en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFINŢII ÎNTEMEIETORI AI SOCIETĂŢII

“SLUJITORII SFINTEI FECIOARE MARIA”

(1245-1310)

“Tu i-ai chemat în mod minunat pe ei în serviciul glorioasei mame a lui DumnezeuY Tu, Părinte, prin caritatea sublimă care-i unea, i-ai şi trimis apostoli ai unităţii şi ai păcii în mijlocul poporului creştin, pentru ca, dizolvată fiind orice neînţelegere, să reunească sufletele în înţelegere fraternă”[1].

Suntem în Florenţa secolului al XIII-lea, bogată în cultură şi în bani, loc de intersectare a ideilor şi a luptelor dintre cele două mari autorităţi ale evului mediu: papa şi împăratul. Guelfii şi ghibelinii luptau pentru supremaţia politică şi economică, lucru care făcea ca uneori să curgă sângele până şi în biserici. Dar pe lângă înfometaţii de putere şi de bani, nu lipseau bărbaţi şi femei care practicau o viaţă evanghelică după modelul primilor creştini de la Ierusalim.

Nu întâmplător, în oraşe şi în împrejurimi, în afara conventelor ordinelor mendicante, se găsesc numeroase grupuri ale Umiliţilor şi Penitenţilor, fideli Bisericii, în timp ce se face simţită tot mai vie şi prezenţa catarilor şi a albigenzilor, care nu sunt prea blânzi cu ierarhia bisericească compromisă cu bogăţiile acestei lumi.

Chiar şi comercianţii pot face minuni


Cei şapte fondatori sfinţi nu au fost cunoscuţi atât în mod individual, cât, mai ales, pentru ceea ce au realizat împreună, ca grup. Toţi erau laici, unii încă celibatari, când au iniţiat această experienţă spirituală, şi aşa au rămas, alţii erau taţi de familie sau văduvi. Erau comercianţi de lână, manevrau mulţi bani şi aveau contacte chiar în afara oraşului lor; puteau să-şi permită un oarecare lux şi, pe scara socială, erau situaţi îndată după nobili.

Cum au ajuns să fie împreună? Buni creştini, ca atâţia alţii, doreau reformarea Bisericii. În oraş era încă viu idealul sfântului Francisc şi al sfântului Dominic, după cum se poate citi în a lor Carte despre origini: “Cristos, lumina umanităţii, a început să strălucească şi să încălzească mai puternic prin aceşti doi aştri, şi luminând şi încălzind lumea prin cuvântul predicii unuia (Dominic) şi prin exemplul umilinţei celuilalt (Francisc), a făcut să cedeze îngheţul necredinţei şi să revină căldura carităţii aproape stinsă. Atunci, inima omului, ca într-o primăvară spirituală, a început să întinerească şi să cedeze sub brăzdarul acestor doi iubitori de Dumnezeu şi scrutători de inimi. Ordinele lor, fiind încă în viaţă, au crescut ca şi copacii giganţi şi au produs flori şi fructe ce au împrăştiat toate ereziile”[2].

Cei şapte comercianţi făceau parte din grupul “fraţilor şi surorilor penitenţei”. Aceştia, deşi rămâneau fiecare în casa proprie şi se ocupau de afacerile şi de familiile lor, se angajau în mod special în operele de asistenţă faţă de săraci şi bolnavi şi în viaţa liturgică. Ei admirau ordinele mendicante, dar nu se gândeau să intre în ele, chiar şi pentru faptul că mulţi dintre ei aveau familie.

Încetul cu încetul, s-a detaşat dintre ei, prin fervoarea spirituală şi prin angajarea socială, micul grup al celor şapte. Ei erau, după tradiţia cea mai comună, Bonfiglio, Bonagiunta, Manetto, Sostegno, Amadio, Uguccione şi Alessio. A luat act de prezenţa lor şi episcopul locului, Ardingo, şi apoi cunoscutul predicator Petru de Verona. Amândoi îi încurajau pe cei şapte să urmeze acea inspiraţie pe care o simţeau arzând în inima lor.

Au lăsat totul şi l-au urmat pe Isus

În timp ce, la Florenţa, s-a dezlănţuit lupta între Frederic al II-lea şi papa, cei şapte, după ce au prevăzut nevoile fiilor, au părăsit comerţul şi, în deplin acord cu soţiile lor, s-au retras într-o casă aproape de Florenţa, într-o localitate numită Cafaggio.

