en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA TEREZA A LUI ISUS (DE AVILA)

fecioară, învăţător al Bisericii

(1515-1582)

“Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a permis să vedem o sfântă pe care o putem imita cu toţii; mănâncă, doarme şi vorbeşte ca noi, şi trăieşte cu multă simplitate”[1].

Iată o trăsătură caracteristică a personalităţii Terezei a lui Isus, aşa cum este surprinsă de franciscanele “reáles” din Madrid, care au găzduit-o un timp în casa lor. Tereza, femeie în atâtea aspecte extraordinară, niciodată nu a pierdut contactul cu normalitatea vieţii, ştiind să conjuge cea mai înaltă contemplaţie cu acţiunea prudentă şi eficientă.

Suntem în secolul al XVI-lea, când Spania traversa perioada sa istorică cea mai înfloritoare. Liberă de acum de dominaţia islamică, a trecut la contraatac şi visa cucerirea imperiului musulman şi eliberarea Ţării Sfinte; în afară de aceasta, descoperind America, era cu totul orientată să introducă în lumea nouă civilizaţia şi credinţa, adunând de aici bogăţii nenumărate. O acţiune foarte discutată. Este dificil astăzi să-ţi imaginezi Spania acelui timp, unde religiozitatea şi patriotismul se identificau şi înflăcărau nu numai elitele de nobili şi de bogaţi, dar şi întreaga populaţie.

În acest ambient, la 28 mai 1515, la Avila, s-a născut Tereza de Cepeda y Ahumada într-o familie bine aşezată din punct de vedere economic şi profund creştină.

Încă de mică, s-a entuziasmat ascultând vieţile martirilor căzuţi sub iataganele musulmane şi l-a convins pe fratele ei, Rodrigo, să meargă cu ea, să moară martiră în “pământul maurilor”, care, în imaginaţia ei, se afla la doi paşi de Avila.

Nu trecuseră pragul porţii cetăţii, că au fost surprinşi de unchiul care i-a adus din nou acasă. Neputând să-şi satisfacă dorinţa martiriului, Tereza a căutat atunci să imite viaţa pustnicilor, dar nu era uşor să caute un ambient de deşert în agitaţia unei case în care ea era al şaselea copil dintre cei nouă: şase băieţi şi trei fete.

A doua fugă

La vârsta de 13 sau 14 ani, şi-a pierdut, pe neaşteptate, mama şi, cu această ocazie, şi-a ales-o ca mamă pe Maria. Tatăl, pentru a-i oferi o bună formare intelectuală şi morală, a încredinţat-o călugăriţelor augustiniene din Avila, dar, după doar un an, Tereza s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să-şi părăsească oraşul pentru o localitate mai potrivită pentru îngrijire. Întoarsă la Avila, după lectura unor scrisori ale sfântului Ieronim, a cerut insistent să intre în mănăstirea carmelită. Tatăl s-a opus, temându-se şi de această dată pentru sănătatea sa. Ea a aşteptat însă cu răbdare timp de doi ani, şi apoi a fugit la mănăstire.

Când era de acum călugăriţă profesă de un an, a fost atinsă din nou de o misterioasă boală care a constrâns-o să părăsească temporar mănăstirea. În această perioadă, a citit o carte de spiritualitate răspândită pe atunci în Spania: “Tercer Abbecedario espiritual”, a franciscanului Francisc de Osuna, care i-a reaprins cu putere în suflet dorinţa sfinţeniei. Între timp, a fost încredinţată grijii unei ţărănci care se bucura de faima de vindecătoare şi, punând-o şi în situaţia de a fi îngropată de vie, în timpul unei căderi, când, timp de patru zile, părea să fi murit.

După ce a scăpat de acest pericol, a fost dusă imediat în mănăstire, unde, după trei ani de paralizie parţială, a început să-şi revină până la deplina vindecare, pe care ea a atribuit-o unei interveniţi miraculoase a sfântului Iosif.

Până în acel moment, Tereza luptase cu toate puterile ei să trăiască o viaţă de perfecţiune şi, deşi experimentase unele haruri mistice, nu reuşise în intenţia sa. Descurajată şi, fizic, foarte încercată, a intrat într-o lungă criză: Dumnezeu părea de neatins, iar Isus, pe care îl iubea aşa de mult încă de mică, nu o mai fascina ca altădată.

Chiar dacă niciodată nu s-a gândit să se întoarcă la viaţa din lume, simţea o oarecare atracţie pentru vanităţile de care era plină societatea timpului ei şi lăsase puţin deoparte tensiunea care o orienta spre sfinţenie.

