en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL ANTON MARIA CLARET

fondator al Claretinilor

(1807-1870)

“Mic de statură, dar gigant în spirit; modest la înfăţişare, dar foarte capabil în a impune respect chiar şi mai-marilor lumii, caracter puternic, dar amabil ca unul care cunoaşte limitele austerităţii şi ale penitenţei; întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, chiar şi în mijlocul prodigioasei sale activităţi exterioare; calomniat şi admirat; cinstit, dar şi persecutat. Şi, între atâtea lucruri admirabile, ca o lumină blândă care luminează totul, devoţiunea sa faţă de Maica lui Dumnezeu”
[1].

Anton Maria Claret a trăit într-o epocă de mari transformări sociale şi politice, când Europa se zbătea între rezistenţele conservatoare şi tendinţele progresiste şi liberale care au pornit la drum o dată cu Revoluţia Franceză. Când, spre sfârşitul vieţii sale, Statul Pontifical a fost desfiinţat, mulţi preconizau dispariţia de acum iminentă a papalităţii în istorie. Într-un atare climat, chiar şi viaţa religioasă a poporului, tradiţional creştin, traversa o perioadă de criză profundă.

Claret, catalan autentic, cu un caracter puternic şi cu o inimă profund religioasă, nu s-a lăsat nici târât şi nici învins de vreuna dintre cele două tendinţe opuse, ci s-a simţit chemat de Dumnezeu să fie apostol al timpului său.

S-a născut la 23 decembrie 1807, în provincia Barcelona, într-o familie de ţesători. Al cincilea dintre cei zece fii, a trebuit să-l însoţească pe tatăl său în munca grea, pentru a putea asigura cele necesare pentru întreţinerea familiei. În acest fel, a putut să intre în seminar abia la 22 de ani, devenind preot după şase ani.

Misionar în patrie

În seminar, a simţit o atracţie deosebită pentru viaţa misionară şi, după primii ani de minister parohial, a cerut şi obţinut dreptul de a merge la Roma, pentru a se oferi Congregaţiei De Propaganda Fide ca misionar ad gentes. Aici s-a întâlnit cu iezuiţi şi după un curs de “exerciţii spirituale”, a intrat în noviciatul lor.

Spiritualitatea lui Ignaţiu îl atrăgea şi experienţa misionară a acestui ordin răspundea celor mai profunde aspiraţii ale sufletului său. După circa şase luni, însă, a contractat o boală şi Claret nu a fost considerat potrivit pentru a înfrunta viaţa austeră a iezuiţilor, şi cu atât mai puţin aventura unei vieţi misionare în exterior. A fost sfătuit să se întoarcă la episcopul său şi să se dedice misiunilor în patrie.

A acceptat cu seninătate aceste sfaturi şi s-a întors în dieceza sa, unde, cu aprobarea episcopului şi cu spiritul pe care îl dobândise la Roma, la fiii sfântului Ignaţiu, a străbătut întreaga Catalonie, predicând misiuni şi reînnoind pretutindeni viaţa creştină, nu numai în rândul credincioşilor, dar şi în rândul clerului. Au fost opt ani de neobosită şi fecundă evanghelizare.

Anticipă timpurile

În contact cu nevoile spirituale ale oamenilor, a ţinut cont de nevoia de a avea colaboratori laici şi să pună în mâinile lor acel instrument modern care era tiparul. A constituit atunci diferite asociaţii laice, între care “Fiicele Inimii Neprihănite a Mariei”, anticipare a modernelor institute seculare, şi prin intermediul lor a fondat “Librăria religioasă”, o editură cu tipografie, care a tipărit şi difuzat cărţi şi opuscule pentru formarea creştină a poporului.

Din Catalonia, a trecut în Insulele Canare, unde, pentru circa un an, a predicat misiuni. În acest timp, în inima sa a prins contur fondarea unei congregaţii de bărbaţi, aceea a “Fiilor Misionari ai Inimii Neprihănite a Mariei”, lucru care s-a şi realizat la întoarcerea sa în patrie, la 16 iulie 1849.

Apostol al Cubei

Faima apostolatului său ajunsese la curtea din Spania şi regina catolică Isabela, punând în valoare dreptul de patronat, l-a prezentat papei drept candidat la Arhiepiscopatul de Santiago de Cuba. De paisprezece ani, acel scaun era vacant şi soseau de acolo veşti nu tocmai bune în privinţa vieţii creştine a acelor populaţii; care misionar ar fi putut să fie mai bun decât acesta în a remedia situaţia?

La primirea numirii, Claret a rămas surprins şi tulburat, dar sfatul duhovnicului şi încurajarea episcopului său l-au determinat să accepte: nu era vorba, de fapt, de o promovare lumească, ci de o misiune. Nu visase el întotdeauna să fie misionar pe pământ străin?

Împlinite fiind toate practicile birocratice şi consacrat episcop, s-a îmbarcat de îndată pentru Cuba. Era 28 decembrie 1849. În timpul călătoriei, care a durat până la mijlocul lui februarie a anului următor, a organizat o misiune la bord pentru pasageri şi echipaj.