Şi soţiile au acceptat să trăiască acelaşi ideal, retrăgându-se în conventele feminine atât de numeroase şi de respectate în oraş. Un fapt obişnuit pentru acel timp.

Cei şapte s-au legat între ei prin angajarea la deplina comuniune fraternă, la cea mai strictă sărăcie nu numai personală, dar şi colectivă, au îmbrăcat haina gri a penitenţilor şi au perseverat în slujirea săracilor. Nu exista în ei nici o aspiraţie pentru a deveni preoţi şi predicatori.

În toiul luptei dintre guelfi şi ghibelini, pentru că cei din urmă aveau superioritate şi cei şapte riscau să fie dizolvaţi ca grup religios şi trimişi fiecare la casele lor şi la vechile ocupaţii, episcopul Ardingo le-a dat un teren, pe muntele Senario, şi ei s-au mutat acolo şi au construit o colibă.

Aici nu erau sub jurisdicţia oraşului şi puteau să se dedice mai mult contemplaţiei. Aveau însă nevoie de un preot, şi astfel, a fost hirotonit Bonfiglio. De acum, grupul a dobândit fizionomia unui ordin religios şi a adoptat şi o regulă, aceea a sfântului Augustin, care înnoia chemarea la viaţa apostolică, celebra Apostolica vivendi forma.


Din acest moment, şi alţii au început să bată la poarta modestului adăpost de pe muntele Senario şi, la 7 octombrie 1251, 19 noi fraţi s-au unit primului grup şi au făcut vot, în mâinile lui Bonfiglio, de a împărtăşi, în absolută sărăcie, idealul noii familii religioase.

Asemenea primilor creştini

Spiritualitatea lor îşi evidenţia caracteristicile din ce în ce mai clar. Înainte de toate, întoarcerea la viaţa creştină de la început, prin practicarea sărăciei până la eroism: a nu avea nimic nici personal şi nici comunitar. Ataşarea de bogăţii i-a compromis chiar şi pe oamenii Bisericii, provocând mişcări religioase aflate într-o luptă deschisă cu episcopii şi cu papa, până la separarea de Biserica instituţională, considerată de acum nedemnă. Slujitorii Mariei, ca şi alte ordine religioase, au reacţionat în mod diferit: nu s-au îndârjit împotriva acelora care nu trăiau evanghelia, ci au ales un stil de viaţă foarte apropiat de acela al apostolilor, rămânând în sânul Bisericii.

Sărăcia era trăită ca un mijloc de a redescoperi evanghelia şi de a reveni la originile comunităţii creştine, când aceasta era o singură inimă şi un singur suflet şi aveau toate în comun, chiar şi bunurile materiale.

Mai târziu, sfântul Filip Benizi, general al ordinului, deşi a reafirmat această valoare a sărăciei evanghelice, a trebuit să atenueze rigiditatea unor puncte ale regulii pentru a le permite fraţilor să-şi poată împlini mai bine ministerul.

A doua caracteristică era fraternitatea. Într-o lume în care rivalitatea între oraşe şi, chiar în interiorul oraşului, între familiile cele mai puternice, semăna ură şi discordie cu urmări catastrofale, unde săracii plăteau întotdeauna preţul cel mai mare, cei şapte fondatori au redescoperit şi pus în lumină valoarea socială a fraternităţii umane: toţi egali, fii ai aceluiaşi Părinte, fraţi între ei. Redescoperirea fraternităţii creştine i-a împins la practica solidarităţii şi, pentru aceasta, Slujitorii Mariei voiau să fie şi slujitorii celor mai nevoiaşi, înainte de toate, ai bolnavilor şi săracilor pe care îi adunau în spitale şi ospicii. Exemplul lor îi impresiona pe contemporanii care le veneau în ajutor, şi nu rareori îi chemau pentru a rezolva diferitele controverse şi pentru a pune capăt luptelor fratricide.

