en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFINŢII IOAN DE BRÉBEUF, ISAAC JOGUES ŞI ÎNSOŢITORII

martiri canadieni

(1593-1649; 1607-1646)

“Timp de două zile, am simţit o mare dorinţă de martiriu şi am dorit să suport toate chinurile pe care le-au suportat martirii
Y Mai mult, la aceasta vreau să mă angajez, ca atunci când voi primi lovitura de moarte, să o primesc din mâinile tale cu cea mai mare plăcere şi cu bucurie în sufletY Dumnezeul meu, cât mă îndurerează că tu nu eşti cunoscut, că aceastăY regiune nu s-a convertit cu totul la tine, că păcatul nu este încă îndepărtat de aici!”[1]

Această rugăciune exprimă foarte clar dispoziţia sufletească cu care iezuiţii mergeau ca misionari în lume: fără teamă în faţa pericolelor şi numai cu dorinţa de a duce evanghelia indigenilor. Fideli spiritului fondatorului, atât în sudul, cât şi în nordul Americii, ei nu au avut numai grija fiilor emigranţilor europeni, dar s-au lansat, înainte de toate, în evanghelizare şi în apărarea indigenilor cu experienţe cum sunt renumitele la reducción (sistem de locuinţe pentru adunarea şi educarea indigenilor), care trezesc încă şi astăzi admiraţie. Cu toate limitele pe care le regăsim în cei care fac primele experienţe, misionarii iezuiţi au fost, fără îndoială, pionieri în ceea ce astăzi numim înculturare.

Iezuiţii francezi şi italieni, care au semănat evanghelia în Canada, au fost singurii apărători ai indigenilor, chiar şi atunci când aceştia îi tratau ca pe nişte duşmani, nereuşind să distingă între misionarii purtători ai iubirii creştine şi ceilalţi europeni care căutau doar bani.

Istoria celor opt martiri canadieni este prezentată cu lux de amănunte în Relatări trimise cu regularitate de părinţii iezuiţi propriilor superiori din Europa. Faptele s-au petrecut în trei localităţi diferite: prima este situată la nord de SUA, unde actualmente este oraşul Auresville, în zona marilor lacuri, locuită de războinicul neam al irochezilor, care nu acceptau nicidecum în teritoriile proprii prezenţa francezilor, încurajaţi în aceasta de olandezii şi de englezii care aveau în acea regiune unele centre comerciale; în schimb, a doua regiune se extindea spre Quebec şi era locuită de populaţia rivală a uronilor, care, după o rezistenţă îndelungată, a acceptat credinţa creştină şi era populaţia favorită a francezilor; în sfârşit, a treia era o regiune muntoasă, numită de francezi Tabacco datorită prezenţei acestei plante, şi era locuită de populaţia petunilor, apropiată uronilor, şi tocmai de aceea nu prea bine văzută de irochezi.

La Auresville, între irochezi, au fost martirizaţi Isaac Jogues, preot, Renato Goupil, frate laic, şi Ioan de la Lande, colaborator laic; în diferitele misiuni din Ontario, s-au întâlnit cu martiriul alţi cinci iezuiţi, toţi preoţi: Ioan de Brébeuf, Antonio Daniel, Gabriele Lalemant, în misiunile pe care le aveau în rândul uronilor; şi Carlo Garnier şi Natale Chabanel în misiunile “Sfântul Ioan” şi “Sfânta Maria”, care erau printre petuni. Să spunem câteva lucruri despre fiecare dintre ei.

Martiri între irochezi

Isaac Jogues. S-a născut în Franţa, la Orléans, la 10 ianuarie 1607; a devenit iezuit şi, sfinţit preot în februarie 1636, în acelaşi an, a fost trimis misionar în Canada.

