en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IOSIF DE CALASANZ

fondator al Şcolilor Pioase

(1556-1648)

“Misiunea educativă cere multă caritate, răbdare încercată, umilinţă profundă; dar cel care îşi consacră viaţa şi cere lui Dumnezeu să fie fidel angajării sale educative, dincolo de bucuria de a se simţi ales drept colaborator la adevăr, va avea de la Dumnezeu, adeseori, sprijin şi întărire şi va primi de la el răsplata”
[1].

Perioada post-tridentină este înstelată de sfinţi extraordinari, nu pentru că societatea timpului a fost aşa de strălucită în a produce din belşug aceste fructe rare, ci pentru că, fiind bolnavă, Dumnezeu a ridicat personalităţi excepţionale cu carisme speciale, pentru a o vindeca în diferitele sale aspecte. Pentru evanghelizarea şi promovarea umană a tinerilor din clasele cele mai sărace, s-au ridicat, de exemplu, educatori ca Iosif de Calasanz, Cezar Bus, Petru Fourier, Ieronim Emiliani.

Iosif de Calasanz s-a născut la Peralta de la Sal, Dieceza de Urgel, în Aragona septentrională (Spania), în 1556, şi fiind din familie bogată, a putut studia până a ajuns doctor în drept civil şi bisericesc. Primise o bună educaţie creştină şi a urmat cu uşurinţă vocaţia sa sacerdotală. Imediat ce a ajuns preot, a început o carieră strălucită, devenind canonic vizitator (veghea asupra parohiilor şi mănăstirilor) şi apoi vicar general al diecezei.

 Cu siguranţă că ar fi ajuns episcop, dacă o pasiune secretă ce îi ardea în inimă nu l-ar fi dus la Roma, în 1592. A ajuns aici în urma unei invitaţii primite din partea cardinalului Ascanio Colonna, prietenul său, care spera să-l aibă alături ca expert în drept şi în teologie.

În realitate, acest preot spaniol nu ştia încă ce voia Dumnezeu de la el. Ducea o viaţă foarte rezervată, cu totul dedicată rugăciunii şi penitenţelor, chiar şi pentru faptul că ajutorul pe care cardinalul i-l oferea era, mai degrabă, sporadic. Este adevărat că în acel timp se mergea devreme la dormit, dar la miezul nopţii, Iosif era deja în picioare pentru a se ruga, la primele raze de lumină ale zilei pornea la drum pentru a vizita una dintre bazilicile romane; apoi mergea să-i asiste pe cei bolnavi ca infirmier în spitale, şi nu rareori îi vizita pe cei încarceraţi. Se simţea atras de cei de pe urmă: slujirea lor era ca un act de adoraţie înaintea Preasfântului Sacrament.

Descoperirea vocaţiei

Trecând, însă, pe străzile din Trastevere, descoperea o mare plagă. La Roma, ca în toate marile oraşe, exista o masă de copii abandonaţi şi destinaţi, mai devreme sau mai târziu, unei vieţi dezordonate. Dacă la ţară tinerii sufereau de foame, cel puţin se ocupau să facă ceva, şi astfel, îşi câştigau o bucată de pâine; în oraş, însă, ei erau abandonaţi şi erau nevoiţi să se descurce furând, dacă voiau să pună ceva în gură. O meserie nu uşoară, dar şi foarte dispreţuită de oameni, pentru care mulţi îi urau, iar alţii, puţini la număr, le ofereau vreo zdreanţă pentru a se acoperi sau puţină hrană, şi cine o făcea le cerea să le lucreze ca nişte sclavi.

Se spune că sacul gol nu stă în picioare, dar probabil că, din disperare, acei vagabonzi reuşeau totuşi să rămână pe picioare; pe de altă parte, cel care suferă şi este asuprit poate să se şi răzvrătească şi să devină un adevărat hoţ sau ceva şi mai rău, dacă moartea nu reuşeşte să-l secere înainte de vreme.

