en-USro-RO

Inregistrare | Login
19 ianuarie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 19 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marius şi Marta, soţi m.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde. II
Lectionar
1Sam 24,3-21: Nu-mi voi ridica mâna împotriva stãpânului meu, regele, care a fost consacrat Domnului prin ungere.
Ps 56: Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine!
Mc 3,13-19: I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an

SFÂNTUL BRUNO

preot, fondator al certozinilor

(1035 cca.-1101)

 

“Numai celui care a experimentat, îi este dat să ştie cât folos aduce şi câtă bucurie produc singurătatea şi tăcerea sihăstriei, celor care le iubesc (Y) În sihăstrie se dobândeşte acea privire senină care este atinsă de iubirea Mirelui divin şi acea iubire aşa de curată cu care poate fi contemplat Dumnezeu”[1].

 

În acea perioadă obscură care a fost secolul al X-lea, Biserica părea să se îndepărteze tot mai mult de evanghelie: papalitatea era în mâinile nobililor locali sau a împăratului; alegerea episcopilor, care erau şi principi, nu era străină de aceleaşi practici, şi nu rareori, era mânjită de simonie; restul clerului era aproape în totalitate ignorant şi adeseori corupt din punct de vedere moral; şi se poate uşor imagina starea de abandonare a unui popor ce se numea creştin doar pentru că era botezat.

Şi totuşi, în sânul acestei Biserici aşa de vitregite, au apărut germenii mişcării de reformă a unei vitalităţi evanghelice surprinzătoare: cea monastică de la Cluny, în Franţa, care a influenţat întreaga Europă; cea eremitică din Toscana, Italia, cu sfântul Romuald, sfântul Petru Damian şi sfântul Ioan Gualbert; cea cistercină, care şi-a atins maxima strălucire prin sfântul Bernard de Clairvaux, de asemenea, în Franţa; cea premonstratenză, cu sfântul Norbert de Xanten, în Germania, şi, în sfârşit, cea a canonicilor augustinieni; şi chiar mai înainte de acestea, cea a certozinilor sfântului Bruno.

O caracteristică a acestor mişcări spirituale este influenţa pe care ele au avut-o dincolo de hotarele leagănului lor de naştere, chiar şi pentru faptul că Europa era încă un trup unitar.

Bruno s-a născut la Köln, în jurul anului 1035, din familia nobilă Hartenfaust, şi, după primele studii în oraşul său, a fost trimis la cea mai bună universitate din regiune, Şcoala Episcopală din Reims, pentru a trece apoi la prestigioasa şcoală din Tours, unde a şi ajuns maestru în filozofie. Întors în patrie, a studiat teologia şi a fost sfinţit preot. Nu a rămas însă mult timp aici, pentru că episcopul din Reims, în 1056, l-a voit mai întâi profesor în şcoala sa şi apoi rector, când maestrul, şi el purtând numele de Bruno, care ocupa acest post, s-a retras în viaţa monastică.

 

Maestru admirat şi urmat

Timp de douăzeci de ani a menţinut la cel mai înalt nivel faima acestui centru academic şi a format acolo discipoli celebri ca Otto de Châtillon, care va ajunge papă cu numele de Urban al II-lea, sfântul Ugo, episcop de Grenoble, Ruggero, cardinal şi episcop de Reggio Calabria, Robert, episcop de Langres, şi mulţi alţii.

Învăţământul era potrivit caracterului său. El se simţea bine în această muncă pentru două motive: studiul nu-l împiedica să rămână unit cu Dumnezeu, ba, mai mult, îl introducea în înţelepciune şi deseori în contemplaţie; şi apoi, aceasta îi oferea oportunitatea de a forma oameni capabili să realizeze o adevărată reformă în lumea bisericească şi civilă. Reforma: acesta era cuvântul de ordine care îi însufleţea pe toţi cei care, ca şi Bruno, aderau cu tot sufletul lor la direcţia imprimată creştinismului occidental de papa Grigore al VII-lea.

Reims avusese până în acel moment episcopi demni sub toate aspectele şi, când a murit cucernicul Gervaziu, toţi se gândeau că succesorul va fi Bruno. S-a întâmplat însă atunci un lucru neprevăzut. Printr-un pact simoniac, stipulat între regele Franţei, Filip, şi un protejat al său, a fost ales arhiepiscop un oarecare Manase.

Noul sosit, cunoscând popularitatea şi influenţa lui Bruno, într-un prim moment, a încercat să şi-l apropie pentru a sluji cauzei sale şi l-a numit cancelar. Când, însă, şi-a dat seama că acesta se opunea intrigilor sale, l-a eliberat de toate sarcinile şi l-a expulzat din dieceză. Clerul s-a răzvrătit şi l-a acuzat pe episcop la Conciliul din Autun, care l-a destituit. În aşteptarea pronunţării papale, s-a răzbunat crunt pe adversarii săi, distrugând până şi locuinţele lor şi atentând la viaţa lor.

 

Alegerea sihăstriei

În sfârşit, în timpul Conciliului din Lyon, în 1080, episcopul a fost depus şi s-a putut întoarce în pace la Reims. Toţi voiau ca Bruno să accepte conducerea diecezei, dar el îşi făcuse alte proiecte. S-a întors la Reims nu pentru a primi inelul şi obligaţiile pastorale, ci pentru a-i aduna pe cei mai de încredere prieteni, opt bărbaţi foarte capabili, şi a se retrage împreună cu ei la Sčche-Fontaine, sub protecţia abatelui de Solesmes, sfântul Robert, pentru a începe o experienţă de viaţă eremitică. A rămas acolo însă doar puţin timp, simţindu-se insistent chemat la o observanţă încă şi mai severă.

