţiona, se lasă călăuzit de Dumnezeu. Era convins că, pentru a reuşi acest lucru, trebuia să devină sfânt.

În secolul al XIII-lea, idealul sfinţeniei era încă cel al principiului monastic ora et labora. Ludovic şi l-a făcut propriu. În fiecare zi, clericii de la curte celebrau două Liturghii şi recitau în cor orele canonice, în prezenţa regelui şi a familiei sale. În timpul anului, Ludovic se supunea cu rigurozitate posturilor prescrise de liturgie şi operelor de caritate în favoarea săracilor. În fiecare zi, dădea de mâncare la trei sute de săraci şi adeseori invita treisprezece dintre aceştia la masă şi îi servea personal. Celor care îi atrăgeau atenţia că cheltuia prea mult pentru săraci, le răspundea: “Prefer să cheltuiesc pentru pomenile făcute din dragoste faţă de Dumnezeu, decât în plăcerile pe care le aduce gloria deşartă a acestei lumi”.

Figura monastică ce-l atrăgea cel mai mult era aceea a lui Bernard de Clairvaux, care i-a transmis şi dragostea faţă de Ţara Sfântă. Pe cheltuiala sa, a fondat abaţia cistercină de la Ro...aumont, unde se ducea cu plăcere pentru a sluji la masă călugărilor şi să-i asiste cu medicii de la curte pe cei bolnavi. Îşi rezerva apoi timp pentru a vizita şi sluji personal un călugăr lepros, care, pentru a evita contagierea conform mentalităţii timpului, trăia de unul singur într-un loc izolat.

Regele avea o admiraţie deosebită faţă de franciscani şi dominicani şi a favorizat prezenţa lor la Universitatea de la Paris, interesându-se de noile perspective intelectuale ale lui Albert cel Mare, Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio. În afară de aceasta, l-a încurajat pe Robert de Sorbon în fondarea acelei şcoli care a devenit celebra Sorbona.

Dragostea pentru cei din urmă

 
Foarte mişcat de figura lui Francisc din Assisi, regele a devenit terţiar şi a învăţat de la el să recunoască în chipul oricărui sărac figura lui Cristos. Aceasta l-a ajutat să privească cu ochi noi situaţia ţăranilor din regatul său, clasa care suferea cel mai mult din cauza asupririi din partea seniorilor.

El, om al rugăciunii, s-a arătat şi om de acţiune, iniţiind o mare Reformă a Justiţiei, care a fost sustrasă autorităţii locale şi încredinţată împuterniciţilor regali. Aceştia, în urma unor precise instrucţiuni, au călătorit prin provincii, au ascultat plângerile poporului şi i-au obligat pe seniori să restituie taxele luate pe nedrept. În întreaga Franţă, a fost instituit un sistem judiciar mai corect, care depindea direct de rege. O atare reformă a fost pentru acel timp o noutate fără egal în favoarea celor slabi şi a rămas în picioare până la Revoluţia Franceză. În testamentul său, lăsa moştenitorului sfatul pe care el însuşi l-a pus întotdeauna în act: “Faţă de supuşii tăi, poartă-te întotdeauna în mod corect, în aşa fel încât să fii întotdeauna pe calea dreptăţii, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Fii întotdeauna mai degrabă de partea celui sărac decât a bogatului, cât timp nu eşti încă sigur de adevăr”[3].

Aventura cruciadelor

O pagină mai puţin glorioasă din viaţa lui Ludovic este aceea a cruciadelor. Avea în el mai mult spiritul de luptător al lui Bernard de Clairvaux faţă de sarazini sau acela mai conciliant al lui Francisc din Assisi? Poate că cele două realităţi coexistau şi alternau în sufletul său. Un lucru, însă, este cert: el nu a întreprins cruciadele cu scopul unui câştig, ci numai din intenţia de a asigura creştinilor liberul acces în Ţara Sfântă.