O atare relaxare, mai târziu considerată de ea eroarea cea mai gravă a vieţii sale, a durat circa zece ani, în care Tereza a trăit una dintre cele mai dureroase oscilări: dorea să fie cu totul a lui Dumnezeu, dar nu reuşea să-i dăruiască timpul şi afecţiunea ei; voia să progreseze în unirea cu el prin rugăciune, dar îi plăceau conversaţiile inutile la parloar cu nobilimea locului şi, când din motive de sănătate, se afla în afara mănăstirii, îi plăcea să viziteze palatele unde mondenitatea era la ea acasă.

Şi acum, a luat-o în serios

A continuat aşa până în 1554, când, de acum, avea deja 39 de ani. S-a întâmplat atunci că, citind Confesiunile sfântului Augustin, şi-a dat seama că a pierdut timpul în lucruri deşarte. O întâlnire cu Isus, care i s-a arătat în starea sa suferindă, i-a dat lovitura de graţie. Tereza s-a decis să-şi schimbe viaţa şi a început pentru ea o perioadă extraordinară de lumină, pe care Domnul i-o comunica prin viziuni şi iluminări.

Aceste fenomene neobişnuite au lăsat-o perplexă, dar în mod providenţial, i-a întâlnit pe sfântul Francisc Borgia şi pe sfântul Petru de Alcantara, care au asigurat-o de originea divină a acestor lumini şi au încurajat-o să le urmeze.

Tereza a devenit o altă persoană: unirea sa cu Dumnezeu era fără întrerupere, atât în rugăciune, cât şi în timpul lucrului. Nu se distingea de celelalte, şi totuşi, era diferită de toate. Şi-a dat seama atunci că o viaţă de adevărată şi profundă unire cu Dumnezeu prin rugăciune era aproape imposibilă în interiorul structurilor unei mănăstiri care avea două limite insurmontabile: prin numeroasele dispense obţinute în trecut, mai rămăsese doar puţin din genuina regulă carmelită, şi acest lucru se răsfrângea şi asupra autenticităţii vieţii monastice; se trăia în comunităţi prea numeroase B 150 de călugăriţe B, ce împiedicau surorile să trăiască o adevărată viaţă de familie, considerată importantă de Tereza, pentru a merge cu hotărâre pe calea rugăciunii şi pentru atingerea sfinţeniei.

I-a venit atunci ideea unui nou tip de mănăstire, mică şi cu regula de la început a ordinului şi, susţinută de sfântul Petru de Alcantara, a vorbit cu unele dintre surori.

Începutul reformei

În 1562, visul devine realitate: la Avila se inaugura mica Mănăstire “Sfântul Iosif”, şi deja primele patru novice primeau haina. Chiar dacă acest lucru nu a fost pe placul multor persoane influente, care au făcut totul pentru a închide noua fundaţie, Tereza a obţinut aprobarea de la Sfântul Scaun şi, la începutul anului 1563, s-a mutat definitiv la “Sfântul Iosif” unde a fost aleasă superioară.

Faima noii mănăstiri s-a răspândit repede, trezind pretutindeni admiraţie şi animozităţi. Generalul carmeliţilor, Giovanni Battista de Rossi, după o întâlnire cu Tereza, a autorizat-o, în 1567, să facă, în acelaşi spirit, alte mănăstiri feminine, şi a început chiar şi reforma mănăstirilor masculine, fondând două convente de carmeliţi contemplativi.

Pentru Tereza începea o perioadă de extraordinară rodnicie apostolică. Permanent în călătorie, a implantat mănăstiri în toată Spania şi unele chiar în afara ei. Întâlnindu-se cu un preot tânăr, de 25 de ani, Juan Mattia, care voia să trăiască într-o certoză, l-a convins să devină primul carmelit desculţ şi l-a numit Ioan al Crucii. El a fost colaboratorul ei direct şi, la şcoala sa, a devenit acel mare mistic pe care îl cunoaştem cu toţii.

În călătoriile sale pentru întemeierea mănăstirilor, Tereza s-a aflat cufundată în umanitatea timpului ei şi, prin inteligenţa ei ascuţită şi datorită simţului ei practic, s-a mişcat cu mult tact. Vorbind cu personalităţi sus-puse, a cunoscut tainele diplomaţiei şi ştiinţa politicii; întâlnind regi, nunţi apostolici, episcopi, generali de ordine monahale, profesori universitari, a ştiut să-şi pună în valoare propriile argumente, trezind adesea admiraţie prin geniul ei feminin; ascultând povestirile despre misionarii care se întorceau din Lumea Nouă, şi-a dat seama că Biserica nu se afla în faţa unei glorioase cuceriri de noi credincioşi, ci o ameninţa un grav pericol în opera ei evanghelizatoare, din cauza exemplului rău dat de conquistadores şi de nepotolita lor foame după aur.