În faţa acestor scene, care zi de zi erau prezente înaintea ochilor săi, Iosif şi-a descoperit propria vocaţie: o voce interioară îi cerea să devină ca un tată pentru aceşti copii ai străzii. De ce să nu-i adune şi să-i înveţe să citească şi să scrie, să fie buni creştini şi să devină oameni respectabili? El s-a născut bogat şi era încă. Pentru ce să nu-şi pună la dispoziţie patrimoniul său în acest scop?

Nu s-a gândit de două ori şi, în septembrie 1597, a întemeiat o şcoală gratuită pentru copiii săraci, prima din Europa. Numai fiii bogaţilor aveau în acel timp acces la instrucţia care costa foarte mult; ceilalţi erau condamnaţi la analfabetism. Iniţiativa sa a trezit admiraţia unora, stupoarea multora şi sarcasmul altora.

Conciliul din Trento indicase în instrucţia religioasă a copiilor un mijloc preţios pentru reînnoirea societăţii, şi pretutindeni în parohii, în confraternităţi şi în oratorii erau şcoli duminicale de catehism.

Metoda sfântului Iosif de Calasanz

Iosif a avut o viziune mai amplă decât aceea a conciliului privind formarea integrală a omului, şi nu numai învăţământul religios. În acel timp, în şcolile sale se folosea limba italiană, în aşa fel încât toţi să poată înţelege; apoi, nu se predau numai noţiunile abstracte, dar copiii erau pregătiţi şi pentru exercitarea unei meserii; şi aceia dintre ei care dovedeau înclinaţii deosebite pentru studii erau însoţiţi şi asistaţi chiar economic pentru a urma şcolile superioare şi chiar universitatea; în sfârşit, învăţământul religios trebuia să fie transmis de învăţători nu numai prin cuvinte, dar şi prin exemplu.

Fiilor săi - şi nu numai lor -, el le comunica pasiunea sa de educator: “E o misiune foarte nobilă - scria el - şi izvor de mari merite a te dedica educaţiei copiilor, în special a celor săraci, pentru a-i ajuta să dobândească viaţa veşnică. Cel care devine învăţătorul lor şi, prin formarea intelectuală, se angajează să-i educe, înainte de toate, în credinţă şi evlavie, împlineşte, într-un fel, misiunea însăşi a îngerului păzitor, şi are cel mai înalt merit pentru maturizarea lor umană şi creştină”[2].

El a voit ca în centrul şcolii să fie întotdeauna capela cu prezenţa euharistică, pentru a arăta cu claritate, şi chiar vizibil, că adevăratul învăţător al tuturor, profesori, colaboratori şi elevi, era Cristos. Pentru aceasta, situaţie unică pentru acel timp, citea evanghelia în italiană şi o comenta cu viaţa sfinţilor prin lecturi şi reprezentări teatrale. El se baza pe cuvântul lui Dumnezeu pentru a educa copiii, arătându-le chipul iubitor al Tatălui într-un timp în care era încă puternică imaginea autoritară a lui Dumnezeu.

Pe atunci, metodele educative admiteau ca normale folosirea mijloacelor coercitive prin pedepse chiar fizice. El a adus în această direcţie o înnoire radicală. Elevului nu trebuie să-i fie frică de învăţător pentru că îl pedepseşte, ci să-l urmeze pentru că are încredere în el. Cel care comite o greşeală nu trebuie să se aştepte la o răzbunare, ci recurge la iertarea lui Dumnezeu prin Spovadă şi îşi reia drumul cu o mai mare angajare. Metoda sa, deci, este încrederea care crează convingerea interioară.

