en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA TEREZA A PRUNCULUI ISUS

fecioară, învăţător al Bisericii

(1873-1897)


“Am înţeles că Biserica avea o inimă şi că această inimă ardea de Iubire. Am înţeles că numai Iubirea dădea vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-şi verse sângele
Y Am înţeles că Iubirea era totulY Atunci am exclamat: *Vocaţia mea este Iubirea!+[1].

Istoricul Joseph Lortz, vorbind despre oamenii care au influenţat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o citează şi pe Tereza de Lisieux, spunând că “ea nu este acea sfântă sentimentală aşa cum a fost considerată mult timp”[2].

Abia în 1956, când manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a revelat lumii figura extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul îşi făcea drum în cultura europeană, ea, deşi trăia între zidurile Carmelului, “a avut - continuă Lortz - o extraordinară înţelegere pentru necreştini, pentru necredincioşi şi chiar pentru cei excomunicaţi”[3].

Tereza nu a ezitat să se aşeze la masă cu cei fără credinţă şi să-şi facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura neagră a necredinţei, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară, strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.

O copilărie nevinovată

Tereza s-a născut la Alençon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guérin şi a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată şi el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-şi seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supravieţuit doar cinci, toate fete.

Tereza, ultima născută, avea mai puţin de 3 ani când viaţa mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice şi tată era aşa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei.

În 1877, familia s-a mutat la Buissonnets aproape de oraşul Lisieux, lângă unchiul Guérin, care a acceptat să-i dea cu plăcere o mână de ajutor lui Martin.

Tereza descrie în culori vii copilăria petrecută în seninătatea unei familii profund creştine: copila ştia să se bucure de frumuseţile naturii, era înconjurată de afecţiunea celor dragi şi se deschidea în faţa harului asemenea florii-soarelui. “Ce să mai spun de frumoasele seri de iarnă, înainte de toate cele de duminică? Cât era de plăcut, după partida de dame, să stau lângă Celina pe genunchii tatăluiY El cânta, cu glasul său minunat, motive ce umpleau sufletul de gânduri profundeY sau, legănându-ne dulce, recita poezii inspirate din adevărurile veşniceY Apoi, urcam deasupra pentru rugăciunea comunăY şi nu trebuia decât să-l privesc pentru a şti cum se roagă sfinţiiY“

La 10 ani, Tereza s-a îmbolnăvit grav, încât se temeau pentru viaţa ei, dar, după două luni de suferinţă, s-a vindecat pe neaşteptate. Ea a atribuit vindecarea unei intervenţii a Mariei: “La un moment dat, Fecioara Sfântă mi-a apărut frumoasă, aşa de frumoasă cum nu văzusem niciodată ceva asemănător. Chipul ei exprima o bunătate şi o gingăşie inefabilă, dar ceea ce a intrat până în adâncul inimii mele a fost încântătorul surâs al Fecioarei Sfinte”.

Prima Sfântă Împărtăşanie

La 11 ani, conform obiceiului timpului, Tereza a primit Prima Sfântă Împărtăşanie, după o pregătire intensă de trei luni în abaţia benedictinelor din Lisieux. A fost un moment important, de neuitat. Iată cum îl aminteşte ea însăşi: “De acum, de mult timp, Isus şi sărmana mică Tereza s-au privit şi s-au înţelesY Dar acea zi nu a fost doar o privire: era o fuziune; ei nu mai erau doi, Tereza dispăruse ca o picătură de apă în sânul oceanului. Rămânea numai Isus: Învăţătorul, Regele. Nu-i ceruse Tereza oare să-i ia libertatea, pentru că libertatea o înfricoşa?”

După o lună, în sărbătoarea Înălţării, confesorul i-a dat permisiunea de a se împărtăşi în toate sărbătorile principale. A fost un crescendo în unirea cu Isus şi Tereza a simţit puternic dorinţa de a iubi suferinţa şi repeta B “nu din voinţa mea, ci ca o copilă care repetă mereu cuvintele inspirate de persoana iubită” B rugăciunea din Imitaţiunea lui Cristos: “O, Isuse, bunătate inefabilă, schimbă-mi în amărăciune toate bucuriile pământului!”

