en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL ROBERT BELLARMIN

episcop, învăţător al Bisericii

(1542-1621)

“Dacă eşti inteligent, gândeşte-te că ai fost creat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea ta veşnică şi că acesta este scopul tău, acesta este punctul focal al sufletului tău, aceasta este comoara inimii tale. Dacă vei ajunge la acest scop, vei fi fericit; dar vai de tine dacă te vei pierde”
[1].

Bellarmin era foarte conştient de darurile sale intelectuale, dar ca un bun iezuit, era, de asemenea, conştient că le primise din mâinile lui Dumnezeu şi trebuia să le fructifice pe toate şi numai pentru mai marea sa slavă.

Tocmai prin această viziune ignaţiană a vieţii, a devenit o fântână nesecată de doctrină, cum l-a definit sfântul Francisc de Sales, care, admirându-i scrierile, l-a tradus în franceză şi a folosit pentru cateheză, în dieceza sa, Catehismul mic.

Robert s-a născut într-o familie nobilă la Montepulciano, la 4 octombrie 1542, la doar paisprezece ani de la dispariţia sfântului Ignaţiu de Lo...ola. Tatăl său, Vincenţiu, era magistrat şi mama sa, Cinzia Cervini, era sora papei Marcel al II-lea. La 15 ani, Robert a intrat în colegiul pe care iezuiţii îl fondaseră de curând în oraşul său şi, în timpul următorilor trei ani, a fost atât de cucerit de carisma trăită de maeştrii săi, încât le-a cerut să intre în ordin.

O dată depăşită rezistenţa tatălui, s-a mutat la Roma, unde a făcut noviciatul şi a încheiat în mod strălucit studiile filozofice. După ce a învăţat în colegiile din Florenţa şi din Mondově, a fost trimis la Padova, pentru a studia teologia. A rămas puţin timp acolo, deoarece a trebuit să se transfere la Louvain, ca predicator duminical în limba latină în biserica universităţii. Profesorii şi elevii acelui ateneu, obişnuiţi să asculte cu spirit critic predicatori de faimă internaţională, au rămas impresionaţi de profunzimea doctrinei şi de claritatea expunerii acestui tânăr iezuit. “Vastele navate ale bisericii B povestesc contemporanii B nu reuşeau să adăpostească publicul”. Şi se spune că acea biserică putea să primească chiar şi două mii de persoane.

La Louvain, după terminarea studiilor, Bellarmin a fost hirotonit preot, în 1570, şi numit profesor de teologie şi, mai apoi, prefect de studii şi director spiritual pentru studenţi. Dar climatul locului, care prejudicia şubreda sa sănătate, i-a convins pe superiori să-l cheme din nou la Roma, unde i-au încredinţat catedra de Teologie la “Colegiul Roman”.

Maestru în teologie

Pentru Bellarmin începea o perioadă foarte fecundă din viaţa sa. Lecţiile sale de teologie, de la un an la altul tot mai apreciate, au fost adunate într-o operă în trei volume[2]. Primul privea Biserica; al doilea, sacramentele; al treilea, harul şi mântuirea. Într-un timp în care polemica din interiorul Bisericii Catolice atingea uneori tonuri foarte aprinse, iar aceea cu protestanţii era tot mai aspră şi ascuţită, Bellarmin, în această “Summa teologica” a sa, nu se oprea atât la lupta împotriva erorilor altora, dar prefera să expună într-un stil liniştit şi profund adevărurile credinţei, prezentându-le fundamentele scripturistice, patristice şi istorice.

Primirea operei sale a fost extraordinară şi a fost tradusă integral sau parţial în principalele limbi europene. De la târgul de carte de la Frankfurt, i se făcea cunoscut că i se vânduse cartea şi că, dacă ar fi existat 2000 de exemplare, le-ar fi vândut toate. Un mare succes editorial pentru acel timp.