Dacă eremiţii primelor veacuri, pentru a salva autenticitatea vieţii creştine, fugeau în pustiu, şi astăzi B se gândea Bruno B, pentru a realiza o adevărată reformă în Biserică, este necesar să se dea semnale puternice în acest sens. Împreună cu şase dintre tovarăşii săi, s-a mutat la Grenoble, unde îl aştepta sfântul episcop Ugo, odinioară ucenic al său la Reims. Acesta abandonase episcopatul şi se retrăsese şi el la viaţa eremitică, dar apoi, din voinţa papei Grigore al VII-lea, a trebuit să revină la conducerea diecezei. Desigur, a fost bucuros să poată oferi pe teritoriul său o vale singuratică numită Cartusia (Chartreuse) B de unde şi numele de certoză şi certozini B acestui grup de bărbaţi învăţaţi şi curajoşi, conduşi de îndrăgitul lor maestru. Printre ei erau Landuino di Lucca, Stefano di Bourg, Stefano di Die şi un oarecare Ugo, numit capelanul. Fusese aruncată astfel prima sămânţă a ceea ce va deveni apoi celebra Certoză din Grenoble.

 

Într-o perioadă de şase ani, Bruno şi tovarăşii săi şi-au trăit idealul lor într-o perfectă armonie între ei şi cu conştiinţa că nu trebuie să se amestece în afacerile politicii lumii. Nu gândea la fel un alt discipol al lui Bruno, Otto di Châtillon, chemat nu la pacea sihăstriei, ci la catedra lui Petru, într-un timp când numai de pace nu putea fi vorba. Urban al II-lea ducea cu hotărâre înainte reforma iniţiată de Grigore al VII-lea, dar îl avea la doi paşi, în cetatea Ravennei, pe antipapa Guiberto di Parma (Clement al III-lea), sprijinit militar de Henric al IV-lea, fără a ţine cont de opoziţiile surde din rândul clerului.

 

Alături de papa, dar pentru puţin timp

Urban l-a voit alături de sine pe maestrul de altădată, care a venit la Roma cu un grup de tovarăşi. Lor le-a fost dată o localitate lângă Terme di Diocleziano, împreună cu biserica “Sfântul Ciriac”. Exemplul lor B se gândea papa B ar fi fost preţios pentru clerul şi populaţia romană, fără a vorbi însă şi de încrederea pe care o avea pentru colaborarea personală cu Bruno.

Trecerea de la liniştea fericită şi rustică, de la certoza din Grenoble, la gălăgioasa şi neliniştita metropolă romană s-a dovedit prea rapidă pentru certozini, aşa încât, după puţin timp, au cerut să se întoarcă în Franţa. Papa a fost de acord, dar l-a reţinut lângă el pe Bruno.

Între timp, antipapa cucerea Roma cu forţa şi Urban al II-lea şi prietenul său au fost constrânşi să fugă în Calabria. Aici, papa a încercat să-l numească arhiepiscop de Reggio Calabria, dar Bruno nu a acceptat şi i-a propus în locul său pe mai vechiul său discipol, Ruggero, care era abate de Cava, în Salernitano.

 

Fundaţia calabreză

În schimb, pentru sine a obţinut dreptul de a fonda o sihăstrie într-un loc foarte rustic numit La Torre, lângă Catanzaro, unde îndată l-au urmat primii discipoli care, crescând repede în număr, l-au constrâns să deschidă o a doua sihăstrie, nu departe de prima.

Acesta a fost ultimul său efort, binecuvântat de Dumnezeu, sprijinit de papa şi de episcopii apropiaţi şi întărit de ajutorul concret al principilor normanzi care guvernau regiunea.

Aici a venit să-l viziteze foarte credinciosul său discipol, care conducea Certoza din Grenoble, Landuin, care a voit să se asigure că îi conduce pe certozini în conformitate cu spiritul genuin al maestrului. Cu acea ocazie, Bruno, om foarte dotat, într-o scrisoare către toţi fiii săi, a îndreptat un gând special către numeroşii călugări lipsiţi de carte, spunându-le: “Prin lucrările voastre, voi dovediţi ce iubiţi şi ce ştiţi, deoarece, în timp ce, cu toată atenţia şi determinarea voastră, puneţi în practică adevărata ascultare, este evident că ştiţi să culegeţi fructul plăcut şi vital al Scripturii divine. Dumnezeu însuşi poate să scrie cu degetul său în inimile voastre nu numai iubirea, dar şi cunoaşterea sfintei sale legi”.

Bruno a murit la 6 octombrie 1101, în sihăstria La Torre. Înainte de muri, a voit să pronunţe profesiunea de credinţă şi să reafirme, într-o manieră specială, credinţa sa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie.

Chiar dacă fiii săi nu au fost niciodată prea numeroşi, viaţa certozină a avut o mare influenţă asupra tuturor formelor de viaţă monastică ce au urmat. Un călugăr celebru, Guillaume de Saint-Thierry, în scrisoarea sa adresată fraţilor de la Mont-Dieu, numită şi Scrisoarea de aur, le spunea certozinilor: “Unora le revine misiunea de a-l sluji pe Dumnezeu, vouă, de a vă uni cu el. Lucrarea altora este aceea de a crede, de a şti, de a iubi, de a venera; a voastră este aceea de a gusta, de a înţelege, de a cunoaşte şi de a vă bucura”.

Dacă dorinţa de înţelepciune şi contemplaţie a rămas vie în comunitatea creştină şi dacă, în zilele noastre, de asemenea, sunt mulţi cu aceeaşi dorinţă, nu numai călugări, dar şi laici în mijlocul lumii, acest lucru se datorează şi fiilor sfântului Bruno.



[1] Sfântul Bruno, Scrisoare către Raoul Le Verd: PL 152, 421 B.