en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA IOSEFINA BAKHITA
fecioară
(1868-1947)

A petrecut 51 de ani de viaţă de mănăstire lăsându-se condusă de ascultare într-o angajare zilnică, umilă şi ascunsă, dar bogată în iubire autentică şi rugăciune. Viaţa ei s-a consumat într-o neîntreruptă rugăciune cu respiraţie misionară, într-o fidelitate umilă şi eroică faţă de caritate, fapt care i-a permis să trăiască libertatea fiilor lui Dumnezeu şi să o promoveze în jurul ei. În timpul nostru, în care goana deşănţată pentru putere, pentru bani, pentru plăcere cauzează atâta neîncredere, violenţă şi singurătate, sora Bakhita ne este dăruită de Domnul ca soră universală, pentru a ne revela secretul fericirii celei mai adevărate: Fericirile. Mesajul ei este cel al bunătăţii eroice după imaginea bunătăţii Tatălui ceresc. [1]

 

S-a născut în Sudan[2], în anul 1869, şi, răpită la vârsta de 7 ani, a fost vândută de mai multe ori. A cunoscut suferinţe de nedescris, atât fizice, cât şi morale. În 1882, a fost cumpărată la Khartoum de consulul italian Calisto Legnani. În 1885, a venit în Italia, unde, la Genova, consulul a încredinţat-o familiei prietenului său, Augusto Michieli, şi a devenit îngrijitoarea fiicei sale. Când familia Michieli s-a mutat la Marea Roşie, Bakhita a rămas împreună cu fiica lor la surorile canossiene din Veneţia. Aici, la 9 ianuarie 1890, a cerut Botezul, luându-şi numele de Iosefina. În 1893, a hotărât să se facă soră canossiană, pentru a-l sluji pe Dumnezeu care îi dăduse atâtea semne de iubire. Devenită soră, în 1896, a fost transferată la Schio, Vicenza, unde a murit la 8 februarie 1947. Timp de 50 de ani, a îndeplinit misiuni umile şi simple, cu generozitate şi eroism, iar surorile au preţuit-o pentru bunătatea şi caritatea ei. A fost beatificată de  Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, la 17 mai 1992, şi canonizată, de acelaşi papă, la 1 octombrie 2000. Floare africană, care a cunoscut chinurile răpirii şi ale sclaviei, s-a deschis în mod minunat spre har, lângă fiicele sfintei Magdalena de Canossa, în Italia.

 

Maica de culoare

 

La Schio, Vicenza, unde a trăit mulţi ani, încă mai este numită “Maica noastră de culoare”. Procesul pentru cauza ei de canonizare a început la 12 ani după moarte şi, la 1 decembrie 1978, Biserica a emis decretul cu privire la eroismul virtuţilor ei. Providenţa, “care are grijă de florile câmpului şi de păsările cerului”, a condus-o pe această sclavă din Sudan, prin nenumărate şi de nedescris suferinţe, spre libertatea umană şi cea a credinţei până la consacrarea vieţii întregi lui Dumnezeu pentru venirea împărăţiei.

 

În sclavie

 

Bakhita nu este numele primit de la părinţi la naştere. Experienţa teribilă prin care a trecut a făcut-o să-şi uite şi numele. Bakhita, care înseamnă “cea norocoasă”, este numele pe care i l-au dat răpitorii. Vândută şi revândută de mai multe ori în pieţele de la El Obeid şi de la Khartoum, a cunoscut umilirile, suferinţele fizice şi morale ale sclaviei.

 

Spre libertate

 

În capitala Sudanului, Bakhita a fost cumpărată de consulul italian Calisto Legnani. Pentru prima dată din ziua răpirii ei, a observat, ca pe o surpriză plăcută, că nimeni, în timp ce el comanda, nu mai folosea biciul; dimpotrivă, era tratată într-o manieră plăcută şi cordială. În casa consulului, Bakhita a cunoscut seninătatea, afecţiunea şi momente de bucurie, chiar dacă întotdeauna rămânea nostalgia familiei proprii, pierdute pentru totdeauna. Situaţii politice l-au constrâns pe consul să plece în Italia. Bakhita a cerut şi a obţinut posibilitatea de a pleca cu el şi cu un prieten al lui, un anumit Augusto Michieli.