După doisprezece ani de învăţământ, s-a renunţat la serviciile sale, din cauza sănătăţii şubrede, şi i s-a încredinţat misiunea de director spiritual pentru studenţi. Între fiii săi spirituali l-a avut pe Alois de Gonzaga. În 1592, şi-a asumat conducerea “Colegiului Roman” şi, în acea perioadă, a adus o contribuţie importantă la formularea celebrei reguli pentru studii[3]. După doi ani, s-a transferat la Napoli, ca superior al iezuiţilor din acea provincie.

“Hamalul curiei”

În 1597, papa Clement al VIII-lea îl alegea ca teolog al său, examinator al episcopilor şi consultant al Sfântului Oficiu. În ciuda firii sale bolnăvicioase, a trebuit să colaboreze cu aproape toate congregaţiile romane, încât a fost numit “hamalul curiei”. În aceşti ani, constatând ignoranţa de fapt în privinţa religiei, nu numai în mijlocul poporului, dar şi al clerului, a scris Catehismul mare şi Catehismul mic, care au avut o foarte largă răspândire pretutindeni. Dacă Disputele a devenit cartea-test pentru aproape toate facultăţile de teologie din spaţiul catolic, Catehismul mare a fost cartea cea mai citită de persoanele care aveau o oarecare cultură, în timp ce Catehismul mic a fost adoptat pentru cateheza parohială.

Creat cardinal în 1599, împotriva voinţei sale, a trebuit să accepte din ascultare. În autobiografia sa, astfel îşi descrie atitudinea interioară în faţa acestui fapt: “Voi merge înainte, fără să-mi schimb modul de a trăi...; nu voi aduna bogăţii, nici nu-mi voi îmbogăţi rudele, ci voi da economiile din rentă Bisericii sau săracilor; nu voi cere recompense mai mari din partea papei şi nu voi accepta daruri din partea principilor”.

Şi, spre sfârşitul vieţii, făcea această observaţie: “Toate acestea le-am ţinut”. Când regele Spaniei l-a trimis ambasador al său, oferindu-i un salariu foarte mare, el a refuzat acest lucru cu hotărâre, neacceptând nici măcar un mic dar.

Trăia în profunzime spiritul sfântului Ignaţiu şi făcea totul întotdeauna şi numai pentru “mai marea slavă a lui Dumnezeu”, dobândind astfel o mare pace interioară şi o deplină libertate faţă de oameni. Succesele în studii, stima papei, onorurile care i se aduceau şi, mai târziu, acuzele infamante de erezie nu au alterat niciodată echilibrul personalităţii sale.

Păstra această libertate de spirit chiar şi în faţa papei. Când acesta i-a cerut să-i spună deschis gândul său cu privire la modul de conducere al Bisericii, Bellarmin a scris un memoriu: “Datoria principală a Suveranului Pontif”, în care indica şase origini ale abuzurilor.

Crucea “iezuitului îmbrăcat în roşu”

Această candoare a “iezuitului îmbrăcat în roşu”, cum le plăcea să-l numească, a început să-i ridice adversari tot mai numeroşi în Curia Romană. Ei îl acuzau înaintea papei de erezie, şi astfel, puţin a lipsit ca operele sale să sfârşească la Index între cărţile interzise. Pentru că nu au reuşit în intenţia lor, l-au convins pe papă să-l îndepărteze de Roma, numindu-l arhiepiscop de Capua.

Bellarmin, căruia nu-i plăceau deloc disputele de la curte, s-a mutat imediat în dieceza sa. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că un om care până atunci a fost cufundat cu totul în cărţi ar fi putut să aibă extraordinare capacităţi pastorale.

Imediat ce a ajuns în dieceză, şi-a câştigat prietenia preoţilor şi admiraţia poporului. A avut o grijă deosebită faţă de preoţi şi faţă de cei săraci şi a organizat cateheza. În trei ani, a vizitat de trei ori toate parohiile, nu ca un superior care vine să mustre, ci ca un prieten care ajută, şi a celebrat trei sinoade şi un conciliu provincial.

