en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFINŢII PAUL MIKI ŞI ÎNSOŢITORII

martiri japonezi

sec. XVI-XVII

“Pe chipul tuturor s-a văzut o lumină deosebită”[1].

Puţine Biserici ale epocii moderne au un număr de martiri aşa cum este cazul celei japoneze, deoarece, după primii 26, din anul 1597, le-au urmat cel puţin alţi 205 în arcul de timp ce se întinde de la 1617 la 1632.

Evanghelizarea Japoniei a început cu sfântul Francisc Xaveriu (1549-1551) şi a fost continuată cu succes de confraţii iezuiţi, aşa încât, în 1587, creştinii, răspândiţi în diferite oraşe, dar mai ales în Nagasaki, erau mai mult de 250.000. Misionarii predicau evanghelia în mod deschis şi se mişcau în deplin acord cu autoritatea locului, reuşind convertiri chiar şi între persoanele sus-puse.

Totuşi, în 1587, împăratul Hideyoshi, care mai înainte favorizase pe misionari şi care de puţin timp reunise sub comanda sa toate insulele arhipelagului nipon, a decretat expulzarea tuturor misionarilor iezuiţi. Chiar dacă mare parte dintre ei au reuşit să rămână, aceştia nu mai puteau să activeze în mod deschis.

În 1593, în mod inexplicabil, însuşi Hideyoshi a autorizat intrarea unui grup de franciscani spanioli proveniţi din Filipine, dar când aceştia, prinşi de entuziasm, au început să răspândească credinţa în mod deschis, au început din nou necazurile. Complicându-se climatul politic dintre spanioli şi japonezi, Hideyoshi a văzut în noii misionari emisari ai Guvernului spaniol şi a început o persecuţie nimicitoare.

 

Represiunea sângeroasă

 

În decembrie 1596, au fost închişi la Osaka şase franciscani spanioli şi trei iezuiţi japonezi, care au fost transportaţi apoi la Meaco, unde fuseseră arestaţi alţi 15 creştini laici. Aici prizonierilor li s-a impus să se dezică de credinţa lor. Refuzând, acestora li s-a tăiat lobul urechii stângi. Maltrataţi şi însângeraţi, ei au fost puşi într-un car şi expuşi batjocurii publice pe străzile oraşului.

În primele luni ale anului 1597, au fost conduşi pe jos până la Nagasaki, repetându-se scena oprobriului public prin fiecare dintre oraşele prin care treceau. Gărzile, remarcând în timpul călătoriei doi tineri care în permanenţă îi însoţeau şi îi ajutau pe prizonieri, dându-şi seama că şi ei erau creştini, i-au legat şi pe aceştia şi i-au adăugat grupului condamnaţilor, care a ajuns astfel la numărul de 26.

La Nagasaki, după obişnuita cerere de renegare şi şirul de batjocuri, au fost conduşi pe ceea ce se va numi mai târziu “muntele sfânt”, şi aici, legaţi la mâini şi la picioare şi răstigniţi pe crucile lor, au fost străpunşi în inimă cu o lovitură de spadă. Scena, relatată de martori oculari, nu este cu nimic mai prejos de “pătimirile” martirilor primelor secole creştine.

Merită acum şi efortul de a prezenta ultima exortaţie a lui Paul Miki, din înălţimea crucii sale, aşa cum ne-o povesteşte unul dintre contemporanii săi. Paul, “văzându-se înălţat pe amvonul cel mai onorabil pe care nu l-a sperat vreodată, înainte de toate le-a declarat celor prezenţi că este japonez şi că aparţine Societăţii lui Isus, că moare pentru faptul că a vestit evanghelia şi că-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru un har atât de preţios.

Atunci a adăugat: “O dată ajuns la acest moment, cred că nimeni dintre voi nu crede că vreau să ascund adevărul. De aceea, declar înaintea voastră că nu există o mai bună cale de mântuire decât aceea urmată de creştini. Şi pentru că aceasta mă învaţă să-i iert pe duşmani şi pe toţi cei care m-au ofensat, de bunăvoie îi iert pe împărat şi pe toţi cei responsabili de moartea mea şi îi rog să se lase instruiţi spre a primi Botezul creştin+. S-a îndreptat atunci spre însoţitorii săi, ajunşi acum la ultima bătălie, şi a început să le spună cuvinte de încurajare”[2].