În ziua de Rusalii a aceluiaşi an, a primit sacramentul Mirului. “La coborârea Duhului Sfânt, nu am simţit un vânt impetuos, ci, mai degrabă, acea briză uşoară, al cărei foşnet a fost perceput de profetul Ilie pe Muntele HorebY În acea zi, am primit tăria de a suferi, deoarece foarte curând avea să înceapă martiriul în inima mea”.

Tereza locuia, în pensiune, în abaţia benedictină şi şi-a continuat viaţa normală. Ea le distra pe însoţitoarele sale povestindu-le basme şi uneori inventa unele noi, cu imaginaţia ei bogată. Maestra a trebuit să intervină şi “mi-a interzis să exercit meseria de orator, deoarece voia să ne vadă jucându-ne şi alergând, şi nu vorbind”.

La studii mergea foarte bine, dar o dureroasă criză de scrupule şi o migrenă puternică au obligat-o să se întoarcă acasă, unde tatăl i-a asigurat o învăţătoare particulară, pe doamna Papinau. Tereza a descris-o cu un umor fin: “Era o persoană foarte bună, foarte instruită, dar cu aspect specific de fată bătrână. Trăia împreună cu mama sa şi era plăcut să vezi mica familie în trei (deoarece şi pisica făcea parte din familie şi eu trebuia să o suport torcând pe caietele mele şi chiar admirându-i aspectul graţios)”.

Între timp, sănătatea i se ameliora şi chiar şi scrupulele dispăreau. În noaptea de Crăciun a anului 1886, Tereza a înţeles că a depăşit faza copilăriei. Ea îşi aminteşte de acea noapte ca fiind “o noapte de lumină”, în care Isus a săvârşit ceva profund în inima ei: “Strigătul lui Isus pe cruce: *Mi-e sete!+ răsuna continuu în inima mea, şi acele cuvinte aprindeau înlăuntrul meu un foc foarte viu, care nu se stingeaY voiam să-i dau de băut Iubitului meu şi mă simţeam eu însămi devorată de acea sete de sufleteY Nu mă atrăgeau încă sufletele preoţilor, ci cele ale marilor păcătoşi, care îmi creau dorinţa arzătoare de a le sustrage din flăcările veşnice”.

Pregătirea pentru misiune

Isus o pregătea pe Tereza pentru o misiune particulară de a se oferi pentru cei aflaţi departe de Dumnezeu, de a experimenta neliniştile lor, dar şi de a invoca pentru ei de la Dumnezeu credinţă.

Pentru a o duce la înălţimea unei atari misiuni, Învăţătorul o instruia personal pe Tereza prin iluminări speciale, alături de sora sa, Celina. Într-o seară, în timp ce, din frumoasa perspectivă pe care o deschidea casa, contemplau cerul înstelat, sufletele lor parcă au fost răpite în înaltul cerului: “Poate mă înşel, dar mi se pare că plăcuta abandonare a sufletelor noastre s-ar putea compara cu aceea a sfintei Monica şi a fiului ei, când, în portul Ostia, s-au abandonat extazului, văzând minunile Creatorului!Y Am impresia că primim haruri aşa de înalte asemănătoare acelora pe care le-au primit marii sfinţi”.

