en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IERONIM EMILIANI

fondator al Clericilor Regulari Somaschi

(1486-1537)

“Sărmanul vostru părinte vă salută şi vă îndeamnă să perseveraţi în iubirea lui Cristos şi în observarea fidelă a legii creştine, aşa cum v-am arătat prin cuvinte şi fapte atunci când eram în mijlocul vostru”[1].

Nu a fost dificil pentru generalul La Palisse să pună stăpânire pe castelul Castelnuovo din Quero sul Piave, în ciuda unei apărări viguroase din partea comandantului Ieronim Emiliani sau Miani, care îl guverna în numele Republicii Veneţia. Ieronim a trebuit să se predea şi a fost încarcerat chiar în propriul castel. În timp ce aştepta ca veneţienii săi să vină să-l elibereze, sau, cel puţin, să stea la masa tratativelor pentru o răscumpărare, zilele treceau aşa de încet, încât păreau o eternitate.

Pe atunci avea 25 de ani. Tatăl său era senator al Serenissimei, iar mama sa era descendentă a dogilor. Mai avea alţi doi fraţi, şi ei antrenaţi în arta războiului şi îndreptaţi spre cariera politică. Pentru ei şi, în special, pentru Ieronim, totul le-a mers din plin până în acea celebră zi de 27 august 1511, când, dintr-o dată, s-a aflat în lanţuri, ca şi cum ar fi fost un periculos delincvent. A început să mediteze la viaţa sa trecută: viaţă galantă, întotdeauna în situaţia de a comanda şi de a se bucura.

 

Dacă voi ieşi viu din acest infern...

 

Era creştin, deoarece aceasta era credinţa părinţilor săi, dar evanghelia nu-l interesase până în acea zi aproape deloc. Pentru prima dată, înfloreau în conştiinţa sa întrebări ca acestea: “De ce îmi consum viaţa în războaie, semănând pretutindeni mizerie şi moarte? Pentru ce fac să crească în mod stupid numărul orfanilor şi al văduvelor?” Şi atunci, a luat această hotărâre: “Dacă voi ieşi viu din acest infern, viaţa mea va căpăta o altă direcţie!”

Abia că se înrădăcinaseră în sufletul său aceste gânduri, când, în seara de 27 septembrie a acelui an, eludând vigilenţa gărzilor, a trecut neobservat printre soldaţii duşmani şi, parcurgând cărări ascunse, dar bine cunoscute de el, s-a îndepărtat de castel şi s-a îndreptat spre Treviso. Aici, în biserica “Santa Maria Maggiore”, i-a promis Madonei să-şi consume restul vieţii sale nu pentru a-i face pe alţii să sufere, ci pentru a-i ajuta să trăiască mai bine. Nu-i trecea, nici pe departe, prin minte să intre într-un ordin religios şi nici să se facă preot, voia doar să facă bine, rămânând ceea ce era: laic.

Războiul îşi urma între timp cursul său. Veneţia şi-a recucerit castelul, iar Ieronim a fost înscăunat din nou ca administrator. În 1519, a trebuit să vină la Veneţia ca urmare a morţii fratelui său, Luca, pentru a lua în mâini soarta familiei şi a celor trei nepoţi rămaşi orfani. Întors la Castelnuovo, a rămas acolo până în 1527, când, din cauza morţii altui frate, Marcu, s-a întors definitiv la Veneţia, pentru a administra bunurile familiei şi pentru a avea grijă de alţi trei nepoţi.

În timp ce-şi împlinea cu zel datoriile familiare, s-a maturizat în sufletul său hotărârea de a se dedica în totalitate slujirii săracilor. A început prin a pune la dispoziţia lor bunurile şi locuinţa proprie. Şi-a intensificat activitatea caritativă, în anii 1528-1529, cu ocazia unei mari foamete.

 

Alegerea săracilor

 

Tocmai în acea perioadă, în timp ce se ducea să asiste bolnavi în două faimoase spitale veneţiene, acela al Incurabililor şi acela al Bersalierului, s-a întâlnit întâmplător cu copii orfani şi abandonaţi, care hoinăreau prin bătăturile oraşului ca nişte mici câini vagabonzi în căutare de hrană. S-a hotărât atunci să-i adune într-o casă numită “Sfântul Vasile” şi s-a angajat nu numai să le dea de mâncare, dar să le dea chiar o educaţie religioasă şi să-i înveţe o meserie.

În 1529, în contactul cu bolnavii de ciumă, a contractat şi el această boală. Abia vindecat, a abandonat pentru totdeauna responsabilitatea asumată faţă de nepoţii care erau deja adulţi, le-a trecut lor prin acte notariale proprietatea asupra bunurilor familiei, a dat săracilor partea de care putea să dispună şi, sărac între săraci, cu o nelimitată încredere în providenţă, şi-a început divina sa aventură.