Şi-a exprimat atunci dorinţa de a implanta în acele ţinuturi mănăstiri pentru bărbaţi şi pentru femei, ca centre de viaţă evanghelică. Nu a reuşit să-şi vadă acest vis în timpul vieţii sale, dar fiii şi fiicele ei, mai târziu, au făcut-o într-o manieră impresionantă, ajungând chiar şi în locurile cele mai îndepărtate, în mijlocul indigenilor, în pădurile amazoniene.

Tereza nu a stabilit raporturi numai cu cei mari, dar s-a apropiat şi de oamenii umili, de preoţii de ţară, de căruţaşii care duceau poşta, şi faţă de toţi arăta aceeaşi atenţie, câştigându-le stima şi colaborarea tuturor.

“Tu vei fi mireasa mea!”

Pe neaşteptate, în 1570, vizitatorul apostolic a numit-o superioară în vechea Mănăstire a “Întrupării” din Avila, pentru ca acolo să-şi implanteze reforma. Lucrarea nu era deloc uşoară, dar ea a ştiut să acţioneze cu pricepere şi, în anul următor, l-a chemat acolo drept confesor pe Ioan al Crucii.

În acest loc, spre sfârşitul anului 1571, în timpul Împărtăşaniei euharistice, i-a apărut Isus şi i-a zis: “De azi înainte, tu vei fi mireasa meaY De acum înainte, tu te vei preocupa de cinstea mea nu numai pentru că sunt Dumnezeul şi Creatorul tău, ci pentru că tu eşti adevărată mireasă. Cinstea mea este şi a ta, şi a ta este şi a mea”. Viziunile apoi s-au succedat şi Tereza nu numai că contempla Sfânta Treime şi omenitatea Cuvântului întrupat, ci trăia într-un colocviu neîntrerupt cu persoanele divine şi în prezenţa continuă a Mântuitorului.

Această viaţă de contemplaţie nu o distrăgea câtuşi de puţin de la ocupaţiile sale, dar, în acelaşi timp, îi dădea o mare siguranţă şi o profundă pace pe care nu a pierdut-o nici când persecuţiile s-au înmulţit împotriva ei, încercând să-i distrugă opera.

Sub cruce, pentru reformarea fraţilor

Dacă întemeierea mănăstirilor feminine adesea a fost dur contrată, cele mai mari dificultăţi au venit când a fost vorba de cele masculine. În acea perioadă, toţi, reformaţi sau nu, rămâneau încă sub o unică jurisdicţie şi dezacordurile dintre cele două curente ajungeau până la calomnii, iar Tereza era privită ca fiind cauza tuturor discordiilor.

Din acest motiv, în 1577, Ioan al Crucii i-a fost răpit, a fost închis într-un convent din Toledo şi ţinut aici ascuns. În zadar Tereza a căutat să descopere închisoarea şi a cerut intervenţia regelui în favoarea sa. Din fericire, locul lui de consilier şi confesor, deja de un an, fusese luat de părintele Jerónimo Gracián, cu siguranţă, mult mai puţin sfânt decât Ioan, dar mai expert în a trata cu mai-marii lumii şi, mai presus de toate, întotdeauna credincios directivelor Terezei.

Când, în 1578, Ioan al Crucii a reuşit să fugă din închisoare, situaţia pentru desculţi şi pentru Tereza s-a înrăutăţit foarte mult. Noul nunţiu apostolic, Filippo Sega, era convins că ea era “o femeie capricioasă, o vagabondă, o neascultătoare şi încăpăţânată, care, sub aparenţa evlaviei, inventa doctrine false, ieşind din clauzură împotriva ordinelor Conciliului din Trento şi a superiorilor, şi învăţând, ca maestră, în opoziţie cu cele scrise de sfântul Paul, care le-a interzis femeilor să înveţe”.

Nunţiul fusese rău informat şi foarte curând şi-a schimbat ideile şi a sprijinit-o pe Tereza înaintea regelui, pentru ca el să-şi dea o părere favorabilă pe lângă Sfântul Scaun pentru constituirea autonomă a provinciei carmelitelor desculţe. Grigore al XIII-lea a primit cererea şi primul capitlu provincial, la sugestia Terezei, l-a ales ca prim superior al reformaţilor pe părintele Gracián.

Ioan al Crucii, redobândindu-şi libertatea, a venit la Avila pentru a o revedea pe aceea care-i fusese mamă şi maestră, cu speranţa secretă să o poată lua cu sine la Granada, pentru a inaugura o nouă mănăstire. Tereza nu a putut să-l mulţumească şi s-a dus, de această dată, la Burgos, pentru ultima dintre mănăstirile pe care le-a întemeiat. De acolo, a trebuit să se ducă la Alba de Tormes, unde a murit, la 15 octombrie 1582, pronunţând aceste cuvinte care au fost ultimele ale testamentului ei: “Doamne, sunt fiică a Bisericii”.