Scolopii (preoţii din Congregaţia Şcolilor Pioase)

În jurul lui Calasanz s-au strâns alţi colaboratori, preoţi şi laici, care s-au constituit în congregaţia numită Congregaţia Paulină a Săracilor Mamei lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase. Poporul simplu i-a numit, mai simplu, scolopi. Grigore al XV-lea a ridicat congregaţia la rang de ordin regular cu voturi solemne şi, în 1622, Iosif a fost ales superior pe viaţă. La cele trei voturi tradiţionale, ei au adăugat un al patrulea, acela de a se consacra instrucţiei celor tineri, în special, a celor mai săraci. Deşi în mijlocul strâmtorărilor şi dificultăţilor de orice fel, fervoarea primilor însoţitori a făcut să înflorească noua familie monahală şi, în scurt timp, Şcolile Pioase vor deveni numeroase nu numai la Roma, dar şi în alte oraşe din Italia, Germania, Boemia, Moravia şi Polonia. În timp ce iezuiţii pătrundeau în universitate şi evanghelizau lumea cultă, scolopii instruiau şi evanghelizau lumea săracă.

Şi a coborât noaptea...

Marea şi neaşteptata răspândire a ordinului şi cererile imperioase care veneau de pretutindeni nu i-au permis fondatorului să se dedice foarte mult timp formării membrilor. Foarte curând au înţeles că a face şcoală nu era un lucru atât de dificil, mai dificilă, însă, era trăirea evangheliei în viaţa comunitară.

Fondatorul a devenit atunci ţapul ispăşitor: dacă lucrurile nu mergeau bine, vina era a sa, pentru că nu ştia să conducă! Chiar discipolii săi au ajuns să-l acuze la Sfântul Oficiu că-l favorizează pe Galileo şi că ar fi ascuns documente compromiţătoare. Prietenia şi stima pe care el o avea faţă de marele om de ştiinţă şi deschiderea faţă de noile cuceriri ale ştiinţei au fost interpretate ca neascultare faţă de directivele Sfântului Scaun. Pentru aceasta, a fost arestat, chiar dacă pentru scurt timp, şi apoi destituit din însărcinarea sa de superior general şi expulzat din ordin, care, prin decret papal, în 1646, a fost redus la condiţia de confraternitate, fără obligativitatea voturilor.

Dispărea astfel în neant această creaţie a sa, pe care a iubit-o atât de mult, deoarece mulţi călugări l-au abandonat şi doar foarte puţini i-au rămas fideli. Aceasta a fost pentru el noaptea obscură, pe care a suportat-o cu o credinţă de nezdruncinat. Celui ce îi făcea cunoscute nedreptăţile suferite şi îi cerea să se apere, îi plăcea să-i repete: “Ar fi o nebunie să mă ocup de cauzele secundare, care sunt oamenii, şi să nu văd cauza primă, adică pe Dumnezeu, care îi trimite pe aceşti oameni pentru mai marele nostru bine”. Încercările prin care trecea opera sa erau pentru el garanţia unui viitor sigur şi profetiza că Şcolile Pioase vor renaşte, dar mai frumoase şi mai conforme cu planul iniţial voit de Dumnezeu.

Învierea

După câţiva ani, în 1656, profeţia sa se adeverea, dar el a văzut această înviere din cer, deoarece murise la 25 august 1648, la vârsta de 92 de ani. O sută de ani mai târziu, era ridicat la cinstea altarelor. În 1948, Pius al XII-lea l-a proclamat patron al tuturor şcolilor populare creştine răspândite în lume, făcându-şi proprie această afirmaţie a sfântului: “Educaţia atentă a copiilor, în special a celor săraci, nu numai că favorizează promovarea lor în sens uman şi creştin, dar este apreciată foarte mult de toţi: de părinţi, care au satisfacţia să-şi poată vedea fiii îndreptaţi pe calea binelui; de autorităţile statului, care pot conta pe cetăţeni oneşti şi credincioşi supuşi; de Biserică, înainte de toate, care dobândeşte prin ei membri activi şi valizi pentru diferitele expresii ale apostolatului său”[3].


 [1] G. Calasanzio, Scrieri. Cf. L. Picanyol, Epistrolario di san Giuseppe Calasanzio, Ed. Calas., Roma 1956.

[2] Ibid.

[3] Ibid.