Episcopul Carafa – viitorul papă Paul al IV-lea, care, la Veneţia, a fost alături de sfântul Caietan din Thiene în fondarea clericilor teatini – l-a sfătuit să intre în rândul călugărilor teatini, dar el, deşi îi preţuia mult pe aceşti prieteni ai săi, a înţeles că drumul său era diferit şi, de aceea, a mers să locuiască la “Sfântul Vasile”, împreună cu orfanii săi.

 

Trei sfinţi, trei căi diferite

 

La Veneţia, în acea perioadă se aflau trei mari sfinţi care, prin carisma lor particulară, au contribuit determinant la reînnoirea Bisericii şi societăţii timpului lor.

Caietan din Thiene, cum am mai spus, a fondat Ordinul Teatinilor, care, culegând valorile tradiţionale ale vieţii monastice, căuta să formeze preoţi capabili să evanghelizeze masele populare.

Ignaţiu de Loyola tocmai punea bazele acelei Societăţi a lui Isus care avea să răspândească lumina evangheliei, mai ales, în rândul persoanelor culte.

În sfârşit, Ieronim al nostru, aparent cel mai umil, cel care, fără vreo pretenţie culturală şi fără să se simtă chemat să predice în public, cobora în mijlocul mizeriilor poporului, în mod special în mijlocul orfanilor, pentru a oferi tuturor o familie şi un viitor demn de creatura umană. Într-un limbaj actual, s-ar spune că Ieronim făcea alegerea preferenţială pentru cei săraci.

 

Opera se extinde

 

Ca urmare a experienţei pozitive avute la Veneţia, episcopii din diecezele de Veneto şi de Lombardia l-au invitat pe Ieronim în teritoriile lor, pentru a crea acolo noi fundaţii caritative sau pentru a le readuce la viaţă pe cele existente. Ieronim, în martie 1532, şi-a început “itinerarium caritatis” la Verona, Brescia, Bergamo, Como, Milano şi Pavia.

Nu s-a ocupat numai de orfani, ci de orice fel de sărăcie, precum şi de bătrânii abandonaţi şi de femeile constrânse la prostituţie din cauza foamei sau din cauza situaţiilor umilitoare.

Oriunde deschidea o casă, Ieronim întâlnea colaboratori şi colaboratoare pe care ştia să-i organizeze într-o manieră admirabilă, dar, înainte de toate, ştia să transmită tuturor credinţa sa în prezenţa lui Cristos în fiecare sărac. Însă câmpul în care el s-a dedicat în cea mai mare parte, şi care a fost urmat şi după moartea sa, a fost acela al orfanilor. El voia ca aceşti copii să găsească în casele sale iubirea maternă şi paternă a lui Dumnezeu, aşa cum se poate experimenta într-o adevărată familie creştină. Experienţa îi spunea că acest lucru era posibil.

Reunindu-i pe cei mai fideli colaboratori ai săi, pentru prima oară în 1532, la Merone, le-a dat numele de “Societatea Slujitorilor celor Săraci” şi, după doi ani, la Somasca, o localitate aproape de Bergamo, a stabilit structura juridică a operei sale. Aceasta lua aspectul unei congregaţii de clerici regulari, nefiind încă posibilă pentru mentalitatea timpului acceptarea unei forme laice de consacrare lui Dumnezeu.

De la numele oraşului, Somasca, “Slujitorii Săracilor” au fost numiţi mai apoi, în mod popular, “Părinţii somaschi”.

 

Evanghelizarea şi promovarea umană

 

Caracteristica acestui fondator este noutatea introdusă de el în formarea tinerilor: nu s-a preocupat numai să le ofere o casă, să le dea ceva de mâncare şi să-i înveţe puţin catehism, ci s-a străduit să-i pregătească profesional, pentru ca ei să poată înfrunta viaţa cu demnitate.

În sistemul său pedagogic, nu separa niciodată formarea creştină de ceea umană: promovarea umană însemna evanghelizare, deoarece practicarea evangheliei trebuia să le deschidă lor, în acelaşi timp, porţile cerului şi cele ale lumii. Prin aceasta se explică şi răspândirea extraordinară pe care a avut-o congregaţia sa.

Moartea l-a surprins pe Ieronim, la 8 februarie 1537, la Somasca, după ce contractase din nou boala ciumei, în timp ce ajuta bolnavii din acest oraş.



[1] Din Lettere ai suoi confratelli. Cit. în Liturgia orelor.