en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL PAUL AL CRUCII

preot, fondator al pasioniştilor

(1694-1775)

“Aş vrea să vă spun lucruri mari, dar cine nu iubeşte, nu ştie să vorbească despre iubire: acesta este un limbaj care este învăţat numai de iubire
Y Aş vrea să fiu cu totul un foc de iubire; mai mult, mai mult: aş vrea să ştiu să cânt în focul iubirii şi să arăt marile milostiviri pe care Iubirea necreată le revarsă în sufletele noastre. Aş vrea să fim cuprinşi de un foc al carităţii aşa de mare, încât cel care trece pe lângă noi să ardă, şi nu numai cel care trece pe alături, dar chiar şi popoarele îndepărtate, limbile, naţiunile, triburile şi, într-un cuvânt, toate creaturile, până ce cu toţii vor cunoaşte şi iubi supremul Bine”[1].

În secolul luminilor, iansenismul împingea atâţia creştini spre un conservatorism rigorist. În acelaşi timp, iluminismul crea o prăpastie între cultura curentă şi credinţă, prezentându-se ca simbol al libertăţii şi al progresului. Oamenii Bisericii, din postura lor, adesea nu reuşeau să citească semnele timpurilor şi viaţa creştinilor risca să rămână ancorată în trecut, fără să-şi mai pună amprenta asupra istoriei. Dar tocmai în această perioadă, Dumnezeu a ridicat carisme, cum este şi aceea a sfântului Paul al Crucii, capabile să redea Bisericii fizionomia evanghelică şi deschiderea spre noi orizonturi.

În căutarea drumului său

Paul Francisc Danei s-a născut la Ovada, în Piemonte, la 3 ianuarie 1694, într-o familie de nobili scăpătaţi, şi a primit o profundă educaţie creştină, mai presus de toate, prin efortul mamei, Ana Maria Masari. Constrângerile economice au determinat familia să se mute continuu pentru a-şi putea câştiga pâinea din comerţ. În 1709, Paul era la Genova, unde a putut să se dedice pentru un timp studiului, deşi a continuat să-şi ajute tatăl în munca sa. La 19 ani, după un dialog cu un preot, a simţit chemarea lui Dumnezeu de a-l urma şi s-a gândit să răspundă plecând în cruciada pe care Republica Veneţia o organiza împotriva turcilor. La Crema, unde s-a dus pentru a se înrola, a înţeles că cu totul alta era armata la care Dumnezeu îl chema.

S-a întors acasă şi câţiva ani a continuat să se întrebe ce trebuie să facă. Într-o zi, în timp ce se întorcea acasă, “a fost răpit de Dumnezeu într-o reculegere sublimă, uitând de toate şi simţind o mare bucurie interioară”. “În acel timp, B scrie el B m-am văzut în spirit îmbrăcat în negru până la pământ, cu o cruce albă pe piept şi sub cruce era scris numele preasfânt al lui Isus”[2].

Patruzeci de zile de lumină

Avea 26 de ani şi a înţeles că nu mai era timp de pierdut. Şi-a deschis sufletul episcopului de Alexandria, Gattinara. Acesta i-a permis să îmbrace o haină de eremit şi să se retragă într-o bisericuţă singuratică, la Castellazzo Bormida, pentru a scrie regula pe care Dumnezeu avea să i-o inspire. Cu obligaţia, însă, să-l ţină la curent cu tot ce se întâmplă.

Închis într-o cămăruţă umedă, sub scara din spatele sacristiei, şi îmbrăcat doar cu o tunică aspră, cu picioarele desculţe şi cu puţină pâine şi apă, noul eremit şi-a început experienţa. Era 23 noiembrie 1720.

Aşa cum odinioară Benedict, în grota de la Subiaco, şi Ignaţiu de Loyola, în cea de la Manresa, Paul, fără să o ştie, a intrat într-o şcoală în care Dumnezeu însuşi îi era maestru. Noi am avut norocul să-l urmăm, deoarece el a lăsat Jurnalul prin care îl informa pe episcopul său şi a amintit episoadele cele mai înălţătoare în scrisorile sale.

Este de notat că toate luminile pe care Paul le primea îşi aveau originea în Euharistie, pe care un preot o celebra în fiecare dimineaţă pentru el. “Sfânta Împărtăşanie B scrie unul dintre cei mai buni biografi ai săi B îl ajuta să guste bucurii de nedescris chiar în timpul suferinţelor trupeşti şi o dulce odihnă în supremul Bine”. Suferinţele fizice nu-i lipseau, dar bucuria spirituală era întotdeauna mai puternică. El însuşi, vorbind despre acele zile, a scris: “Frigul, zăpada, gerul păreau plăcute şi le doream cu multă înflăcărare, spunându-i iubitului meu: *Suferinţele tale, Dumnezeule bun, sunt semne ale iubirii tale+; şi astfel, rămâneam bucurându-mă de iubitul meu, Isus, în cea mai profundă bucurie şi pace, fără să fiu tulburat de ceva, dar în deplină linişte”[3].