Duhovnicul i-a permis Terezei să primească sfânta Împărtăşanie de patru ori pe săptămână şi Isus o forma direct la şcoala sa: “El cobora spre mine şi mă instruia în secret în cele privitoare la iubirea sa, pentru că eram mică şi slabă. Oh, da, dacă cei înţelepţi, prin viaţa lor de studii, ar fi venit să mă întrebe, cu siguranţă ar fi rămas miraţi să constate cum o copilă de 14 ani a înţeles secretele perfecţiunii, secrete pe care întreaga lor ştiinţă nu le-a dezvăluit lor, deoarece trebuiau să fie săraci în duh pentru a le putea poseda!Y“

Prima cucerire

Tereza privea lumea cu această mare lumină în inima ei şi nu putea permite ca oamenii, fraţii ei, să se piardă. Ea a aflat la un moment dat că un criminal nepocăit urma să fie executat. Tereza, împreună cu Celina, i-a cerut lui Isus convertirea sa, cerând să se celebreze şi o sfântă Liturghie cu această intenţie. “I-am spus bunului Dumnezeu că eram foarte sigură că îl va ierta pe nefericitul Pranzini, că eram sigură de aceasta, chiar dacă nu s-a spovedit şi nu a dat nici un semn de căinţăY dar că îi ceream un semn de pocăinţă pentru mica mea mângâiere”. Şi semnul mi-a fost dat: Pranzini, care refuzase Spovada, în timp ce era pe punctul de a-şi pleca capul înaintea gurii ghilotinei, “dintr-o dată, determinat de o inspiraţie neaşteptată, s-a întors, a luat crucifixul” şi l-a sărutat de trei ori.

Tereza a primit semnul şi l-a considerat pe acest păcătos convertit ca pe primul ei fiu şi s-a dispus astfel să plătească preţul unei maternităţi care cerea eroismul.

Profund conştientă că este mireasa lui Cristos, parafrazându-l pe Ezechiel, scria: “Isus, trecând pe lângă mine, a văzut că era timpul pentru mine să fiu iubită; s-a logodit cu mine şi eu am devenit a lui”. Dar locul în care mirele îşi aştepta mireasa era Carmelul. Cum să ajungă acolo mai curând?

Tereza a obţinut permisiunea tatălui şi, cu un pic de rezistenţă, pe aceea a unchiului, tutorele ei, dar nu-şi putea imagina că cea mai mare împotrivire avea să vină din partea oamenilor Bisericii. Superiorul bisericesc al Carmelului s-a arătat de neclintit: în Carmel se intra doar la vârsta majoratului şi el nu înţelegea să dea dispensă unei copile de 15 ani abia împliniţi.

Chiar şi episcopul, deşi admira generozitatea Terezei şi a tatălui ei, nu a voit să treacă peste hotărârile delegatului său. Nu rămânea decât să meargă la papa, profitând de pelerinajul la Roma.

Între timp, Învăţătorul continua să o instruiască pe Tereza. “Într-o seară, neştiind cum să-i exprim lui Isus iubirea mea şi cât doream ca el să fie iubit şi preamărit, m-am gândit cu durere că din infern nu va primi niciodată nici un act de iubire; atunci, i-am spus bunului Dumnezeu că, pentru a-i face plăcere, aş fi consimţit cu bucurie să fiu eu aruncată acolo, numai ca să fie iubit veşnic în acel loc de blestem”.

Într-o zi, va experimenta ceva din infern, în timpul nopţii obscure a spiritului.

Pelerinajul la Roma

Din pelerinajul roman, Tereza îşi amintea câteva etape importante. Prima a fost cea de la Paris. În Biserica “Notre Dame”, a avut confirmarea că a fost cu adevărat Sfânta Fecioară cea care i-a surâs şi a vindecat-o. “Am înţeles că veghea asupra mea, că eu eram fiica sa şi că, de aceea, nu puteam să mă mai adresez ei decât cu numele de mamăY“

După ce am contemplat încântătoarele peisaje elveţiene, grupul a ajuns la Milano, la Veneţia, la Bologna. Aici a fost un mic incident, deoarece un grup de tineri studenţi se distrau, urmărindu-i pentru a le admira pe tinerele fete franceze, între care se distingeau cele ale lui Martin. În timp ce grupul de pelerini urca în tren, unul dintre ei s-a apropiat de Tereza, a prins-o de un braţ şi a tras-o înapoi, încercând să o sărute. Reacţia imediată şi hotărâtă a Terezei, şi intervenţia promptă a Celinei, au lăsat un gust amar în gura tânărului.

