en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL OSCAR (sau ANSGAR)
episcop, apostol al Europei de Nord
(801-865)

“Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a căutat cu toate puterile sale să vină în ajutorul oamenilor. Din când în când, totuşi, el a preferat singurătatea, pentru a se dedica studiului Înţelepciunii divine, dar niciodată propria comoditate şi dragostea pentru singurătate nu a însemnat pentru el mai mult decât binele turmei ce i-a fost încredinţată. A voit astfel să fie ochi pentru cei orbi, picior pentru cei şchiopi, adevărat părinte al săracilor”[1].

 

Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost “călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu.

S-a născut la Corbie, în Piccardia, în Franţa septentrională, în 801, la un an după încoronarea imperială a lui Carol cel Mare, dintr-o familie de emigranţi saxoni. Încă de copil şi-a pierdut mama şi a fost educat de călugării de la abaţia din Corbie, unde învăţatul abate Adelard, vărul împăratului, avea misiunea de a pregăti tinerii saxoni pentru evanghelizarea conaţionalilor lor.

Ansgar reuşea foarte bine în studii şi practica cu mult zel disciplina monastică. Dacă nu se va face monah, – se gândeau aceşti călugări – va putea face carieră alături de legaţii imperiali, oameni de încredere ai împăratului, care controlau activitatea episcopilor şi a principilor din diferitele provincii.

 

Ţintind mai sus

 

Pe când părăsea adolescenţa, a avut loc un fapt neaşteptat, care l-a făcut să reflecteze îndelung. Biograful său, Rimberto, povestea că moartea neprevăzută a lui Carol cel Mare l-a bulversat pe Ansgar. Împăratul era cunoscut ca “cel mai strălucit dintre toţi domnii” şi Ansgar însuşi îl văzuse în “splendoarea puterii sale” şi “auzise despre el că ţinuse sceptrul regatului cu multă înţelepciune şi cu mare faimă. Moartea unui asemenea domn i-a provocat teamă şi consternare”.

În faţa morţii, într-adevăr, chiar şi cele mai importante personaje se întorc spre a fi din nou ceea ce sunt în mod real: fiinţe muritoare. Merită oare să-şi consume viaţa în serviciul lor sau este mai bine să ţintească mai sus? Ansgar avea doar 13 ani, dar, din acel moment, “a început să aspire la totala dăruire lui Dumnezeu” şi, o dată ajuns adult, s-a făcut călugăr.

Pentru un timp, a fost maestru în şcoala mănăstirii din Corbie, apoi, în 823, a devenit predicator în Noul Corbie, la Korvey pe Weser, în Germania nord-occidentală.

În locul lui Carol cel Mare, după dureroase şi sângeroase dispute în familia regală, a venit Ludovic cel Pios, care şi-a asumat cu hotărâre programul de lărgire şi consolidare a hotarelor imperiului. Acest lucru – pentru mentalitatea timpului – însemna chiar şi botezarea popoarelor supuse.

 

Aventura daneză

 

În 826, regele Harald al danezilor vine să ceară ajutor împăratului pentru a pune capăt luptelor interne ce împiedicau guvernarea paşnică a poporului. Cererea a fost primită cu condiţia ca regele să primească creştinismul.

Harald s-a botezat cu alţi 400 de bărbaţi la Sant=Albano, aproape de Meinz, şi a cerut un grup de misionari, alături de care s-au întors în ţara lor.

Danezii erau recunoscuţi pentru modul în care îşi preţuiau independenţa. Şi alţi misionari încercaseră mai înainte să-i evanghelizeze, dar au trebuit să abandoneze. Merita oare să se încerce din nou?

Împăratul i-a cerut abatelui Wala din Korvey “un bărbat consacrat lui Dumnezeu, care să fie gata să înfrunte pentru Cristos o călătorie aşa de periculoasă”, şi abatele i l-a oferit pe Ansgar, care în mai multe rânduri îşi manifestase dorinţa de a fi misionar. Abatele ar fi voit să trimită împreună cu el un grup de călugări, dar unul singur, Autbert, a avut curajul să-l urmeze pe Ansgar.

Au intrat în Danemarca şi au început să-l predice pe Cristos, dar după un an, regele Harald a murit şi cei doi misionari au fost izgoniţi.