Prima expediţie, plecată din Franţa în 1248, părea să se termine cu bine după biruinţa asupra fortăreţei Damietta pe râul Nil, dar B ca urmare a neascultării contelui Artois B armata creştină a fost bătută şi regele a fost făcut prizonier. Un sfârşit neprevăzut, dar poate providenţial, deoarece prezenţa regelui prizonier printre musulmani a trezit în aceştia o profundă admiraţie, încât l-au numit sultanul drept. Eliberat împreună cu restul armatei în urma unui mare preţ de răscumpărare, s-a reîntâlnit cu soţia sa şi cu soldaţii care rămăseseră în apărare la Damietta, şi de acolo s-au îndreptat spre San Giovanni d’Acri. De acord cu sultanul Egiptului, el putea întări guvernarea creştinilor în Ţara Sfântă, cu condiţia de a împiedica înaintarea mongolilor spre Egipt. Ludovic, după ce a întărit bastioanele creştine timp de patru ani, lăsând toate în pace, s-a întors în Franţa.

Din nefericire, în anii următori, mongolii nu s-au oprit în înaintarea lor şi au cucerit Siria, avansând ameninţător spre sud; musulmanii, la rândul lor, s-au pus în mişcare spre nord şi au luat în stăpânire San Giovanni d’Acri.

Ludovic s-a simţit din nou chemat la cruciadă şi, în 1270, a pornit la drum, îndreptându-se, împreună cu fratele său, Carol de Anjou, spre coastele Tunisiei. Strategic ar fi fost mai avantajos să debarce în Siria, să se alieze cu mongolii şi să pornească împotriva musulmanilor, dar Ludovic primise ştirea că emirul Tunisiei îl aştepta în ţinutul său, deoarece dorea să îmbrăţişeze creştinismul. Nu-i părea drept să-l trădeze şi i-a trimis un mesaj, spunându-i că este gata să-şi petreacă toată viaţa în închisoare, fără să mai vadă lumina, dacă acest lucru ar servi transmiterii credinţei emirului şi poporului său. Dar când trupele sale au pus piciorul pe malul cartaginez, nu numai că nu au găsit prieteni, dar au trebuit să se confrunte şi cu ciuma. Însuşi regele a fost atins de boală şi a murit la 25 august 1270.

Carol de Anjou s-a grăbit să încheie cu emirul un tratat comercial ce favoriza Sicilia şi, trăgându-şi ramele în barcă, a luat calea întoarcerii. Ceea ce mai rămânea din armata franceză, după o lungă şi dificilă călătorie, se întorcea în Franţa, ducând sicriul regelui care se bucura deja de faima sfinţeniei. Acest lucru a fost recunoscut şi de Biserică, în mod oficial, în anul 1297.

Un drum al sfinţeniei pentru toţi

Figura sfântului Ludovic a avut o enormă importanţă în istoria spiritualităţii creştine, deoarece a demonstrat că viaţa evanghelică nu era apanajul numai al celor care, prin fuga mundi, se refugiau în mănăstiri, dar putea să se întrupeze şi în vocaţiile seculare, în mijlocul lumii.

Un istoric modern notează că, în acea epocă în care se făcea cea mai evidentă “separare între clerici şi laici, Biserica a simţit necesitatea de a recunoaşte oficial preţuirea vieţii trăite în sânul societăţii (...) Canonizarea regelui Franţei, Ludovic al IX-lea, prin contribuţia lui Bonifaciu al VIII-lea, în 1297, este o demonstraţie strălucită a acestui fapt (...) Oficiile (liturgice) vorbesc despre perfecţiunea vieţii sale şi textele subliniază că Ludovic a fost un om mereu “în căutarea lui Dumnezeu”: aceste formule se aplicau mai înainte (numai) celor care se retrăgeau din lume.

Prin laudele care i-au fost aduse... se pot determina condiţiile drumului spre perfecţiune: cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, castitatea trăită în căsătorie, spiritul de sărăcie practicat în mijlocul bogăţiilor, o caritate nedespărţită de dreptate, zelul pentru credinţă şi dorinţa de pace. În sfârşit, o sumă de virtuţi ce justificau canonizarea sa”.

O dată cu moartea acestui rege sfânt, spiritul de luptă al cruciadelor, care până atunci reglementau raporturile dintre creştini şi musulmani, începea să slăbească, dar va mai trebui să treacă mult timp până când neînţelegerile dintre Cruce şi Semilună vor înceta să mai verse sânge şi spiritul dialogului să deschidă orizonturi noi în avantajul tuturor.


[1] Cit. in Bibliotheca Sanctorum, VIII, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1988, 321.

[2] Joinville, Storia di s. Luigi, Ed. E. Jarry, Angers 1942, c. 5.

[3] Din Testamentul spiritual către fiul său. Cit. in: Acta Sanctorum, august, V (1868), 546.