Următoarea etapă a fost Loreto. “Loreto m-a fascinat! Ce pot să spun despre casa sfântă?Y Ah, emoţia mea a fost profundă, ştiind că mă aflam sub acelaşi acoperiş al Sfintei Familii, contemplând zidurile pe care Isus îşi fixase ochii săi divini, călcând pământul pe care sfântul Iosif l-a scăldat cu sudoare, unde Maria l-a purtat pe Isus în braţele sale, după ce l-a purtat în sânul ei feciorelnicY“

La Roma, vizitând mormintele sfintei Cecilia şi a sfintei Agneza, am simţit că aceste fecioare care au trăit la începuturile Bisericii îmi sunt ca şi surori prin totala lor dăruire lui Cristos. Despre Cecilia, a scris: “Auzind că ea a fost proclamată regina armoniei, nu pentru vocea ei frumoasă sau pentru talentul ei muzical, ci în amintirea cântului feciorelnic pe care l-a făcut să se audă înaintea Mirelui Ceresc ascuns în adâncul inimii ei, am încercat pentru ea ceva mai mult decât o simplă devoţiune: o adevărată afecţiune prieteneascăY A devenit sfânta mea predilectă, intima mea confidentăY Toate mi-au plăcut la ea, înainte de toate, abandonul ei, încrederea ei nelimitată, care a făcut suflete ce au dorit întotdeauna numai bucuriile vieţii prezente capabile să devină fecioareY“

Chiar şi Coloseumul a lăsat o impresie profundă în sufletul Terezei: “Am cerut harul să fiu şi eu martiră pentru Isus şi am simţit în sufletul meu că rugăciunea era ascultată!Y“

În sfârşit, audienţa la papa Leon al XIII-lea. Îngenuncheată înaintea lui, Tereza i-a adresat cererea în limba franceză: “Sfinte Părinte, în cinstea jubileului vostru, permiteţi-mi să intru în Carmel la 15 ani!” Şi papa, neînţelegând bine, a cerut explicaţii vicarului general al Diecezei de Bayeux, care i-a răspuns: “Sanctitate, e o copilă care doreşte să intre în Carmel la 15 ani, dar superiorii îi examinează cererea”. Şi papa a zis: “Ei bine, fiica mea, să faci ceea ce îţi vor spune superiorii”. Tereza a mai încercat o dată, dar totul a fost inutil, ba chiar s-au apropiat de ea doi gardieni şi au îndepărtat-o nu fără greutate.

“Nici măcar soarele nu a îndrăznit să strălucească”

Un vis care s-a frânt, amărăciune în inimă, chiar dacă pacea rămânea în adâncul fiinţei sale. Tereza comenta: “Nici măcar soarele nu a îndrăznit să strălucească în acea zi, şi cerul albastru al Italiei, încărcat de nori negri, a plâns continuu împreună cu mine”.

Pelerinajul a continuat la Pompei, la Napoli, la Florenţa şi apoi, din nou, la Roma. Tereza, deşi suferea din cauza refuzului primit, ştia să vadă totul în lumină: “La Roma, Isus a săpat în jucăria sa. Voia să vadă ceea ce era înăuntru, şi apoi, după ce a văzut, mulţumit de descoperirea sa, a lăsat să cadă mingea sa şi s-a culcat”. Trebuia să aştepte deşteptarea!

Şi, între timp, Tereza se interesa de fiecare amănunt al vieţii lui Isus, relicvele pătimirii sale, reprezentările martirilor săi. Se strecura peste tot şi rămânea surprinsă când cineva o avertiza să nu depăşească anumite limite, cu pedeapsa excomunicării, mai ales pentru femei!