Moştenirea Terezei: “Castelul interior”

Tereza ne-a lăsat foarte multe scrieri spirituale. Operele sale principale sunt Viaţa, Calea perfecţiunii, Gânduri despre iubirea lui Dumnezeu şi Castelul interior, considerată capodopera sa. Sunt scrieri îndreptate, în special, către fiicele sale, sunt rodul experienţei spirituale şi nici una dintre ele nu are pretenţia de a se prezenta ca un tratat teologic, şi totuşi, au o densitate teologică şi o profunzime aşa de mare, încât i-au adus pe drept titlul de învăţător al Bisericii.

Acestea, scrise într-un stil accesibil tuturor, au avut o mare influenţă nu numai în interiorul mănăstirilor sale, ci asupra întregii Bisericii. Într-o perioadă în care viaţa consacrată era puternic combătută şi, în unele ţări, considerată de-a dreptul inutilă şi dăunătoare societăţii, Tereza, prin scrierile sale, îi redescoperea valoarea evanghelică nu numai spre binele Bisericii, dar şi pentru progresul societăţii civile.

Pentru Tereza, de fapt, călugării şi călugăriţele, în timp ce tind spre sfinţirea personală până la atingerea celor mai înalte culmi ale misticii, conformându-se lui Cristos şi pătrunzând împreună cu el în viaţa trinitară, sunt în slujba Bisericii şi a lumii, deoarece, prin exemplul lor, îi cheamă pe oameni la valorile veşnice pentru care au fost creaţi.

Redescoperirea sfaturilor evanghelice

La baza sfaturilor evanghelice, Tereza, deşi foarte ascultătoare faţă de orice normă a Bisericii, nu a pus juridicul, ci, mai degrabă, porunca iubirii fraterne, fără de care înseşi “Regulile şi Constituţiile nu servesc la nimicY (fiind) doar mijloace pentru realizarea într-un mod mai perfect a acestei iubiri” (Castelul interior, 1, 2, 17); o iubire, care, fiind divină, este în acelaşi timp şi autentic umană şi crează în micile comunităţi un climat de seninătate şi de bucurie, în care se experimentează prezenţa lui Dumnezeu.

Sărăcia mănăstirilor tereziene nu este o simplă renunţare la proprietate din partea fiecăruia, ci o realitate a comunităţii în întregul ei: aici trăiesc ca săracii, cu strictul necesar, pentru a salva libertatea interioară a fiecăruia, pentru a evita orice ingerinţă externă şi pentru a aminti creştinilor că bunurile acestei lumi sunt numai mijloace, în timp ce adevăratele valori sunt cele cereşti.

Castitatea nu a fost niciodată privită de Tereza ca un sacrificiu sever sau ca o renunţare impusă de o normă inumană. Pentru ea, cel care se dăruieşte lui Dumnezeu se logodeşte cu Cristos şi îi rezervă lui tot ceea ce are mai bun în sine, dându-i cu totul iubirea şi afectele sale şi construind, împreună cu iubirea fraternă, ambientul comunităţii, unde prezenţa celui iubit este simţită într-un mod aparte.

Cât priveşte ascultarea, Tereza o vede ca un mijloc pentru a realiza, cu siguranţă, pe pământ voinţa lui Dumnezeu. De aceea, ea nu este niciodată o supunere oarbă la voinţa vreunei creaturi, ci o ascultătoare faţă de Biserică, singura care îi poate garanta pe pământ adevărul despre viaţa creştină. Bisericii, oricât de greu ar fi, trebuie să i se supună, şi persoanele inspirate, şi revelaţiile cereşti.

Mănăstirile sale trebuiau să fie ca tot atâtea oaze de paradis, unde prezenţa lui Dumnezeu să fie palpabilă şi unde Biserica să-şi afle centrele de sfinţenie în beneficiul întregii umanităţi.

Tereza a fost proclamată sfântă în 1622, împreună cu Ignaţiu de Loyola, Francisc Xaveriu şi Filip Neri. Desigur că ea nu era o figură palidă pe lângă aceşti giganţi ai reformei catolice, am putea spune chiar că Tereza, care va fi numită “cea mare”, îi va depăşi pe toţi în 1970, când papa i-a conferit, ca şi Ecaterinei de Siena, titlul de învăţător al Bisericii. Era pentru prima dată în istorie că un atare titlu era atribuit unei femei.



[1] Cit. în Bibliotheca Santorum, XII, Cittŕ Nuova, Roma 1990, 402.