Chiar şi atunci când îl captau distracţii involuntare, sufletul său rămânea profund unit cu Dumnezeu. Povestea el însuşi aceste lucruri, folosindu-se de o imagine dragă sfântului Francisc de Sales. “Ca un copil care stă la sânul mamei sale şi se alăptează. Dă din mâini şi din picioare, se răsuceşte, îşi mişcă capul şi alte asemenea lucruri, dar în tot acest timp se hrăneşte, deoarece rămâne lângă sânul mamei. Desigur, ar fi profitat mai mult dacă ar fi stat liniştitY, ci totuşi se hrăneşteY Aşa, şi sufletul. Voinţa care este gura nu-l lipseşte de hrana iubirii sfinte, chiar dacă atenţia, memoria şi intelectul nu sunt total angajate. Desigur că folosul este mai mare când toate acestea sunt liniştite şi sunt împreună”.

Lumina pe care o primea din abundenţă producea în el bucuria şi durerea în acelaşi timp: “Când îmi veneau aceste greutăţi şi suferinţe, mi se părea că sunt înmormântat într-un abis de mizerie; mi se părea că sunt omul cel mai mizerabil şi mai nemângâiat din lume, şi totuşi, sufletul le primeşte, deoarece ştie că toate acestea sunt voinţa lui Dumnezeu, şi că sunt bucuriile lui Isus. Îmi vine să spun împreună cu sfânta Tereza: *Ori să sufăr, ori să mor+“[4]. Dumnezeu îi descoperea propria micime şi, în acelaşi timp, îl modela după Cristos cel suferind, şi acest lucru îl făcea pe sfântul Paul să spună: “Mă tem (eu) mai mult că voi fi lipsit de suferinţe, (decât un avar) că îşi pierde bogăţiile” [5]

Într-o dimineaţă, după sfânta Împărtăşanie, în timp ce, recules, îl adora pe Domnul în Preasfântul Sacrament, “bunul Dumnezeu mi-a dat cunoaşterea bucuriei pe care o va avea sufletul când îl va vedea faţă în faţă şi care va fi unit cu el în sfântă iubire”[6]. De la o zi la alta, Dumnezeu îl ajuta să contemple omenitatea Cuvântului până la a-l introduce în sânul Tatălui. “Sufletul, fiind cu totul unit cu acea omenitate preasfântă a lui Isus Cristos, adevăratul Dumnezeu, nu poate să nu se cufunde cu totul în infinitul ocean al divinităţii”. Paul înţelege într-o manieră foarte profundă că trebuie să moară împreună cu Cristos, eliminând egoismul oricât de mic ar fi, încât natura umană să se lase pătrunsă şi condusă de darurile Duhului care îl naşte din nou “în sânul Tatălui”.

Regula în cinci zile

La 28 noiembrie a aceluiaşi an, tot după sfânta Împărtăşanie, în timp ce era cufundat în rugăciune şi invoca mijlocirea sfintei Fecioare şi a sfinţilor fondatori ca să-l ajute să scrie regula, a văzut cerul deschis şi îngerii şi sfinţii, în special pe fondatorii diferitelor ordine monahale, cu toţii reculeşi în adoraţie, împreună cu Maria, înaintea Tatălui, care îi cereau în unanimitate să-i fondeze pe pasionişti.

Inspirat de această lumină, Paul a scris regula în cinci zile. “Să se ştie B a scris el, amintindu-şi de acest eveniment B că, atunci când scriam, scriam aşa de repede, ca şi cum cineva ar fi fost la catedră şi îmi dicta; simţeam cum cuvintele îmi veneau din inimă. Acum am scris aceasta, ca să se ştie că totul este inspiraţia lui Dumnezeu şi ceea ce îmi poate fi atribuit mie nu este decât josnicia şi ignoranţa”[7].

În ultima zi a retragerii sale, pe 1 ianuarie 1721, din nou după sfânta Împărtăşanie, şi-a văzut trupul devenit una cu acela al Cuvântului întrupat, şi atunci a fost “pătruns de o cunoaştere foarte înaltă şi sensibilă (= experimentală) a divinităţiiY“ În “această admirabilă minune” a cunoscut atâtea lucruri în Dumnezeu, încât nu a reuşit niciodată să le explice prin cuvinte omeneşti. “Sunt lucruri B spunea B care se experimentează şi se înţeleg într-un moment B cel puţin, aşa simte sufletul B, deoarece, dacă ar dura mii de ani, nu ar apărea, după părerea mea, decât (ca) un moment, deoarece sufletul există datorită bunătăţii sale infinite şi nu doreşte altceva decât gloria sa, iubirea sa şi ca el să fie respectat şi iubit de toţi”[8].

