en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IOAN LEONARDI

preot, fondator

(1541/1543-1609)

“Nu trebuie căutat în trup ceea ce nu se poate găsi în cap; să începem cu primii B cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi parohi, cărora le-a fost încredinţată direct grija sufletelor B şi să coborâm până la ultimii, adică de la capi la copii, deoarece aceştia nu trebuie să fie neglijaţi de aceia de la care trebuie să înceapă reforma moravurilor în Biserică”[1].

Carisma acestui reformator post-tridentin cu vederi foarte largi opera pentru asanarea tuturor componentelor Bisericii, în sintonie cu ceilalţi sfinţi contemporani lui, ca Filip Neri, Carol Borromeu, Iosif de Calasanz.

Suflecarea mânecilor

Născut la Diecimo di Borgo, la Mozzano, în provincia di Lucca, în 1541 sau 1543, a fost trimis să studieze farmacia, în acel oraş în plină agitaţie din cauza fermentului Renaşterii şi datorită predicii lui Ochino. Tânărul Leonardi nu s-a lăsat antrenat în protestul capucinului, nici în viaţa liberă a neopăgânismului, dar, strălucit şi curajos cum era, a reuşit să-şi câştige stima altor tineri şi, sub conducerea unui părinte dominican, a fondat asociaţia numită a columbinilor, cu scopul de a-şi sufleca mânecile, şi, în loc să piardă timpul în discuţii, să se pună în slujba săracilor, a bolnavilor, a pelerinilor şi, mai presus de toate, să predea copiilor doctrina catolică.

Între timp, creştea în el dorinţa de a se consacra total lui Dumnezeu, şi astfel, a cerut să intre la franciscani, dar aceştia nu l-au primit. Confesorul său l-a sfătuit atunci să se pregătească pentru preoţie. Ioan a lăsat deoparte studiile de farmacie şi le-a început pe cele teologice.

Un reformator în toate domeniile

Sfinţit preot, în 1571, episcopul i-a încredinţat biserica “San Giovanni della Magione”, din Lucca. Ajutat de columbinii săi, a instituit o şcoală de cateheză pentru copiii din cartier, care a avut un aşa succes, încât episcopul i-a încredinţat învăţarea doctrinei creştine mai întâi în toate bisericile din Lucca, şi apoi în cele din întreaga dieceză.

Pentru a-şi împlini această misiune, el a fondat Societatea Doctrinei Creştine, care primea laici şi laice dornici de a se dedica predării catehezei copiilor şi celor mari. Aprobată de episcopul diecezan şi apoi de papa Clement al VIII-lea, ea s-a răspândit foarte rapid, mai întâi la Lucca şi apoi chiar şi la Roma şi Napoli.

Pentru aceşti cateheţi şi pentru parohi, Leonardi a scris un opuscul care a avut multe ediţii: Doctrina creştină învăţată de parohi în parohiile lor copiilor oraşului Lucca şi diecezei sale.

A ţinut cont, însă, că, în timp ce cateheţii, prin exemplul şi învăţătura lor, nu numai că formau pentru viaţa creştină grupuri numeroase de copii şi tineri, dar operau în acelaşi timp şi multe convertiri printre cei adulţi, nu existau preoţi pregătiţi să culeagă asemenea roade în ministerul Spovezii şi al direcţiunii spirituale. A fondat atunci “Confraternitatea Preoţilor Reformaţi” (1574), care mai târziu (1614) a fost aprobată de Paul al V-lea, sub numele de “Clericii Regulari ai Maicii lui Dumnezeu”.

Vântul persecuţiei

Când tânăra congregaţie era în plină afirmare şi număra între membrii ei chiar şi persoane ilustre, s-a iscat persecuţia. Unii clerici laxişti şi alţi laici care deţineau puterea politică în oraş, simţindu-se ameninţaţi de opera de reformă şi de ascendentul pe care sfântul îl dobândea înaintea poporului, s-au coalizat împotriva lui Leonardi. I-au declarat război deschis, ajungând până acolo încât l-au privat pe el şi comunitatea sa de alimentarea cu cele necesare pentru existenţă şi l-au constrâns astfel să ceară de pomană.

Leonardi, deşi constrâns să se mute într-o biserică mai puţin centrală, nu s-a dat bătut, şi pentru că se bucura de sprijinul episcopului care, între timp, a aprobat tânăra congregaţie. Încurajat de acest decret diecezan, s-a dus îndată la Roma, pentru a obţine aprobarea pontificală.

Adversarii, profitând de absenţa sa, au obţinut două succese împotriva lui: magnaţii oraşului, printr-un decret, l-au expulzat pentru totdeauna din Lucca, pe motiv că a tulburat ordinea publică; în afara unor vorbe rele, ei au reuşit să semene dezbinare nu numai între credincioşi, dar chiar şi în comunitatea sfântului.

Leonardi nu s-a mirat de sentinţa nedreaptă a judecătorilor din Lucca. Le-a cerut în zadar să dovedească acuzele aduse împotriva lui, dar a fost profund îndurerat de rana provocată în congregaţia sa în formare de infidelitatea unora dintre fiii săi; o rană pe care, de mai multe ori, a încercat să o vindece printr-o generoasă caritate, dar fără succes.