A treia caracteristică era devoţiunea către sfânta Fecioară Maria. Predicile catarilor şi albigenzilor, pe atunci foarte răspândite în regiunile Italiei centrale, minimalizau misterele fundamentale ale creştinismului: întruparea, pătimirea şi învierea lui Isus, mistere atât de dragi celor din evul mediu. Prin reacţie, nu numai călugării, dar înşişi laicii mai fervoroşi au dezvoltat o iubire cu totul particulară faţă de Maica lui Dumnezeu, care a fost martoră fidelă şi părtaşă la aceste evenimente din istoria mântuirii. Maria era contemplată, în special, în evenimentul Bunei-Vestiri şi în timpul pătimirii ca model al creştinului care primeşte cuvântul lui Dumnezeu şi îl pune în practică. Cei şapte şi-au făcut proprie această viziune a figurii Mariei şi s-au numit tocmai slujitori ai ei, decişi să-i urmeze exemplul până sub cruce. Nu era vorba despre o devoţiune sentimentală faţă de Maica lui Dumnezeu, ci de dorinţa de a o avea ca model în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

O operă născută din armonia celor şapte


În documentele despre origini, ei au fost recunoscuţi ca “strămoşii noştri” sau “părinţii noştri”. Chiar dacă, la un moment dat, Bonfiglio a fost punctul de referinţă al acestui grup, el nu este fondatorul, deoarece ordinul s-a născut dintr-o experienţă de fraternitate ce a fost posibilă numai cu consensul tuturor celor şapte. Poate tocmai pentru aceasta, nu s-a reţinut aproape nimic din viaţa fiecăruia, excepţie făcând Alessio, despre care se ştie că a trăit până la vârsta de 110 ani, ca martor fidel al primei şi fundamentalei inspiraţii.

Asupra ultimilor ani din viaţa sa avem această pagină admirabilă pe care o transcriem. “El, deşi din cauza vârstei înaintate şi a slăbirii trupului şi datorită timpului îndelungat în care a suportat în ordin *greutatea zilei şi a căldurii+, ar fi trebuit, în mod normal, să-şi dorească liniştea, să-şi caute hrana potrivită pentru condiţia sa bolnăvicioasă, să îmbrace haine călduroase, să se întindă pe saltea moale, cum este potrivit pentru un trup bolnav; în schimb, el a căutat contrariul, demonstrând în felul acesta perfecţiunea şi religiozitatea sa. Nu cerea niciodată hrană mai deosebită, ci voia să mănânce întotdeauna în refectoriul comun, mulţumit de hrana comunităţiiY sau, de cele mai multe ori, era mulţumit să-şi strângă ierburi din grădină şi, fierbându-le, se hrănea din ele pentru a îndepărta răceala infirmului şi bătrânului său trup, fără să caute o hrană mai aparte.

Neavând nici o plăcere să îmbrace haine fineY folosea haine nici vrednice de dispreţ, nici luxoase. Patul, apoi, nu numai că nu-l voia adaptat infirmităţii şi slăbiciunii trupuluiY darY folosea scânduri în loc de saltea şi ţesătură aspră în loc de lenjerie. Muncile manuale, nu numai că nu se ferea de ele, aşa cum se întâmplă de obicei la acea vârstă, dar le primea întotdeaunaY

Atingând o asemenea perfecţiune şi fiind stimat şi preţuit ca unul dintre primii şapte fraţi prin care Doamna Noastră a voit să-şi iniţieze ordinul, întotdeauna a fost preocupat să lase vreo expresie a vieţii sale umileY Astfel, atât timp cât a putut, când îi era rândul, mergea afară pentru a cere pomană, suportând oboseala ca orice alt frate în putereY arătând astfel iubirea pe care o avea faţă de fraţi şi umilinţa pe care o purta în inimă”[3].

Deşi veneraţia pentru aceşti oameni sfinţi a fost vie în popor încă de la început, canonizarea lor a avut loc abia în anul 1888, prin intervenţia papei Leon al XIII-lea pentru că tradiţia îndelungată nu le-a transmis cu exactitate numele, lucru care parcă vrea să ne amintească de cuvântul evangheliei, ce ne spune că important este ca numele noastre să fie scrise în ceruri[4]. Astăzi, ei se odihnesc într-o singură urnă, exprimând acea unică iubire care i-a ţinut împreună în viaţă şi pe care ei au lăsat-o ca moştenire umanităţii din toate timpurile.



[1] Prefaţa proprie Slujitorilor sfintei Fecioare Mariea, 6.

[2] Legenda despre originea ordinului fraţilor Slujitori, nr. 22.

[3] Ibid.

[4] Cf. Lc 10,20.