en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL VENCESLAU

martir

(907/908-929)

“Venceslau, prin harul lui Dumnezeu, era exemplar în practicarea credinţei. Făcea bine celor săraci, îi îmbrăca pe cei goi, dădea de mâncare celor flămânzi, îi primea pe pelerini, întocmai cum o cerea evanghelia. Nu tolera nedreptăţile faţă de văduve, îi iubea pe toţi oamenii, săraci sau bogaţi, cum ar fi fost, îi ajuta pe slujitorii lui Dumnezeu şi a împodobit multe biserici”
[1].

În viaţa sfinţilor regi ai acestei perioade, s-a scos întotdeauna în evidenţă iubirea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iubire ce se concretiza în slujirea săracilor şi în promovarea vieţii Bisericii între supuşi. Într-o societate ca a lor, unde conducătorul era şi model de urmat, poate că tocmai aceasta a fost calea aleasă de Dumnezeu pentru a evangheliza popoare întregi.

Predicarea evangheliei s-a auzit pentru prima dată în Boemia în secolul al IX-lea şi s-a datorat fie preoţilor de rit latin, proveniţi din Germania, din Regensburg, fie sfântului Metodiu, care era de rit oriental. Conform unei tradiţii, acest sfânt i-ar fi botezat pe bunicii lui Venceslau, principele Borivoj şi pe sfânta Ludmila.

În acele timpuri, în regiunile unde ajungea evanghelizarea Bisericii Bizantine, se statornicea în mod natural şi influenţa Imperiului de Răsărit; şi în regiunile unde ajungeau evanghelizatorii latini, se instaura influenţa Imperiului de Apus. Nu fără motiv, puternicii locului erau sprijiniţi de un imperiu sau altul pentru a avea succes în luptele lor interne.

Copilăria

În 895, Boemia a trebuit să recunoască autoritatea împăratului german şi să accepte preoţii din Dieceza de Regensburg ca evanghelizatori, pentru a o sustrage astfel de sub influenţa sau pretenţiile Imperiului Bizantin. Şi părinţii lui Venceslau, Vratislau şi Drahomira, au trebuit să accepte Botezul împreună cu cei doi copii ai lor: Venceslau şi Boleslau.

Vratislau a murit curând într-o ciocnire cu vecinii maghiari, Drahomira şi-a asumat conducerea Boemiei ca regentă, în timp ce bunica Ludmila a avut grijă de educaţia celor doi copii.

Ludmila primise credinţa cu inimă deschisă şi nu a făcut niciodată caz de diferitele rituri, şi a transmis-o nepoţilor folosindu-se de un preot slav foarte cultivat. Mai apoi, Venceslau a frecventat o şcoală superioară unde a învăţat latina, care era limba celor culţi şi care îi permitea să trateze cu curţile şi abaţiile Occidentului, şi s-a antrenat chiar şi în folosirea armelor, aşa cum i se cuvenea unui principe moştenitor.

Drahomira, deşi botezată, nu simpatiza prea mult cu germanii şi cu credinţa lor şi continua să urmeze practicile religioase tradiţionale ale poporului său, nutrind sentimente puternice de independenţă, urmată în aceasta nu de puţini conducători ai poporului.

Voind să-l ducă şi pe fiul ei, Venceslau, pe poziţiile sale, mai întâi a îndepărtat-o pe bunică şi mai apoi a ştrangulat-o. Era în anul 921. După aceea l-a împiedicat pe fiul ei să aibă contacte cu preoţii, cărora le-a redus din autoritate în ţinuturile sale. A comis, de asemenea, şi imprudenţa de a trimite soldaţi în ajutorul liutizilor ???care erau în luptă cu Henric I.

Rege al Boemiei

Regele german, imediat după ce i-a supus pe liutizi, a venit în Boemia cu armatele sale, a depus-o pe Drahomira şi i-a încredinţat conducerea lui Venceslau, semnând, la Praga, în 929, un tratat în care, dincolo de afirmarea dependenţei Boemiei de Germania, se prevedea obligaţia de a nu mai împiedica evanghelizarea făcută de preoţii latini. Pentru învinşi nu exista o altă alegere.

Venceslau, foarte realist, nu a pierdut timpul în lamentări zadarnice, ci s-a angajat în procesul de unificare a triburilor care intrau în componenţa poporului său şi de orientare a acestuia spre o promovare umană majoră, bine-ştiind că acest lucru trece prin credinţa creştină şi că sistemul creştin aflat la dispoziţia sa era cel de tip occidental.

