en-USro-RO

Inregistrare | Login
23 februarie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 23 februarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Policarp, ep. m. *
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna 1 din Post
Liturghie proprie, prefațã pentru Postul Mare (I, II, III sau IV)
violet, I, PP, R.
Lectionar
Ez 18,21-28: Doresc eu moartea celui rãu? Oare nu doresc sã se întoarcã de la calea lui și sã trãiascã?
Ps 129: Dacã te-ai uita la fãrãdelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea sã stea în fața ta?
Mt 5,20-26: Du-te, împacã-te mai întâi cu fratele tãu.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna 1 din Post

SFÂNTUL EDUARD, regele Angliei

(1004-1066)

Timp de două veacuri, danezii, trecând Canalul Mânecii, au încercat să ocupe şi să colonizeze pământul Angliei, întâmpinând rezistenţa locuitorilor anglo-saxoni, aflaţi în perioada de început a organizării lor ca stat unitar. Regele Etherled al II-lea, pentru a-i înspăimânta pe invadatori, i-a atras într-o cursă pe conducătorii danezilor şi i-a asasinat pe toţi. Suenon I al Danemarcii, pentru a se răzbuna, a hotărât să cucerească definitiv Anglia. Regina Ema, a doua soţie a lui Etherled, s-a retras în Normandia, împreună cu cei doi fii ai lor: Eduard, născut în anul 1004, la Islip, lângă Oxford, şi Algred. Ei a trebuit să rămână în acest exil voluntar treizeci şi cinci de ani. Aici, Eduard, înzestrat cu un caracter paşnic, iubitor de reculegere, rămânea ceasuri îndelungate în biserică, lua parte la slujbele sfinte, se întreţinea cu călugării învăţaţi în probleme de cultură şi de viaţă sufletească.

În această perioadă, englezii gemeau sub jugul danez şi se rugau lui Dumnezeu pentru întoarcerea moştenitorului legitim al tronului. Rugăciunile lor au fost împlinite în anul 1042, când Eduard a fost readus pe pământul strămoşesc şi înscăunat rege. Prin bunătatea şi judecata sa dreaptă, a cucerit inimile supuşilor săi, iar prin înţelepciunea sa, a dejucat cursele duşmanilor. Dragostea lui pentru pace era atât de mare, încât spunea că preferă să-şi piardă coroana mai degrabă, decât să verse sângele unui singur om. Deoarece a impus la curtea regală o viaţă simplă şi ordonată, cheltuielile s-au micşorat şi el a putut să reducă şi chiar să suprime multe impozite.

Chiar din timpul copilăriei, Eduard a nutrit o devoţiune deosebită faţă de sfinţii apostoli Petru şi Ioan şi, pe când era încă în exil, a promis că, dacă va reveni în Anglia, va face un pelerinaj la mormintele lor. Ajuns rege al Angliei, a voit să-şi împlinească promisiunea, dar sfetnicii săi l-au rugat să nu părăsească ţara, deoarece treceau prin împrejurări grele, primejdioase. Papa Leon al IX-lea, la cererea regelui, l-a dezlegat de jurământul făcut şi i-a recomandat ca, în schimb, să contribuie la ajutorarea cultului divin şi a săracilor. Din suma de bani pe care ar fi cheltuit-o pentru pelerinaj, Eduard a înălţat în cinstea Sfântului Petru splendida bazilică a mănăstirii benedictine din partea de Vest a Londrei, Wesminster, şi a întemeiat mai multe cămine pentru săraci şi bătrâni.

Se istoriseşte că, spre sfârşitul vieţii sale, a fost vizitat de un bătrân venerabil, care i-a cerut ajutor în numele Sfântului Ioan Evanghelistul; deoarece regele nu avea nimic la îndemână în acel moment, şi-a scos din deget inelul şi l-a dat bătrânului cerşetor. Peste câteva zile, s-au întors dintr-o călătorie la locurile sfinte doi englezi care au povestit cum s-au rătăcit pe cale şi un bătrân le-a ieşit înainte, le-a arătat drumul şi le-a dat un inel pe care să-l ducă regelui, spunându-le: „Eu sunt Ioan Evanghelistul; spuneţi-i slujitorului meu, Eduard, că peste şase luni voi veni la el şi-l voi lua cu mine în cer”. De fapt, la 28 decembrie 1065, când s-a inaugurat solemn celebrul prezbiteriu al Catedralei din Wesminster, Eduard nu a luat parte, fiind grav bolnav; peste câteva zile, la 5 ianuarie 1066, a încetat din viaţă, după o domnie de douăzeci şi trei de ani, şase luni şi douăzeci de zile, rămânând în amintirea poporului cu numele de Eduard Mărturisitorul. Trupul său a fost înmormântat în vechea biserică abaţială şi a devenit loc de pelerinaj. În ziua de 7 februarie 1161, papa Alexandru al III-lea l-a ridicat la cinstea Sfintelor altare, iar la 13 octombrie 1163, arhiepiscopul de Canterberp, Thomas Becket, i-a transferat rămăşiţele pământeşti din locul iniţial în prezbiteriul bazilicii construite de Eduard; cu acest prilej, s-a hotărât comemorarea Sfântului Eduard la data de 13 octombrie.

Numele personal Eduard este un cuvânt compus din două elemente ale limbii anglo-saxone: ead, care înseamnă „bogăţie”, şi weard, care înseamnă „apărare, apărător”, împreună au sensul de: „om care-şi apără averea, bogăţiile”. Foarte rar se întâlneşte şi forma feminină Eduarda. Înţelesul acestor nume ne aminteşte îndemnul Sfântului Duh: „Păzeşte-ţi inima, căci în ea se află izvoarele vieţii”.