Dintr-o scrisoare a sa, scrisă provincialului la 5 august 1643, în timp ce era prizonier la irochezi, lângă Auresville, cunoaştem prima parte a dureroasei sale aventuri. În luna iunie a acelui an, şi-a început călătoria din misiunea sa în rândul uronilor spre Quebec pentru a se întâlni cu confraţii săi, pentru a se pune la curent cu ştirile venite de la casele lor din Europa şi pentru a face aprovizionarea cu cele necesare înainte de venirea iernii. Călătoria a durat patruzeci de zile şi s-a derulat fără incidente, chiar dacă a fost foarte obositoare. După câteva zile de odihnă şi de convieţuire fraternă, şi-a reluat călătoria de întoarcere. Ştia foarte bine că, dincolo de pericolele generate de natură, grupul cu care călătorea se putea întâlni cu bande de luptători irochezi care juraseră ură de moarte uronilor şi francezilor ce erau protectorii lor şi dobândiseră gustul de a-i tortura şi de a-i arde la foc lent când reuşeau să-i prindă în mâinile lor.

De fapt, irochezii erau la pândă şi, fără mare dificultate, au reuşit să-i captureze pe părintele Jogues, pe fratele Goupil, pe câţiva francezi şi 14 uroni creştini sau catecumeni, în timp ce alţii au reuşit să se salveze prin fugă. Aşa a început o dureroasă călătorie spre ţinutul irochezilor. Toţi prizonierii, în special cei doi călugări, erau supuşi continuu chinurilor şi încărcaţi ca animalele de povară cu provizii şi produse alimentare destinate misiunilor. Părintelui i-au smuls unghiile, i-au muşcat degetele şi l-au bătut continuu, până a ajuns tot trupul o rană.

 

După el, cel mai maltratat a fost fratele laic Renato Goupil. Acesta se născuse în Franţa, la Anjou, în 1607, şi s-a alăturat misionarilor iezuiţi veniţi în Canada, în 1640, ca voluntar, având o preţioasă contribuţie la misiuni, prin calităţile sale de ordin practic. În timpul dureroasei călătorii, a fost lovit la cap de un irochez, a căzut la pământ, invocând numele lui Isus, şi şi-a dat sufletul. Părintele Isaac s-a apropiat de el pentru a-l ajuta şi pentru a-i da ultima dezlegare; a fost lovit şi el la cap, dar nu mortal, ba chiar a reuşit, cu permisiunea irochezilor şi cu ajutorul altor creştini, să-l înmormânteze.

În scrisoarea către provincial, Isaac a scris despre el: “Împlinise doar 35 de ani; era un om fără cea mai mică răutate şi de o simplitate a vieţii cu totul deosebităY; s-a dedicat cu totul în slujirea neofiţilor şi a catecumenilor, pentru care era de mare ajutor prin arta sa de chirurg; cu doar câteva zile mai înainte, se angajase prin voturi solemne”.

Sosiţi la destinaţie, prizonierii au fost despărţiţi şi încredinţaţi ca sclavi diferitelor familii. Isaac, după ce a fost vândut şi revândut de mai multe ori diferitelor persoane, a fost recunoscut şi răscumpărat de olandezii prezenţi în regiune şi trimis din nou în Franţa.

Aici, după ce şi-a povestit aventura chiar şi la curtea regelui Franţei, trezind pretutindeni admiraţie pentru opera misionară a iezuiţilor, a obţinut dreptul de a merge din nou în Canada. În 1646 era din nou la Quebec şi, cunoscând limba şi obiceiurile irochezilor, a fost însărcinat de guvernator să meargă în mijlocul acelei naţiuni pentru a întări pacea dintre irochezi şi francezi. Acţiunea sa a reuşit, chiar dacă pacea nu a durat prea mult. Încurajat de acest prim succes, a început la Auresville fondarea unei misiuni. S-a dus la ei pentru a treia oară, cu hotărârea de a-şi petrece acolo iarna. În această perioadă, indigenii erau adunaţi în corturile lor şi misionarul ar fi avut posibilitatea să iniţieze o cateheză mai sistematică, dar, împotriva oricăror previziuni, nu l-au primit deloc bine, l-au dezbrăcat şi i-au zdrobit capul, fără să-i dea vreo posibilitate să se apere.

Irochezii, în timpul absenţei sale, fuseseră convinşi că în ladă, unde el îşi păstra cele necesare pentru Liturghie, era închis un demon care, la ordinele sale, ar fi mâncat şi distrus toate rezervele alimentare pentru iarnă; singurul mod pentru a se elibera de această nenorocire era să-l ucidă pe stăpânul său, misionarul.