Ştiind însă că existau şi conducători ce gândeau diferit, a vorbit cu ei în mod deschis încă de la început: “Pentru ce voiţi să mă împiedicaţi să învăţ legea lui Isus Cristos şi să ascult de poruncile lui? Dacă pe voi Dumnezeu vă plictiseşte, pentru ce îi împiedicaţi pe alţii să-l iubească? În ce mă priveşte pe mine, detaşându-mă de voi, resping şi sfaturile voastre, deoarece doresc să-i slujesc lui Dumnezeu din toată inima mea”. Apoi, i-a asigurat că ţara avea nevoie de pace pentru a progresa şi că nu ar fi permis consilierilor, vinovaţi de perturbarea ordinii publice, să provoace lupte între triburi. Cuvinte clare, care nu admiteau subterfugii; dar, de asemenea, cuvinte dure, ce au alimentat nemulţumirea celor care nu aveau intenţia de a renunţa la uzanţele şi obiceiurile trecutului.

Cuvintelor le-au urmat faptele. Tânărul rege a deshumat rămăşiţele bunicii Ludmila şi le-a dus la Praga, îngropându-le cu mari onoruri în Biserica “Sfântul Gheorghe”; a îndepărtat-o de la curte pe mama sa, Drahomira, chemând-o înapoi abia după ce a promis că nu se va mai amesteca în politică; şi a trimis preoţi bavarezi şi suabi pentru a deschide şcoli în diferite locuri ale regatului său.

A început astfel o perioadă înfloritoare de viaţă în întreg regatul. Chiar şi Drahomira a recunoscut acest lucru şi a trecut de partea fiului. Datorită implicării sale, au apărut biserici şi mănăstiri. În castelul din Praga, s-a construit biserica “Sfântul Guido”, de acord cu episcopul de Regensburg. El însuşi dorea să devină într-o zi călugăr şi, între timp, trăia ca unul dintre ei, câştigându-şi preţuirea şi iubirea supuşilor săi. Era admirabil în administrarea dreptăţii în privinţa căreia chiar şi cei săraci erau ascultaţi.

Martiriul

Conducătorii care îi erau potrivnici nu s-au dat uşor învinşi şi l-au incitat pe fratele Boleslau, spunându-i că Venceslau pregătea împreună cu mama sa un complot pentru a-l ucide şi că merita să i-o ia înainte, smulgându-i din mână regatul.

Dar să urmărim prima Relatare paleoslavă:

“S-a întâmplat că, într-o duminică, în sărbătoarea sfinţilor Cosma şi Damian, Venceslau s-a dus în oraşul Alt-Bunzlau. El avea obiceiul să se ducă în diferite oraşe când în acestea aveau loc celebrări speciale. Ba, mai mult, când era vorba de sărbătorirea dedicării vreunei biserici, nu lipsea niciodată.

Cu acea ocazie, deci, după ce a participat la jertfa euharistică, voia să se întoarcă la Praga, dar Boleslau l-a reţinut, cu intenţie ticăloasă, spunându-i: “Pentru ce vrei să pleci aşa de repede, frate?”

În dimineaţa următoare, în zori, clopotele sunau pentru oficiul de dimineaţă. Venceslau, auzindu-le, a exclamat: “Laudă ţie, Doamne, că mi-ai dat harul să trăiesc până acum”.

Boleslau, deja sosit la uşă, l-a ajuns. Venceslau l-a văzut şi i-a zis: “Frate, până ieri te-ai arătat faţă de mine ca un servitor umil!” Iar celălalt, la sugestia diavolului, care îi pervertise inima, scoţându-şi sabia din teacă, i-a răspuns: “Şi acum vreau să devin cel mai mare!” Spunând aceste cuvinte, l-a lovit în cap cu sabia.

Venceslau, privindu-l atunci în faţă, i-a strigat: “Dar ce faci, frate?”, şi apucându-l cu putere, l-a aruncat la pământ. Unul dintre consilierii lui Boleslau, însă, a alergat şi l-a lovit pe Venceslau la o mână. Rănit la mână, l-a lăsat pe fratele său şi a fugit spre biserică. Dar alţi doi ticăloşi l-au urmărit şi l-au ucis în faţa uşii. Un al patrulea, în sfârşit, i-a străpuns coasta dintr-o parte în alta. Venceslau a suflat pentru ultima dată, exclamând: “În mâinile tale, Doamne, îmi încredinţez sufletul”“.

Patron şi erou naţional

Delictul a avut loc la 28 septembrie 929. Mama, care nu luase parte la conjuraţie, a luat trupul fiului şi, după ce l-a înmormântat cu cinste în Biserica “Sfinţii Cosma şi Damian”, a considerat oportun să fugă din castelul fiului ei, Boleslau.

Boleslau, urmându-i la tron, în scurt timp, şi-a dat seama împreună cu mai-marii ducatului că nu merită să se opună Imperiului de Apus şi a reluat politica fratelui faţă de care la început avusese o cu totul altă atitudine.

Trei ani mai târziu, trupul lui Venceslau, considerat de acum de toţi ca fiind sfânt, a fost transportat la Praga, în Biserica “Sfântul Guido”, pe care el o construise. Exemplul său de viaţă creştină, încheiată prin martiriu, a grăbit evanghelizarea supuşilor săi.


[1] Din prima Relatare paleoslavă, Ed. M. Weingart, Praga 1934, pag. 974.