Confirmarea din partea episcopului

Paul a coborât de pe Tabor-ul său, unde contemplase cerul şi unde Dumnezeu îi imprimase în inimă sigiliul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, şi a pus toate în mâinile episcopului său. Gattinara l-a ascultat cu mult respect şi a înţeles că Dumnezeu era la lucru, dar pentru a avea o confirmare, i-a cerut lui Paul să meargă la Genova şi să povestească toate aceste lucruri unui pios şi învăţat călugăr, părintele Columban, expert în discernerea inspiraţiilor divine de exaltările pioase.

Paul, înfruntând o iarnă foarte grea, fără să piardă timpul, s-a dus la Genova, s-a întâlnit cu părintele Columban şi s-a întors îndată la episcopul său. Acesta, văzând părerea pozitivă a sfântului călugăr genovez, i-a aprobat regula şi l-a autorizat pe Paul să o experimenteze el însuşi, retrăgându-se într-o mică sihăstrie, aproape de Castellazzo.

Paul, îmbrăcat numai cu tunica aspră a pătimirii, s-a îndreptat spre acel loc şi a trăit momente aşa de dificile, încât, la un moment dat, a fost tentat să se întoarcă acasă sau să se arunce pe fereastră: avea uneori impresia că totul nu este decât un joc al diavolului. Momente teribile pe care Paul însă reuşea să le depăşească, amintindu-şi de luminile pe care le-a primit mai înainte. Fratele Giovanni Battista, pe care el îl preţuia foarte mult, îl urmărea cu multă admiraţie şi uneori îl vizita. Paul îi vorbea despre harurile primite, dar nu de încercările prin care trecea, de teamă ca nu cumva fratele să se sperie şi să-l determine să se întoarcă. În realitate, Giovanni nu era un tip care să se teamă, ba, mai mult, s-a simţit tot mai atras de lumina care emana din acel frate şi s-a decis să-l urmeze.

Aprobarea papei

Mai târziu, Paul s-a dus la Roma pentru a cere aprobarea pontificală, având de acum cu sine şi câţiva însoţitori. S-a prezentat papei, dar a fost respins. S-a retras atunci într-o sihăstrie pe Muntele Argentario, în aşteptarea unor timpuri mai bune. După mai multe peripeţii, a obţinut un permis verbal din partea lui Benedict al XIII-lea, în 1725, pentru ca acelaşi papă, dându-şi seama de sfinţenia lui Paul şi a tovarăşilor săi, să vrea să-l sfinţească preot împreună cu fratele în bazilica “Sfântul Petru”, încurajându-l în misiunea sa pentru reformarea Bisericii.

Aşa a început oficial viaţa “pasionistă” pe Argentario, leagănul noului institut, atrăgând la sine numeroase vocaţii. Între anii 1744 şi 1749, Paul a fondat o altă casă la Vetralla şi, la 3 mai 1771, a întemeiat prima mănăstire a pasionistelor. În 1773, îl regăsim la Roma ca general al tinerei şi înfloritoarei congregaţii cu sediul în Mănăstirea “Sfinţii Ioan şi Paul” de pe colina Celio, dar personal al papei Benedict al XIV-lea.

Aceasta este pe scurt cronologia faptelor, dar ce s-a petrecut în sufletul lui Paul în aceşti ani?

Experienţa mistică a “golului lui Dumnezeu”

După minunata şi dureroasa retragere de patruzeci de zile, Paul a fost purtat spre cea mai înaltă unire cu Dumnezeu, pe care misticii o numesc “căsătoria spirituală”, un punct la care sfinţii ajung în mod normal după o lungă perioadă de purificare (nopţi ale simţurilor şi ale spiritului), spre sfârşitul vieţii. Pentru Paul, drumul a fost diferit.

În contemplarea lui Dumnezeu, la Castellazzo, dobândise conştiinţa identificării sale cu Cuvântul întrupat; acum nu-i rămânea altceva decât să parcurgă aceeaşi cale, aceea dureroasă de pe Calvar. Viaţa sa a fost, deci, în întregime marcată de încercările cele mai diverse: aversiunea din partea altor ordine monahale, care au şi împiedicat aprobarea institutului său; abandonul unora dintre tovarăşii săi, care, după ce au fost cuceriţi de lumina carismei, nu au avut curajul să persevereze; fără să mai vorbim despre nenumăratele suferinţe fizice care îl împiedicau adesea să stea pe picioare.

Dar încercările cele mai dureroase au fost cele de ordin spiritual. Paul, după ce a retrăit toate etapele pătimirii, a fost introdus în acel misterios “gol al lui Dumnezeu”, care este abandonarea lui Isus de pe cruce. Şi în acest “gol al lui Dumnezeu” Paul a rămas circa cinci ani!