“Îmi era imposibil să înţeleg pentru ce femeile în Italia sunt aşa de uşor excomunicate; ni se spunea aproape mereu: *Nu intraţi aiciY nu intraţi acolo, veţi fi excomunicate!+ Ah, aceste sărmane femei, cât de puţin sunt luate în seamă!Y Şi totuşi, ele sunt acelea care îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât bărbaţii, şi în timpul pătimirii Domnului nostru, au avut mai mult curaj decât apostolii, deoarece nu au luat în seamă insultele soldaţilor şi au îndrăznit să şteargă adorabila faţă a lui IsusY“

Într-o zi, înaintând în curtea interioară a unei mănăstiri carmelite, a fost surprinsă de un călugăr în vârstă, care, de departe, îi făcea semn să se îndepărteze. Tereza, dimpotrivă, s-a apropiat şi mai mult şi a încercat să-l facă să înţeleagă că admira frumoasele picturi ale mănăstirii. Bătrânul “desigur că şi-a dat seama, din părul meu lăsat pe spate şi din modul meu de a fi, că eram încă o copilă; atunci, mi-a surâs cu bunătate şi s-a dus, văzând că nu se află în faţa unui duşman. Dacă aş fi putut să-i vorbesc în italiană, i-aş fi spus că eram o carmelită în devenire, dar acest lucru nu a fost posibil, din cauza constructorilor Turnului Babel”.

“Trecând pe la Pisa şi Genova, m-am întors în Franţa. La 28 decembrie a aceluiaşi an, episcopul mi-a dat permisiunea să intru în Carmel, dar carmelitele au cerut să aştept sfârşitul Postului Mare, poate tocmai pentru a nu speria tânăra aspirantă cu severitatea postului din mănăstire.” Tereza a suferit încă “trei luni de exil”, dar a profitat de ele pentru a trăi “o viaţă cât mai serioasă şi mai mortificată”. “Mortificaţiile mele constau în umilirea voinţei mele, mereu înclinată să se impună, în abţinerea de la replici, în a face mici servicii fără a fi luată în seamă, în a nu mă sprijini cu spatele atunci când eram aşezată etc., etcY Numai prin practicarea acestor nimicuri, mă pregăteam să devin mireasa lui IsusY“

În sfârşit, acasă

Intrată în Carmel, la 9 aprilie 1888, Tereza s-a simţit, în sfârşit, acasă, dar fără iluzii: “Isus m-a făcut să înţeleg că voia să-mi dea suflete prin intermediul crucii, şi dorinţa mea de a suferi a crescut o dată cu creşterea suferinţei. Timp de cinci ani, am urmat acest drum; în exterior nu era observată deloc suferinţa mea, şi cu cât era mai pătrunzătoare, cu atât era ignorată de toţi”.

Tereza ştia să fie la locul potrivit, cel mai frumos din lume, şi se bucura pentru aceasta de o mare pace ascunsă în adâncul inimii ei; dar în acelaşi timp, suferea, deoarece Iubirea nu era iubită, deoarece vedea prea multe persoane care nu credeau în Iubirea milostivă şi se oferea victimă pentru ele.

Sosise şi timpul consacrării sale definitive. “Reculegerea mea pentru profesiune a fost de o mare ariditate, aşa cum aveau să fie şi cele care au urmatY“ În seara precedentă, aveam un dubiu puternic şi vocaţia “îmi apărea ca un vis, o himerăY Desigur, calea Carmelului era pentru mine una foarte frumoasă, dar diavolul îmi sugera certitudinea că nu era pentru mine, că îi înşelam pe superiori mergând pe un drum pe care nu eram chematăY Întunericul era aşa de adânc, încât nu vedeam şi nu înţelegeam decât un singur lucru: Nu aveam vocaţie!Y“ Încercarea a fost depăşită abia când Tereza, tremurând, şi-a deschis sufletul maestrei sale şi a putut să facă profesiunea cu sufletul “inundat de un fluviu de pace”. Dar era numai un armistiţiu care o pregătea pentru încercarea cea mai mare. Ea însăşi ne povesteşte care erau simptomele: “Treceam prin mari încercări interioare de orice fel, ajungând până acolo încât mă întrebam uneori dacă exista cer”.