 

Împreună cu părintele Isaac, de această dată venise şi un laic, Ioan de la Lande, originar din Dieppe, Normandia. El nu era iezuit, dar se oferise drept colaborator. După ce l-au ucis pe preot, în ziua următoare, irochezii l-au omorât cu lovituri de topor şi pe tânărul francez, de teamă ca nu cumva şi el să aibă puteri magice. Era 19 octombrie 1646.

Sângele celor trei martiri îşi va aduce mai apoi roadele sale printre irochezi, deoarece ei vor îmbrăţişa credinţa creştină.

Martiri între uroni

Misionarii au avut un mai mare succes printre uroni. Chiar dacă începuturile au fost foarte dificile, prin jurul anului 1640 existau de acum misiuni bine constituite după stilul dat de Reducciónes jesuíticas în America de Sud, fiecare dintre ele purtând numele unui sfânt.

 

Părintele Antonio Daniel, născut şi el la Dieppe, la 27 mai 1601, se afla în Misiunea “Sfântul Iosif” în iulie 1648. Oamenii satului, crezând că sunt într-o perioadă de pace, erau cu toţii plecaţi la vânătoare şi pentru a se antrena în pădure pentru luptă. Duşmanii lor, irochezii, fiind bine informaţi de unii uroni prizonieri de război în privinţa localizării misiunilor şi a obiceiurilor locuitorilor lor, au atacat pe neaşteptate satul lipsit de apărare. Părintele s-a pus la mijloc pentru a împiedica înaintarea luptătorilor, dar inutil. El a fost ucis imediat, satul incendiat, bătrânii şi bolnavii au fost ucişi cu securile, şi ceilalţi, circa 700 de persoane, între care femei şi copii, au fost făcuţi prizonieri şi duşi departe. Era 4 iulie 1648.

Părintele Antonio, care în această misiune trăise mai bine de 15 ani, era cunoscut şi iubit de uroni şi martiriul său a provocat convertiri în masă în rândul acestei populaţii.

În acest moment, misionarii au căutat să-i convingă pe uroni să prevină atacurile rivalilor lor, fortificând misiunile. Una dintre cele mai bine apărate era Misiunea “Sfântul Ignaţiu” şi, de fapt, în timpul iernii din 1648, ea a rezistat foarte bine la un prim asalt al irochezilor. Aceştia, însă, nu au renunţat la cucerirea ei şi, primăvara, profitând de perioada în care bărbaţii erau duşi la vânătoare în căutare de hrană, au intrat în sat şi, urmând obişnuitul lor ritual, au săvârşit cea mai completă distrugere.

 

Din îndepărtata misiune “Sfântul Alois” părinţii Ioan de Brébeuf şi Gabriel Lalemant au văzut ridicându-se mari coloane de fum şi şi-au dat seama de dezastru. Totodată, nu au întârziat să sosească câţiva creştini scăpaţi din acel măcel, pentru a anunţa că războinicii irochezi erau pe punctul de a ajunge şi la ei. Conducătorii satului au ajutat atunci femeile şi copiii să fugă şi i-au rugat pe misionari să facă la fel, dar ei au preferat să rămână pe loc. Totul a fost inutil. Irochezii, superiori în număr şi tactică, au trecut prin foc şi sabie satul şi i-au târât cu ei pe uronii rămaşi vii, printre care se aflau şi cei doi preoţi.

Părintele Ioan a fost legat de o bucată mare de lemn pe care trebuia să-l ducă pe spate în aşa fel încât să nu poată fugi. Pentru că el îi îndemna să nu dispere, ci să se abandoneze în mâinile lui Dumnezeu, irochezii mai întâi i-au tăiat limba, apoi i-au tăiat bucăţi de carne din diferitele părţi ale trupului, hrănindu-se din ele în prezenţa lui şi, în sfârşit, văzând că misionarul nu dispera, admirându-i curajul, i-au deschis pieptul, i-au scos inima şi au mâncat-o, pentru ca forţa sa deosebită să treacă în trupul lor.

Acest misionar a fost cel dintâi care a răspândit credinţa în acele regiuni şi învăţase foarte bine limba indigenilor care îl considerau ca pe un părinte. La moartea sa, circa opt mii de uroni au îmbrăţişat credinţa creştină.

Ioan de Brébeuf se născuse în Dieceza de Bajeux şi a murit la vârsta de 56 de ani.