Astfel descrie unul dintre biografii săi B părintele Luigi M. di Santa Teresa B lunga sa iarnă: “Paul nu-l mai vedea pe Dumnezeu în sufletul său, nu-l mai simţea în inima sa. Credinţa vie de altădată părea pierdută în întunericul dens. Părea că cerul nu mai este pentru el şi iadul s-a deschis sub picioarele sale. Fără sprijin în cer şi pe pământ, invoca întărire, o rază de luminăY! A fost chinuit de diavoli, persecutat de oameni, încercat de Dumnezeu prin dureroase infirmităţi, dar nu acestea constituiau durerea sa cea mai mare; sabia care îi străpungea cel mai mult inima era teama de a-l fi pierdut pe Dumnezeu, de a nu-i mai vedea chipul. Lui Paul i se părea că Dumnezeu s-a supărat foarte tare pe el. Aceasta era culmea pătimirii, ultima trăsătură a asemănării sale cu Isus în abandonarea sa de pe Calvar”.

El însuşi spune că toate celelalte suferinţe nu sunt nimic în comparaţie cu aceea că “de atâţia ani mă simt lipsit de mângâiereY; parcă mă aflu într-o grindină care distruge totulY Sunt ca unul ce se află în largul mării în plină furtună, fără să simtă pe cineva aproape, care să-l ajute, să-l salveze de la naufragiu, nici în cer şi nici pe pământ. Există o lumină de credinţă şi speranţă, dar aşa de mică, încât aproape că nici n-o observY“

“Cel mai important suport în ceasul agoniei era abandonarea în Dumnezeu, aşa cum Isus abandonat se aruncă în braţele sale: *Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul!+ Dumnezeu părea că-l alungă, dar Paul protesta, spunând că l-a iubit întotdeauna şi că l-a urmat pretutindeni, voind să fie cu totul al său”.

Uneori, în această lungă şi dificilă încercare, Dumnezeu îi dădea şi momente de mângâiere, pentru ca fizicul său să nu cedeze. Doar în ultimii ani, la Roma, el a regăsit seninătatea constantă şi profundă, poate ca un preludiu al paradisului care îl aştepta. A murit la 18 octombrie 1775, a fost declarat fericit în 1853 şi sfânt în 1867.

Moştenirea lui Paul

Paul al Crucii nu a scris mari tratate spirituale; de la el avem, în afara Jurnalului spiritual şi a Regulii, mai mult de două mii de Scrisori, în care, într-un stil informal, el şi-a răspândit spiritualitatea sa profund cristocentrică şi mariană. Pentru aceasta, el este considerat “cel mai mare mistic şi cel mai mare scriitor spiritual al secolului al XVIII-lea”[9]. În aceşti ani, a fost găsit, într-un convent de contemplative din Spania, un mic, dar interesant tratat, intitulat Morte mistica, pentru persoanele care au înaintat bine pe calea sfinţeniei[10]. El însuşi, mai apoi, va revizui această operă pentru a putea fi utilizată în scopul formării fiilor săi.

Paul vrea ca monahii săi să retrăiască pătimirea aşa cum Dumnezeu i-a făcut-o cunoscută şi aşa cum a experimentat-o, ca mister pascal al morţii şi învierii, al durerii transformate în iubire. De aici provine şi al patrulea vot, acela de a promova în viaţa credincioşilor cunoaşterea pătimirii, pentru a provoca în ei abandonarea încrezătoare în Dumnezeu şi hotărârea de a se elibera de tot cea ce îi îndepărtează de experienţa iubirii sale infinite.

Pe acest binom al contemplaţiei şi al lepădării se desfăşoară viaţa în cadrul “retragerilor”, aşa cum îi plăcea să numească conventele sale. Aici, pasioniştii trăiau cufundaţi în contemplarea pătimirii lui Isus, în studiul şi experienţa plină de bucurie a carităţii fraterne, care cere o continuă purificare. Deveniţi oameni noi prin evanghelia trăită, ei pleacă împreună pentru misiunile în mijlocul poporului şi se dăruiesc fără rezerve ministerului Cuvântului şi sacramentului Penitenţei, pentru a se putea întoarce apoi din nou în reculegerea “retragerii” lor.



[1] Scrisoarea 1, 296, 315.

[2] Scrisoarea 4, 217.

[3] Scrisoarea 1, 4.

[4] Scrisoarea 1, 6.

[5] Scrisoarea 1, 12.

[6] Scrisoarea 1, 6.

[7] Scrisoarea 4, 221.

[8] Jurnal, 01.01.1721.

[9] Revue d'Ascétique et de Mystique, 27 (1950), 134 ş.u.

[10] Lettere di san Paolo della Croce, îngrijită de C. Chiari, III, Roma 1977, pag. 9-17.