 

Prima Biserică în Suedia

 

Fără să se piardă cu firea, doi ani mai târziu, Ansgar a încercat pe un alt drum, acceptând invitaţia regelui Björn al Suediei şi luându-l cu sine pe Witmar, în locul lui Autbert care murise. În 830, se năştea, la Birka, la vest de Stockholm, prima Biserică creştină. Evanghelizarea devenea tot mai fecundă şi el s-a gândit la un proiect mai articulat, pe care l-a prezentat curţii imperiale.

După părerea sa, dacă se voia implantarea creştinismului în ţinuturile scandinave, nu era suficient să fie trimişi la derută câţiva misionari, ci era necesar să li se dea o bază de sprijin în interiorul teritoriului imperiului, la hotarul cu acele ţinuturi.

Propunerea a fost primită şi el a fost desemnat episcop misionar cu sediul la Hamburg. Ansgar, “pentru a nu alerga în zadar”, s-a dus la Roma pentru a avea aprobarea papei. Grigore al IV-lea nu numai că a confirmat alegerea, dar l-a făcut arhiepiscop şi legat al său personal pentru toate ţările scandinave.

Întors la Hamburg, s-a pus imediat pe treabă, organizând baza misionară, trimiţând în Suedia un alt monah, Gautbert, după ce l-a consacrat episcop, în timp ce el urma să se dedice misiunii celei mai dificile, cea daneză.

 

În plâns şi bucurie

 

Totul mergea cu pânzele întinse şi, cu ajutorul confraţilor săi, a putut să creeze o mănăstire pentru formarea tinerilor din aceste noi ţinuturi, când invazia normanzilor, în 845, a distrus toate operele sale din Hamburg, danezii s-au revoltat şi suedezii l-au expulzat pe Gautbert.

Şi de această dată, chiar dacă este abandonat până şi de călugării săi, nu-şi pierde cumpătul. A continuat să-i susţină pe creştinii danezi şi suedezi şi a acceptat invitaţia regelui Olav, ducându-se la Sigtuna. Aici l-a lăsat ca episcop pe prietenul şi discipolul său, Rimbert, şi el s-a dus la Bremen, ca arhiepiscop de Bremen-Hamburg, pentru a reorganiza o nouă bază misionară.

A murit la data de 3 februarie 865, şi Rimbert, care l-a succedat la Bremen, i-a scris viaţa.

 

Omul lui Dumnezeu şi al timpului său

 

Rimbert îl cunoştea îndeaproape pe maestrul său, şi astfel, a scos în evidenţă unele caracteristici foarte interesante. Ansgar, profund cunoscător al timpului său, a ştiut să se mişte cu abilitate înăuntrul politicii imperiale, fără să renunţe vreodată la libertatea omului Bisericii. Astfel, el a lucrat întotdeauna în sintonie, mai întâi cu papa Grigore al IV-lea şi apoi cu papa Nicolae I.

În planurile sale pastorale folosea prudenţa, dar, mai înainte de toate, dădea ascultare Spiritului: “El avea timp – scrie Rimbert – pentru toate deciziile importante; nu dispunea nimic fără să fi meditat îndelung, fără să ştie dinainte, luminat de harul lui Dumnezeu, ceea ce era drept să facă. Când îşi dădea seama de valoarea supranaturală a cauzei sale, dispunea fără ezitare ceea ce trebuia făcut”.

Nu rar misionarii îşi aflau martiriul în mijlocul acestor noi popoare. Ansgar niciodată nu a renunţat la predică din cauza fricii de moarte, ba chiar aspira mereu la martiriu. Rimbert, în relatarea sa, observa: “E cunoscut că există două tipuri de martiriu: acela ascuns, în timpurile pacifice ale Bisericii, şi acela manifest, în timpurile de persecuţie; totuşi, el a fost pregătit pentru amândouă, l-a atins însă numai pe primul. Dar la un om care era consumat de slujirea Domnului prin atâtea grave suferinţe fizice şi tulburări sufleteşti, nu se poate în nici un mod nega dreptul la onoarea martiriului”.

Papa Nicolae I, care îl făcuse arhiepiscop de Bremen, a avut şi bucuria de a-l canoniza ca apostol al Nordului.



[1] Citat din Viaţa, scrisă de episcopul Rimberto, discipolul şi succesorul său.