Tereza cunoscuse atâta lumină în lectura operelor sfântului Ioan al Crucii, până la 17 şi 18 ani, “dar, în continuare, toate cărţile m-au lăsat în ariditate, şi încă şi acum mă aflu în ea. Dacă deschid o carte scrisă de un autor spiritual (fie el cel mai bun, cel mai mişcător), simt îndată că inima mi se închide; citesc, pentru a spune aşa, fără să înţeleg sau, dacă înţeleg, sufletul meu se opreşte fără să meditezeY În această neputinţă m-au ajutat Sfânta Scriptură şi Imitaţiunea lui Cristos, pentru că am găsit în ele o solidă şi preacurată hrană. Dar înainte de toate, evanghelia este cea care mă captivează în timpul rugăciunii, deoarece aflu în ea tot ceea ce este necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr în ea mereu lumini noi, semnificaţii ascunse şi misterioaseY“

“Înţeleg şi ştiu din experienţă că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Isus nu are nevoie deloc de cărţi sau de doctori pentru a instrui sufletele; el, Doctorul doctorilor, învaţă fără zgomotul cuvintelorY Nu l-am auzit niciodată vorbind, dar simt că este în mine, în fiecare moment, şi mă conduce inspirându-mi ceea ce trebuie să spun sau să fac. Descopăr, chiar în momentul în care am nevoie, lumini pe care nu le-am descoperit încă şi care vin din abundenţă nu atât la rugăciune, cât, mai ales, în ocupaţiile mele zilnice”.

În 1894, tatăl ei, Martin, a plecat la cer şi Celina a putut astfel să intre în mănăstire. De acum înainte, toate surorile se aflau în Carmel şi una dintre ele este superioară, în timp ce Terezei i-a fost încredinţat noviciatul. Raportul ei cu novicele era foarte spontan şi ele îi spuneau totul, “chiar şi ceea ce nu le plăcea la mine”.

Conform obiceiului timpului, Terezei i-au fost încredinţaţi un seminarist şi un misionar, pe care să-i însoţească prin rugăciunea ei. Cu privire la relaţia ei cu aceştia, scria: “Nu am încercat niciodată, cu harul lui Isus, să îndrept spre mine inimile lor; am înţeles că misiunea mea era aceea de a-i conduce la Dumnezeu”. Dar ea nu se putea mulţumi numai cu două suflete: “Sper să fiu utilă pentru mai mult de doi misionari, deoarece n-aş putea să nu mă rog pentru toţiY Mai presus de toate vreau să fiu fiică a Bisericii cum era mama noastră, Tereza, şi să mă rog după intenţiile Sfântului Părinte, ştiind că ele cuprind întregul univers”.

“Vocaţia mea este iubirea”

Deşi trăia între zidurile unei mănăstiri, privirea îi era îndreptată spre lumea întreagă şi ar fi voit să fie prezentă pretutindeni. Ar fi voit să fie martiră, apostol, misionar, doctorY Apoi, citind capitolul 12 din Scrisoarea întâi către Corinteni, ea a găsit răspunsul la năzuinţele sale, exclamând: “Vocaţia mea este iubirea!Y În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubireaY“ Şi imediat s-a pus pe treabă, semănând pretutindeni acte de iubire, deoarece înţelegea că, slujindu-i pe cei care erau în mănăstire, îi slujea şi iubea, de fapt, pe toţi oamenii de pretutindeni. Pentru aceasta, iubea cu o iubire nouă toate surorile, în special, pe cele mai dificile în convieţuire şi le trata cu aşa afecţiune, încât ele nu-şi mai dădeau seama că o făceau să sufere prin modul lor de a se comporta.

Şi cine nu crede?

Se apropia între timp încercarea finală. În noaptea dintre Joia şi Vinerea Sfântă a anului 1896, Tereza are prima hemoragie, pe care ea a acceptat-o cu bucuria anunţului sosirii mirelui. “Mă bucuram atunci de o credinţă aşa de vie şi clară, încât gândul la cer era toată fericirea mea; nu-mi puteam imagina că ar exista oameni nelegiuiţi, lipsiţi de credinţă. Credeam doar că au vorbit contrar a ceea ce efectiv au gândit atunci când negau existenţa cerului, a minunatului cer, unde însuşi Dumnezeu ar fi voit să le ofere veşnica răsplată”.