A relata aici viaţa tuturor acestor martiri ar ocupa prea mult spaţiu, dar vom spune ceva cel puţin despre doi dintre ei: Paul Miki şi Ioan Soan, amândoi japonezi.

 

Paul Miki s-a născut la Kyoto, în 1556, într-o familie înstărită, şi a fost botezat la vârsta de 5 ani. Curând avea să intre în seminar şi să devină iezuit, iar mai târziu, preot. A trebuit să aştepte ca să ajungă preot, deoarece singura dieceză existentă atunci era fără episcop deja de multă vreme.

Responsabilii Societăţii lui Isus l-au dirijat spre cunoaşterea şi aprofundarea propriei culturi pentru a putea dialoga cu învăţaţii timpului său şi să traducă creştinismul în cultura locului. Paul reuşea acest lucru foarte bine, câştigându-şi stima şi respectul clasei culte şi obţinând multe convertiri. Era un predicator care îi cucerea pe ascultători mai mult cu delicateţea sentimentelor, lucru tipic pentru poporul său, decât cu argumentele docte în uz pe atunci în Occident.

Când a fost arestat şi dus la Meaco, a devenit îndată punctul de referinţă al tuturor creştinilor încarceraţi şi, prin verticalitatea sa, le-a întărit acestora credinţa şi i-a ajutat să meargă în întâmpinarea martiriului cu bucurie în suflete.

 

Ioan Soan s-a născut într-o insuliţă din Arhipelagul Gotň, în 1578, dintr-o familie creştină, şi, de asemenea, şi el, studiind la iezuiţi, a cerut să intre în Societatea lui Isus. Avea 15 ani şi a fost admis în probă drept catehet în ajutorul unui alt iezuit preot. Împlinindu-şi foarte bine această misiune, a fost trimis la noviciat, unde l-a întâlnit pe Paul Miki, alături de care avea să aibă acelaşi destin.

Arestat şi dus la Meaco, a suferit aceleaşi chinuri ale celorlalţi martiri. Când a ajuns la Nagasaki, neavând încă depuse voturile, i s-a permis să le facă în vigilia dinaintea martiriului.

În acest timp, familia sa, din cauza izbucnirii persecuţiilor în Arhipelagul Gotň, s-a refugiat la Nagasaki, sperând să nu fie descoperiţi. Aflând de condamnarea fiului, tatăl abia că şi-a făcut timp să urce pe “muntele sfânt” pentru a-i aduce un ultim salut.

Ioan, văzându-l pe tatăl său aproape de crucea pe care abia fusese atârnat, i-a spus: “Vezi bine, tată, că mântuirea sufletului trebuie să fie preferată oricărui alt lucru. De aceea, ai grijă să nu neglijezi nimic pentru a ţi-o asigura”. Şi tatăl i-a spus: “Fiul meu, îţi mulţumesc pentru îndemnul tău. Dar tu, acum, suportă cu bucurie moartea, deoarece faci aceasta pentru sfânta noastră credinţă. În ce mă priveşte pe mine şi pe mama, suntem gata să murim pentru aceeaşi cauză”[3].

Apoi i-a încredinţat tatălui, ca amintire, rozariul său şi, scoţându-şi pânza care-i înfăşura capul, l-a rugat să o dea mamei. Nu avea decât 19 ani.

 

În catacombe până în secolul al XIX-lea

 

Persecuţia nu a împiedicat creşterea numărului creştinilor, care, în 1625, a ajuns la 600.000. Totuşi, în anul 1637, unii dintre ei au declanşat o răscoală, ceea ce a determinat o înăsprire a persecuţiei. Autorităţile japoneze au interzis atunci nu numai cultul creştin, dar şi contactele cu lumea europeană, făcând excepţie numai pentru acei puţini comercianţi care, mai înainte de a pune piciorul pe pământul lor, erau dispuşi să batjocorească şi să calce în picioare, în public, crucifixul şi imaginea Mariei.

Creştinii, supuşi unei persecuţii constante şi umilirilor de orice fel, au scăzut la număr; misionarii au dispărut în mod lent şi credinţa creştină a mai fost transmisă doar din tată în fiu, fără ajutorul vreunei structuri bisericeşti. Când, în secolul al XIX-lea, Japonia şi-a redeschis porţile către Occident, noii misionari, cu surprindere, au întâlnit încă creştini pe acest pământ.



[1] Storia del martirio dei santi Paolo e compagni, 4, 109-110. Cit. din Acta Sanctorum, februarie, I, 769.

[2] Ibid.

[3] Ibid.