en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA SCOLASTICA

fecioară
(480-547)

“Pentru a îmbrăca din nou Biserica sa cu frumuseţea fecioriei, el a împodobit-o pe Scolastica cu podoabele inocenţei şi ţie ţi-a făcut-o mai plăcută prin admirabila simplitate a porumbiţei. Soră a gloriosului părinte sfânt Benedict, lui i-a fost asociată şi în sfinţenie, şi, sub îndrumarea lui, căutându-te pe tine mai presus de orice lucru, a produs roade îmbelşugate de har şi a meritat să se bucure veşnic de iubirea ta”[1].

 

De obicei, pe lângă un carismatic de mare calibru se află şi o figură feminină, şi invers – de exemplu, Francisc de Sales şi Chantal; Tereza de Avila şi Ioan al Crucii – pentru a ne aminti că bărbatul şi femeia sunt chemaţi la reciprocitatea care constituie baza unei reciproce îmbogăţiri, chiar şi în întruparea celor mai mari carisme.

Şi dacă lângă sfântul Francisc de Sales putea să stea o figură feminină nobilă, inteligentă şi frumoasă din punct de vedere fizic, datorită mentalităţii timpului, nu acelaşi lucru se putea întâmpla şi în cazul sfântului Benedict; şi atunci, bunul Dumnezeu i-a dat-o ca însoţitoare feciorelnică pe sora sa după trup, ridicând-o la înălţimea lui.

Cunoaştem puţin sau aproape nimic despre viaţa sa pământească. Evident, s-a născut la Norcia şi se pare că deja de copilă a voit să se consacre în totalitate lui Dumnezeu, ducând o viaţă de reculegere în casa sa. Nu era un lucru neobişnuit în acel timp şi ambientul de la Norcia era chiar favorabil pentru aceasta.

 

Fecioria care cucereşte

 

Aventura fratelui a marcat-o profund şi ea a fost prima din casă care a înţeles că nu-şi pierduse capul, ci era vorba despre chemarea lui Dumnezeu. Atunci când în familie s-a aflat că el trăia la Subiaco împreună cu alţi călugări, a răsuflat uşurată. A reuşit oare să-l urmeze în acel loc? Nu ştim aceasta, dar cu siguranţă s-a dus să-l caute. Ea trebuie să-i fi admirat pe acei tineri cu totul ai lui Dumnezeu, răspândiţi în cele douăsprezece mici mănăstiri. “Ce deosebire – vor fi spus călugăraşii – între această fecioară şi femeile care dădeau târcoale casei lui Fiorenzo!” Se refereau la acele fete puţin recomandabile pe care preotul locului le chema în casa sa pentru a-i provoca pe tinerii monahi aşezaţi prin împrejurimi.

Benedict şi-a perfecţionat apoi proiectul şi, chiar pentru a scăpa de şirul de provocări ale lui Fiorenzo, s-a mutat la Montecassino. Şi aici o regăsim pe Scolastica în localitatea numită Piumarola sau în cealaltă numită Colloquio, nu departe deci de culmea stâncoasă unde fratele ei a construit mănăstirea. Era acolo nu singură, ci împreună cu alte fecioare cucerite de idealul lui Benedict. Şi nu erau mai prejos decât bărbaţii nici la şcoala serviciului divin.

Scolastica îşi conducea fiicele pe lungul drum al perfecţiunii, mergând în primul rând şi păstrând un contact strâns cu fratele ei. Pentru a face acest lucru, nu era necesar să-i stea mereu pe cap, îi ajungea doar să-l întâlnească o singură dată pe an, şi astfel, să-şi facă cunoscut tot ceea ce Dumnezeu le-a inspirat în ultima perioadă.

 

Noaptea potopului

 

Lui Grigore cel Mare îi aparţine relatarea devenită celebră despre ultima întâlnire ce a avut loc între cei doi sfinţi, cu trei zile mai înainte ca Scolastica să plece la cer.

Relatarea are farmecul romanţării, dar dincolo de licenţele poetice pe care Grigore şi le putea îngădui, conţinutul are soliditate istorică.

Benedict obişnuia să-şi primească surioara într-o căsuţă, la o distanţă de circa 200 m, mai jos de mănăstire, după o coborâre abruptă. Locul era numit foresteria, deoarece servea pentru găzduirea vizitatorilor şi părinţilor monahilor, care nu puteau să fie primiţi înăuntru din cauza clauzurii.

Ca în fiecare an, şi de această dată – era 7 februarie 547, joia care preceda prima duminică din Postul Mare – Scolastica s-a prezentat la întâlnire. Monahii ce se aflau mai sus au putut-o vedea venind şi l-au anunţat pe abate.

Această zi era întotdeauna un motiv de bucurie pentru Benedict şi, prin reflex, chiar şi pentru ceilalţi monahi, deoarece Scolastica, într-un oarecare fel, făcea parte din familia lor. În bucătărie se făcea totul pentru a pregăti o masă care să lase o bună impresie.