“În timpul zilelor pline de bucurie ale timpului pascal, Isus m-a ajutat să simt că există cu adevărat suflete care nu au credinţă, care pierd această comoară preţioasă prin abuzul faţă de har, acest izvor al singurelor bucurii curate şi autentice. A permis ca sufletul meu să fie pătruns de cel mai adânc întuneric şi ca gândul la cer, aşa de plăcut mie, să fie doar un argument de luptă şi de suferinţăY“

“Această încercare nu trebuia să dureze numai câteva zile, câteva săptămâni, ci trebuia să se termine în ceasul desemnat de Dumnezeu şiY acest ceas încă nu a sunatY Aş vrea să exprim ceea ce simt, dar, ah!, cred că îmi este imposibil. Este necesar să fi călătorit în această galerie adâncă pentru a-i înţelege obscuritateaY“

Isus o făcea pe Tereza să înţeleagă drama celui care nu crede şi ea se oferea tocmai pentru ei: “Dar fiica ta, Doamne, a înţeles lumina ta divină şi ţi-a cerut iertare pentru fraţii ei. Ea acceptă să mănânce oricât vei voi pâinea durerii şi nu vrea deloc să se ridice de la această masă plină de amărăciune, unde mănâncă sărmanii păcătoşi mai înainte de ziua stabilită de tineY În acest fel, nu poate ea oare să-ţi spună, în nume propriu, în numele fraţilor ei: *Ai milă de noi, Doamne, pentru că suntem sărmani păcătoşi! Ah! Îndreptăţeşte-ne, DoamneY Fă ca toţi cei care nu au fost iluminaţi de flacăra credinţei să o vadă în sfârşit luminândY+“.

“Isuse, dacă este necesar ca masa de ei profanată să fie purificată de un suflet care te iubeşte, accept cu plăcere să mănânc singură pâinea încercării, până în ziua în care tu vei voi să mă primeşti în împărăţia ta luminoasă. Îţi cer doar harul ca ei să nu te mai ofenseze niciodatăY“

Şi adresându-se superioarei, scria: “Mica mea, poveste care părea un vis de zână, a devenit, pe neaşteptate, o rugăciune”, o rugăciune plină de angoasăY De mică crezuse în existenţa cerului şi, într-un fel, îl şi experimentase. Pentru aceasta, a fugit de lume pentru a alerga în căutarea lui, şi acum avea sentimentul că a alergat în zadar.

“Aşa cum geniul l-a făcut pe Cristofor Columb să presimtă existenţa unei lumi noi, în timp ce nimeni nu se gândise la aşa ceva, la fel, simţeam că un alt pământ îmi va servi ca locuinţă stabilă. Dar umbrele care mă înconjurau pe neaşteptate au devenit din ce în ce mai dese, pătrunzând în sufletul meu şi învăluindu-l în aşa fel încât nu mai puteam găsi în ea dulcea imagine a patriei mele: totul a dispărut!

Când vreau să-mi odihnesc inima din cauza tenebrelor care o înconjoară amintindu-mi de ţinutul luminos spre care tind, chinul meu sporeşte; am senzaţia că tenebrele, prin vocea păcătoşilor, îmi spun râzând de mine: *Tu visezi la lumină, la o patrie învăluită în cele mai suave parfumuri, tu visezi la posedarea veşnică a Creatorului tuturor acestor lucruri minunate, crezi că vei ieşi într-o zi din ceaţa care te înconjoară! Continuă, continuă să te bucuri de moartea care îţi va oferi nu ceea ce tu speri, ci o noapte încă mai profundă, noaptea nimicului!+“.