La Roma, pentru întreaga Biserică

Să se întoarcă la Lucca, în acel moment, nu era un lucru prudent, şi a rămas astfel la Roma. Oraşul toscan pierdea pe unul dintre cei mai buni apostoli ai săi şi Urbea câştiga unul dintre cei mai valizi colaboratori în reforma bisericească deja în act. De fapt, papii timpului apreciau nu numai sfinţenia lui Leonardi, dar şi calităţile sale diplomatice, încât i-au încredinţat misiuni foarte delicate şi dificile, unde alţi prelaţi nu reuşiseră.

A fost trimis în Regatul de Napoli, pentru a rezolva o problemă spinoasă legată de sanctuarul Madonna dell=Arco, în Dieceza de Nola. O dată rezolvată controversa, a trebuit să se oprească mai mult timp în oraşul napolitan, deoarece a contractat o boală.

Întors la Roma, a obţinut din partea Senatului din Lucca, prin medierea Colegiului Cardinalilor, să se poată întoarce în oraşul său natal, unde însă nu a rămas mult timp, deoarece papa Clement al VIII-lea, după ce a aprobat congregaţia sa, l-a însărcinat cu o altă dificilă misiune: reforma abaţiei Montevergine, de lângă Benevento.

Printr-o muncă lungă şi răbdătoare de câţiva ani, Leonardi a readus ordinea în această veche şi glorioasă abaţie, cu care erau în legătură numeroase alte mănăstiri benedictine din zonă. După ce a suspendat unele mănăstiri lipsite de numărul canonic al membrilor şi a restabilit ordinea în celelalte, înlocuind diferiţi superiori şi chiar pe abate, a readus Montevergine la adevărata sa menire de centru de spiritualitate benedictină.

Lucca continua între timp să se afle în război. Abia ales superior al congregaţiei pentru a doua oară, s-a produs o adevărată revoltă în oraş, şi el, de dragul păcii, a trebuit să renunţe. Papa, pentru a le arăta celor din Lucca cât de mult îl preţuia, l-a numit vizitator apostolic în oraşul rebel. Situaţia, în loc să se îmbunătăţească, s-a înrăutăţit şi mai mult, deoarece Leonardi era privit ca un inchizitor şi călugării săi ca nişte spioni. Viaţa lor devenise imposibilă şi unii, în intenţia de a salva această congregaţie în formare, s-au îndepărtat de directivele fondatorului. Acesta, după ce a făcut tot ce era cu putinţă, cu dragostea care îl ajuta să uite orice nedreptate suferită, fără a reuşi să readucă armonia între ai săi, s-a întors la Roma cu inima îndurerată.

Aici îl aştepta misiunea de a reforma Ordinul Valombrosan şi de a-l conforma exigenţelor tridentine pe acela al slujitorilor şi al Şcolilor Pioase. În această perioadă, l-a cunoscut pe sfântul Iosif de Calasanz şi a stabilit cu el o prietenie aşa de profundă, încât, timp de mai mulţi ani, cele două ordine călugăreşti fondate de ei au rămas unite.

Ajutorul frăţesc al sfântului Filip Neri

Chiar dacă Leonardi nu a pierdut niciodată speranţa de a face pace cu oraşul Lucca, el a fost sfătuit să deschidă o casă la Roma, unde se bucura de respectul papei şi avea atâţia prieteni. Comunitatea preoţilor reformaţi, cei mai credincioşi fondatorului, s-a stabilit la “Santa Maria in Portico”, şi noua congregaţie a fost pusă sub protecţia cardinalului Baronius. Acesta, urmând sfatul lui Filip Neri, a voit ca Leonardi să fie din nou ales superior general, în ciuda protestelor continue ale celor din Lucca, şi s-a străduit în toate felurile să favorizeze dezvoltarea noii fundaţii.

Erau timpuri de mare fervoare misionară şi Leonardi voia şi el să-i trimită pe unii dintre fiii săi în ţări îndepărtate, dar sfântul Filip Neri l-a descurajat, spunându-i că lucrul cel mai urgent pentru acel moment era să aştepte consolidarea congregaţiei sale la Roma. Sfatul s-a dovedit a fi providenţial, deoarece acolo, peste puţin timp, Leonardi avea să-l întâlnească pe preotul spaniol G.B. Vives şi, împreună cu el, a fondat seminarul ce va pregăti la Roma preoţi pentru misiuni. A luat astfel fiinţă ceea ce mai târziu a devenit “Collegio Urbano de Propaganda Fide”. Aceasta a fost ultima operă ieşită din inima şi din mintea sfântului Ioan Leonardi.

În 1609, îngrijind oameni bolnavi de ciumă, a contractat boala şi a murit la 8 octombrie a aceluiaşi an. Sfinţenia sa eroică a fost atestată prin profunda convingere a sfântului Filip Neri, a lui Baronius, a sfântului Iosif de Calasanz, a lui Vives şi a atâtor altora care au împărţit cu el neliniştile şi bucuriile pentru reformarea Bisericii. A fost înmormântat în “Santa Maria in Campitelli” şi, în 1938, a fost declarat sfânt.



[1] Dintr-o scrisoare a sfântului către Paul al V-lea; păstrată în arhiva ordinului.