 

În Italia

 

Ajunşi la Genova, Legnani, la cererea insistentă a soţiei lui Michieli, a acceptat ca Bakhita să rămână cu ei. Ea a mers după noua “familie” în locuinţa de la Zianigo, comuna Mirano Veneto, şi când s-a născut fiica Mimmina, Bakhita a devenit doică şi prietenă. Dobândirea şi administrarea unui mare hotel la Suakin, la Marea Roşie, au constrâns-o pe doamna Michieli să se transfere în acea localitate ca să-şi ajute soţul. Între timp, datorită avizului administratorului lor, Illuminato Checchini, Mimmina şi Bakhita au fost încredinţate surorilor canossiene din Institutul Catecumenilor de Veneţia. Aici, Bakhita a cerut şi a obţinut harul de a-l cunoaşte pe acel Dumnezeu pe care încă de copilă “îl simţea în inimă, fără să ştie că este”. “Văzând soarele, luna şi stelele, îmi spuneam în mine însămi: “Cine este Stăpânul acestor lucruri frumoase?+ Şi aveam o mare dorinţă de a-l vedea, de a-l cunoaşte şi de a-i aduce laudă”.

 

Fiica lui Dumnezeu

 

După câteva luni de catecumenat, Bakhita a primit sacramentele iniţierii creştine şi, totodată, un nume nou, Iosefina. Era 9 ianuarie 1890. Nu ştia cum să-şi exprime bucuria în ziua aceea. Ochii ei mari şi expresivi străluceau arătând o emoţie intensă. După aceea, a fost văzută deseori sărutând baptisteriul şi spunând: “Aici am devenit fiica lui Dumnezeu!” Fiecare nouă zi o făcea mereu mai conştientă cum Dumnezeu, pe care acum îl cunoştea şi îl iubea, o condusese la sine pe căi misterioase, ţinând-o încontinuu de mână. Când doamna Michieli s-a întors din Africa pentru a-şi lua fiica şi pe Bakhita, aceasta din urmă, cu hotărâre şi un curaj neobişnuit, şi-a arătat voinţa de a rămâne cu surorile canossiene şi de a-l sluji pe acel Dumnezeu care îi dăduse atâtea dovezi de iubire. Tânăra africană, de acum majoră, se bucura de libertatea de acţiune pe care i-o asigura legea italiană.

 

Fiica Magdalenei

 

Bakhita a rămas în catecumenat, unde s-a clarificat într-însa chemarea de a se face călugăriţă, de a se dărui în întregime Domnului în Institutul “Sfânta Magdalena din Canossa”. La 8 decembrie 1896, Iosefina Bakhita se consacra pentru totdeauna lui Dumnezeu, pe care ea îl numea cu multă dulceaţă “el me Paron”. Pentru mai bine de 50 de ani, această umilă fiică a carităţii va fi martoră a iubirii lui Dumnezeu, oferindu-şi toată viaţa în ocupaţii dintre cele mai diferite, în casa de la Schio: a fost bucătăreasă, responsabilă cu lenjeria, croitoreasă, portăriţă. Când s-a dedicat acestei slujiri din urmă, mâinile ei se aşezau cu dulceaţă mângâietoare peste capetele copiilor ce frecventau şcolile institutului. Vocea ei plăcută avea flexiunile unui cânt monoton, le era dragă celor mici, îi întărea pe cei săraci şi suferinzi, îi încuraja pe cei care băteau la poarta institutului.

 

Martoră a iubirii

 

Umilinţa ei, simplitatea şi surâsul continuu au cucerit inima tuturor locuitorilor din Schio. Surorile o stimau pentru bunătatea ei inalterabilă şi pentru dorinţa profundă de a-l face cunoscut pe Domnul. “Fiţi buni, iubiţi-l pe Domnul, rugaţi-vă pentru cei care nu-l cunosc. Dacă aţi şti cât de mare este harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu!” A venit bătrâneţea, a venit boala lungă şi dureroasă, dar maica Bakhita a continuat să dea mărturie de credinţă, de bunătate şi de speranţă creştină. Celor care o vizitau şi o întrebau cum se simte, le răspundea surâzând: “Cum vrea el Paron”.

 

Ultima încercare

 

În timpul agoniei, a retrăit momentele teribile ale sclaviei şi, de mai multe ori, a rugat-o pe infirmiera ce se îngrijea de ea: “Desfă-mi puţin lanţurile... sunt grele!” Sfânta Fecioară Maria a eliberat-o de orice durere. Ultimele ei cuvinte au fost: “Maica Sfântă! Maica Sfântă!”, în timp ce ultimul său surâs dădea mărturie despre întâlnirea cu Mama lui Dumnezeu. Maica Bakhita s-a stins, la 8 februarie 1947, în casa din Schio, înconjurată de comunitatea adunată în lacrimi şi în rugăciuni. O mulţime de oameni s-au revărsat îndată în casa institutului, pentru a o vedea pentru ultima dată pe “sfânta maică de culoare” şi a cere protecţia cerului. Faima ei de sfinţenie s-a răspândit deja pe toate continentele.



 Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia beatificării.

 Vatican.va/saints/index_saints_it.html.