“De pontificat eliberează-mă, Doamne”

La moartea lui Clement al VIII-lea şi, apoi, a lui Leon al XI-lea, a luat parte la două conclave. În autobiografia sa, nota: “Puţin a lipsit în al doilea conclav să fiu făcut papă”, şi de aceea a ajuns să se roage: “De pontificat eliberează-mă, Doamne”. Paul al V-lea, abia ales papă, l-a chemat din nou la Roma, pentru a-i încredinţa nu numai numeroase însărcinări privind Curia, dar, înainte de toate, raporturile cu statele.

Cu aceeaşi disponibilitate cu care s-a dus la Capua, Bellarmin a pornit din nou spre Roma şi s-a cufundat din nou în gravele probleme ale pontificatului. În acea perioadă, a scris un memoriu în care afirma necesitatea ca, în alegerea papei, cardinalii, aflaţi în conclav, să se bucure de toată libertatea şi să fie feriţi de orice ingerinţă a autorităţii politice.

A trebuit să se ocupe de contrastele ce s-au ivit între Sfântul Scaun şi guvernele Angliei şi ale Franţei în timpul unei aprinse polemici privind problema drepturilor principilor şi ale papei. Bellarmin nu a reuşit să rezolve această dispută, dar a avut ocazia să-şi exprime gândul în privinţa autorităţii papei asupra principilor creştini. Împotriva acelora care afirmau că Suveranul Pontif avea puterea directă pentru a interveni în problemele statelor, deoarece era vicarul lui Cristos, Bellarmin a afirmat principiul puterii indirecte, care trebuie exercitată cu prudenţă şi, rareori, pentru a-l îndemna şi mustra pe principele creştin care ar fi dat legi contrare evangheliei. O putere, deci, morală şi nu politică.

În privinţa celebrei probleme a lui Galileo, Bellarmin, prieten şi admirator al marelui om de ştiinţă, cunoscând dificultăţile pe care el le-ar fi întâlnit la oamenii din Curia Romană, l-a invitat să acţioneze cu prudenţă, cum a făcut-o şi celebrul astronom Copernic, şi “să se mulţumească doar vorbind în termeni de presupunere, şi nu de certitudine”, aşteptând timpuri mai bune. Galileo nu a simţit în conştiinţă nevoia de a propune într-un mod mai temperat un adevăr care pentru el era foarte clar, şi Bellarmin, de bună credinţă, a comis eroarea de a-i impune tăcerea.

În 1621, a luat parte la al treilea conclav, dar după alegerea lui Grigore al XV-lea, a cerut să se retragă în mijlocul iezuiţilor săi de la “Sant’Andrea”, aproape de Quirinal, timp potrivit pentru el de a se pregăti pentru ultima etapă a călătoriei sale. Acolo avea să moară după câteva luni, la 17 septembrie 1621.

Cardinalul decan al acelui timp îl amintea cu aceste cuvinte: “S-a întâmplat de mai multe ori ca întreaga adunare, care număra paisprezece cardinali, să-şi schimbe părerea după ce-l asculta pe Bellarmin, atât de mult cântăreau pentru noi ştiinţa, fermitatea şi părerea sa. Amintirea sa continuă şi după moarte să aibă acelaşi efect: ne sprijinim pe deciziile sale şi ele au în consultările noastre aceeaşi valoare de oracol împotriva cărora nu se poate obiecta nimic”[4].

Ca iezuit, a fost discipol fidel al lui Ignaţiu, în a cărui carismă şi-a modelat persoana şi întregul angajament de viaţă; ca episcop, i-a avut înaintea sa ca modele pe Ambroziu, Augustin şi pe papa Grigore, slujind oamenii timpului său cu competenţă şi fără interese umane; ca studios, a dat, cu luciditate şi înţelepciune, un puternic impuls culturii, meritându-şi titlul de “învăţător al Bisericii”.


[1] Sfântul Robert Bellarmin, Elevazione della mente a Dio, Ed. 1862, pag. 214.

[2] Titlul complet al operei este: Disputationes de controversiis christianae fidei.

[3] Este vorba despre Ratio studiorum, adoptată apoi de aproape toate universităţile şi colegiile catolice.

[4] Cit. in: P. Manns, I santi, II, Jaca Book, Milano 1988, pag. 243.