en-USro-RO

| Login
23 septembrie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 23 septembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Pius din Pietrelcina, pr.; Zaharia și Elisabeta
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 25-a de peste an
Liturghie proprie, Gloria, Credo, prefațã duminicalã
verde, I
Lectionar
Înț 2,12.17-20: Sã-l condamnãm pe cel drept la o moarte rușinoasã!
Ps 53: Domnul este acela care susține viața mea.
Iac 3,16-4,3: Rodul dreptãții este semãnat în pace pentru cei care fac pace.
Mc 9,30-37: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Dacã cineva vrea sã fie primul, sã fie ultimul dintre toți!


SFÂNTUL GRIGORE CEL MARE

papă, învăţător al Bisericii

(540 cca.-604)

“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”
[1].

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.

Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.

A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?

Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.

Alegerea decisivă

Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească B un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio B Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia.

După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.

Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său.

Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”[2]. Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.

Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi B scria el B cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”.

Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa.

Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?

Nunţiu apostolic la Constantinopol

Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii.

Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.

La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică.

În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.

Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu

În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.

Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.

Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate.

Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.

În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.

Păstor şi strateg

Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent.

El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.

Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea B ca în timpurile lui Leon cel Mare B din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.

Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc B scria el în introducerea la Regula pastorală B în catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”.

E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”[3].

În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor.

În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury.

La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda.

În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă.

Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.

Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică

Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”[4].

În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală.

Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale, deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.

În sânul mamei

Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa.

“Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi.

Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereştiY

Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente.

Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus.

Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”[5].

Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate.

În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian.

A murit la 12 martie 604.



[1] Grigore cel Mare, Regula pastorală, I, 6, Edizioni Paoline, Roma 1978, pag. 108-109.

[2] Id., Omelie su Ezechiele, 1, 11: CCL 142, 170-171.

[3] Document păstrat în Biblioteca comunală din Teramo.

[4] Regula pastorală, I, 5, ed. cit., pag. 107.

[5] Ibid., II, pag. 145-148 ş.u.