În lupta care îi chinuia sufletul, Tereza continua să creadă şi-i spunea lui Isus că era “mulţumită că nu se bucură de acest cer frumos pe pământ, deoarece el îl va deschide sărmanilor necredincioşi pentru toată veşnicia”.

În realitate, judecând comportamentul ei exterior, nimeni nu şi-ar fi imaginat ce noapte obscură stăpânea inima ei. În exterior, se părea că vălul credinţei a fost sfâşiat, dar, în realitate, nu exista un simplu văl, ci “un zid care se înălţa până la cerY Când cânt despre posedarea veşnică a lui Dumnezeu, nu încerc nici o bucurie; cânt doar ceea ce vreau să cred. Este adevărat că, uneori, câte o rază de soare ajunge să lumineze întunericul meu; atunci, încercarea încetează pentru un moment, dar apoi, amintirea acestei raze, departe de a-mi aduce bucurie, face întunericul şi mai dens”.

Între timp, boala înainta inexorabil, şi ea, conştientă de apropierea sfârşitului, scria: “Yîn sfârşit, va veni şi pentru mine ultima seară; atunci aş vrea să-ţi pot spune, Dumnezeul meu: *Te-am preamărit pe pământ; am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să o facY+“, şi continua să transcrie liber rugăciunea sacerdotală a lui Isus, negăsind cuvintele cele mai bune pentru a exprima sentimentele sale profunde şi identificarea sa cu acela care se îndrepta spre îmbrăţişarea crucii.

Agonia în stare pură

La 8 iulie 1897, Tereza a fost dusă definitiv în infirmerie, unde hemoptizia s-a repetat încontinuu. De la această dată până la 30 septembrie, ziua plecării sale, Tereza şi-a consumat sacrificiul. Aflată în mijlocul unor dureri fizice sfâşietoare şi cufundată în noaptea obscură a spiritului, găsea puterea de a glumi împreună cu surorile sale, nevoind să le transmită o greutate pe care nu ar fi putut-o suporta.

S-a destăinuit capelanului în cadrul spovezii, dar ah!, chiar şi el, necunoscând aceste fenomene spirituale nici prin ştiinţă şi nici din experienţă, a rămas înspăimântat de aceste lucruri şi i-a recomandat Terezei să fie atentă la asemenea gânduri, pentru că sunt foarte periculoase. Numai superioara putea să fie părtaşă la acestea, dar şi ea, mai apoi, a trebuit să le ţină ascunse surorilor şi lumii, de teama de a nu scandaliza.

La 30 septembrie, cele trei surori erau în jurul patului ei în timpul celebrării Liturghiei, şi Tereza, privind o imagine a sfintei Fecioare, le mărturisea: “Ah, am rugat-o cu atâta fervoare!Y Dar acum este agonia în stare pură, fără vreo picătură de mângâiere”.

Cu câteva luni mai înainte, vorbind despre “moartea din iubire” pe care şi-o dorea, scrisese: “Nu vă neliniştiţi, surorilor, dacă sufăr mult şi dacă nu vedeţi la mine, aşa cum v-am spus deja, nici un semn de fericire în momentul morţii. Şi Domnul nostru a murit ca Victimă a Iubirii, şi vedeţi care a fost agonia sa!Y“

Şi, puţin după aceea, în iulie 1897, adăuga “Să mori din iubire nu înseamnă să mori plin de elan. V-o mărturisesc deschis, acest lucru îmi pare că îl simt”.

Între ultimele sale cuvinte culese de maica Maria de Gonzaga, avem expresii ca aceasta: “O, mama mea, te asigur că paharul este plin până la refuz!Y“, dar apoi adăuga: “Nu-mi pare rău că m-am dăruit Iubirii”.



[1] Toate citatele, dacă nu au o altă indicaţie, sunt extrase din opera: Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet B Manuscrise autobiografice, Editura Queriniana, Brescia 1990.

[2] J. Lortz, Storia della Chiesa, II, Edizione Paoline, Cinisello Balsamo 1987, pag. 495.

[3] Ibid.