Benedict era însoţit de câţiva călugări sfinţi, capabili să ia parte la această întâlnire – cu climat de liturgie! – fără să se lase distraşi de curiozitatea pentru prezenţa feminină atât de rară în acele locuri. Fiii săi trebuiau să-l sprijine la coborâre, deoarece inima sa nu mai era tare ca odinioară, iar picioarele sale, nu de puţine ori, tremurau.

Întâlnirea a fost mai festivă ca de obicei şi colocviul spontan. Deşi asistau şi alţii, prezenţa lor nu tulbura, ci, mai degrabă, ajuta la o mai bună înţelegere a ceea ce îşi spuneau cei doi fraţi.

“Colocviul mistic s-a prelungit pe toată durata zilei. Scolastica parcă sorbise foc de pe buzele fratelui. Cu cât Benedict vorbea mai mult despre Dumnezeu şi despre minunatul său paradis, tot pe atât de mult creştea în inima ei focul iubirii divine”[2].

Ziua trecuse ca un fulger şi, când s-a înserat, Benedict a pregătit masa şi au mâncat apoi fără să se grăbească. Mănăstirea era la doi paşi, iar femeile puteau dormi în acel loc (foresteria) şi să se întoarcă a doua zi.

La un moment dat, când a văzut că fratele ei voia să-şi ia rămas-bun, Scolastica i-a zis: “Te rog, nu mă lăsa singură în această noapte, continuă mai degrabă să-mi vorbeşti despre viaţa fără sfârşit până ce vor apărea zorile, şi eu, după sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie, mă voi putea întoarce la chilia mea”.

Lucru nemaiauzit pentru Benedict: “Ce spui tu, surioară? Mie nu-mi este îngăduit să-mi petrec nopţile în afara clauzurii!”

Scolastica a înţeles că ar fi fost inutil să continue să-i ceară fratelui acest lucru, de aceea, şi-a pus capul între mâini şi s-a adresat aceluia care o putea înţelege. Atunci, afară a început sfârşitul lumii: cerul slobozea apa cu găleata şi vântul lovea stâncile, încât dădea impresia că va distruge adăpostul. Benedict nu reuşea să înţeleagă şi îşi privea sora reculeasă în rugăciune şi, când aceasta şi-a înălţat privirea, a auzit-o spunând: “Şi acum, frate, întoarce-te dacă crezi de cuviinţă, la cenobiu, şi lasă-mă pe mine aici singură toată noaptea”.

Dacă ar fi voit să-şi scoată cineva capul pe uşă, acest lucru nu era posibil din cauza furtunii dezlănţuite. Din gura lui Benedict a ieşit atunci o exclamaţie plină de surprindere: “Ce mi-ai făcut, tu, soră?” Şi ea i-a răspuns îndată: “Iată: eu te-am rugat şi tu nu ai voit să mă asculţi. Atunci mi-am îndreptat cererile mele către Domnul, şi el, mai puţin inflexibil decât tine, m-a ascultat!” Numai sora putea să-i facă un asemenea reproş fondatorului de ordin religios, celebru pentru bunătatea sa, făcându-l să înţeleagă astfel că disciplina sfântă, cel puţin câte o dată, trebuie să lase locul justelor exigenţe ale iubirii. Şi pe un ton puţin glumeţ, Scolastica a continuat: “Ieşi, du-te, şi lasă-mă aici, întoarce-te în clauzura ta”.

Nimeni nu şi-a mişcat piciorul şi, după ce au recitat psalmii de noapte, şi-au reluat convorbirea şi noaptea a trecut ca vântul.

În acest moment, Grigore face un scurt, dar interesant comentariu, spunând că Scolastica “a fost mai puternică, deoarece a avut o iubire mai mare”.

Dimineaţa, afară strălucea soarele. După celebrarea euharistică, călugăriţele au pornit pe drumul de întoarcere şi Scolastica a ajuns acasă obosită de călătorie, dar fericită datorită extraordinarei întâlniri ce i-a adus în inimă o puternică nostalgie a paradisului, pe care l-a gustat cu anticipaţie în convorbirea pe care a avut-o cu fratele ei. În ziua următoare, nu-i rămânea altceva decât să se odihnească şi să contemple, dar a treia zi, inima ei a încetat să mai bată.

 

Porumbiţa în drum spre cuib

 

De la fereastra turnului, unde-şi avea locuinţa, Benedict a văzut o porumbiţă zburând spre cer. A trimis atunci să ia trupul surorii sale şi să-l înmormânteze în biserica mănăstirii. Puţin după aceea, a fost adăugat acolo şi trupul său, în aşteptarea învierii.

“Mormântul nu putea să ţină separate trupurile acelora care rămăseseră întotdeauna unite în Dumnezeu prin aceeaşi simţire”, acesta este comentariul lapidar al sfântului Grigore.



[1] Din Prefaţa, supliment monastic la Misalul Roman 1980,153.

[2] Cf. PL 66. Alte citate sunt luate din A.I. Schuster, Istoria sfântului Benedict şi a timpului său, Ed. Abbazia di Viboldone, Milano 1965, pag. 365-373.