 

Părintele Gabriele Lalemant s-a născut la Paris, într-o familie nobilă şi, în ciuda constituţiei sale fizice fragile, a suportat bine dificultăţile misiunilor, a învăţat într-un mod vrednic de invidiat limba uronilor şi a fost mâna dreaptă a părintelui Ioan. Irochezii, după nenumărate chinuri la care l-au supus, l-au înfăşurat în scoarţa verde a unui copac de răşinoase şi l-au lăsat să ardă timp de o zi şi o noapte, pentru ca, la sfârşit, să-l omoare prin împuşcare. Era 17 martie 1649.

Martiri între petuni

Ştirile despre masacrele suferite de alte misiuni sosiseră la urechile petunilor şi aceştia s-au pregătit pentru apărare. Împreună cu ei trăiau părinţii Carol Garnier şi Natale Chabanel.

 

Părintele Carol Garnier s-a născut la Paris, la 27 mai 1606. Datorită sănătăţii sale fragile şi a opoziţiei tatălui, a întâlnit dificultăţi în demersurile sale de a intra în Societatea lui Isus şi, când a reuşit acest lucru, a obţinut să plece misionar în Canada, unde a sosit în iunie 1636. I-a fost încredinţată populaţia petună şi adusese acest popor la credinţă, ajutat în apostolat de părintele Chabanel. Cei doi se aflau în Misiunea “Sfântul Ioan” şi se temeau de atacurile irochezilor, dar războinicii petuni, în loc să-i aştepte pe duşmani în satul lor, au preferat să meargă în întâmpinarea lor în pădure. A fost o eroare fatală, deoarece irochezii, printr-o tactică iscusită, nu s-au lăsat descoperiţi şi, în timp ce ei erau departe de sat, au apărut acolo dintr-o dată şi l-au distrus. Garnier a fost rănit de un foc de armă şi a murit în timp ce se târa spre un alt rănit pentru a-l ajuta. Era 7 decembrie 1649.

 

Părintele Natale Chabanel s-a născut în provincia Toulouse, la 2 februarie 1613, a sosit în Canada în 1643 şi a lucrat în deplină sintonie cu Garnier. Chiar dacă nu a reuşit să înveţe limba indigenilor şi să se adapteze la clima locului, nu a voit niciodată să se întoarcă în Franţa, ba, mai mult, a făcut vot să rămână pentru totdeauna între indigeni şi a cerut harul ca, într-o zi, să poată muri martir.

Când Garnier a aflat de sosirea irochezilor la Sfântul Ioan, l-a trimis pe părintele Natale în Misiunea “Sfânta Maria”, pentru ca cel puţin un misionar să poată scăpa de pericolul morţii sau al închisorii. Chabanel, ascultător ca întotdeauna, a plecat la drum împreună cu un grup de opt creştini şi, după ce au făcut 19 leghe pe un drum imposibil, întreg grupul s-a hotărât să se oprească pentru a se odihni. În timpul odihnei, au auzit strigătul de război al irochezilor şi gemetele prizonierilor: Misiunea “Sfântul Ioan” fusese distrusă şi acum duşmanii alergau spre Misiunea “Sfânta Maria”. Grupul petunilor a încercat să fugă, dar, după un timp, părintele Natale, văzând că nu putea să se ţină de grup, i-a rugat să continue singuri, fără să se preocupe de el: “Are puţină importanţă B le-a spus lor B dacă mor aici. Această viaţă înseamnă foarte puţin în comparaţie cu paradisul!” Era 8 decembrie 1649. Din acea zi, nu se mai cunosc veşti despre dânsul. Poate a fost ajuns şi ucis de duşmani, poate a murit de frig şi de foame, rătăcit prin pădure. Domnul ascultase rugăciunea sa eroică şi, dacă predica sa nu a fost aşa de strălucitoare între petuni în timpul vieţii sale, datorită necunoaşterii limbii lor, iubirea sa faţă de ei, pecetluită de martiriu, a înmulţit convertirile.

Martirii canadieni au fost beatificaţi la 21 iunie 1925 şi canonizaţi la 28 iunie 1931



[1] Rugăciunea lui Ioan de Brébeuf. Cit. în Liturgia orelor.