Abia ajuns la Santiago, şi-a pus în valoare carisma de misionar, predicând exerciţii clerului şi misiuni poporului. În şase ani, a vizitat de trei ori întreaga dieceză, dându-şi seama de situaţia reală în care se aflau credincioşii şi parohii. A restructurat seminarul nu numai în privinţa zidurilor sale, ci dotându-l cu buni formatori şi profesori; a fondat o “confraternitate a doctrinei creştine”, pentru a asigura credincioşilor cateheze regulate, şi a sporit de la 40 la 93 numărul parohiilor; şi, în multe locuri, a reuşit să creeze comunităţi religioase pline de fervoare.

În 1852, cutremure şi epidemii au decimat populaţia Cubei şi Claret a mobilizat toate resursele umane şi financiare ale diecezei pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Dar relele nu proveneau numai din aceste calamităţi publice, dureroase, dar pasagere; erau rele permanente, pe care mulţi doreau să le perpetueze pentru propriul profit. În Cuba exista încă sclavia pentru negrii destinaţi muncilor celor mai grele; analfabetismul domnea suveran în rândul poporului; sărăcia ţăranilor, unită cu ignoranţa, făcea insuportabilă viaţa lor la ţară.

Acuzat şi persecutat

Claret, cu ajutorul unei femei, Maria Antonia Paris, a fondat “Institutul Apostolic al Mariei Imaculate”, pentru învăţarea copiilor din popor; a instituit în fiecare parohie o casă de economii pentru a lovi în cămătărie; a scris chiar şi o carte, Plăcerile câmpului, pentru a-i instrui pe ţărani în privinţa principiilor arendării în agricultură.

A pus apoi bazele unei şcoli agrare, dar nu a reuşit să obţină aprobarea din partea Guvernului, deoarece prezenţa sa, pentru mulţi oameni bogaţi devenise de acum incomodă. Operele sale sociale, îndeosebi opoziţia sa fermă faţă de sclavie, i-au adus mulţi duşmani care de vreo patru ori au încercat să-i ia viaţa.

Duhovnic la curte

Regina Isabela a II-a, pentru a calma mânia oamenilor de vază din Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a avea la curte un consilier de încredere, l-a chemat din nou pe arhiepiscop şi l-a numit duhovnicul ei.

Claret a ascultat, dar nu a voit să se stabilească la curte, mergând numai când era strict necesar pentru a-şi îndeplini îndatoririle. Era datoria sa să o sfătuiască pe regină în privinţa alegerii episcopilor, şi a făcut acest lucru întotdeauna cu competenţă şi prudenţă. Trebuia, de asemenea, să fie însoţitorul curţii care se muta în diferitele oraşe, şi el profita de acest lucru pentru a predica oamenilor. A putut astfel să vorbească la Albacete, Alicante, Valencia, Almansa, La Coruńa, Santiago de Compostela, Valladolid, Santander, Palencia, Burgos şi alte localităţi din Catalonia şi în Insulele Baleare.

Când Pius al IX-lea a fost privat de Statul Pontifical, care a trecut sub stăpânirea Savoiei, şi regina Isabela a trebuit să-şi dea recunoaşterea ei diplomatică, Claret a venit la Roma pentru a se consulta cu papa. Acesta l-a sfătuit să se întoarcă la Madrid şi să nu renunţe la misiunea sa.

Exilat

Lucrurile se precipitau şi, în 1868, revoluţia o izgonea pe regină din Spania şi, de asemenea, Claret a fost nevoit să ia calea exilului, refugiindu-se la Paris. Începea astfel durerosul calvar în ultima etapă a vieţii sale. Ironia sorţii! El, aşa de deschis pentru problemele sociale şi aşa de activ pentru promovarea poporului, fusese taxat drept comunist în Cuba; şi acum, în Europa, era considerat un periculos conservator!

De la Paris, s-a dus la Roma pentru Conciliul I din Vatican, unde a luat parte activă printr-un discurs în favoarea infailibilităţii papei, dar când s-a întors în Franţa pentru a se întâlni din nou cu misionarii săi, şi ei expulzaţi din Spania, îl aştepta un ordin de arest din partea ambasadorului ţării sale. Pentru a-l evita, s-a ascuns în abaţia cistercină din Fontfroide, unde a murit la vârsta de 63 de ani.

Scriitor fecund

Claret a scris foarte mult şi toate operele sale sunt cu caracter pastoral şi au un stil popular. Capodopera sa este Calea cea dreaptă, care a avut mai multe ediţii în mai multe limbi. Cu această carte, el a reuşit să răspândească un stil de viaţă evanghelică şi apostolică adaptat nu numai călugărilor, dar şi laicilor din toate categoriile sociale şi profesionale. El a propus o spiritualitate profundă şi populară, cristocentrică şi mariană.

Numele său de botez era Antonio, dar când a fost consacrat episcop, a voit să-l adauge şi pe acela de Maria. “Ea B a scris el B este, după Isus, mama mea, protectoarea mea, învăţătoarea mea şi totul meu”. Pe această devoţiune faţă de Maria şi-a centrat întreaga viaţă şi aceea a fiilor săi spirituali, dar B aşa cum observă pe bună dreptate Tullo Goffi B “nu este vorba nici de cult, nici de contemplaţie, nici de imitarea virtuţilor Mariei: înseamnă a primi din partea ei iubirea apostolică faţă de Isus. Un angajament spiritual trăit meditând Cuvântul, al cărui scop este mai mult de a converti decât de a învăţa, mai mult de a da viaţă decât de a guverna, mai mult de a însufleţi decât de a conduce”[2]. Pentru acest motiv, sfântul putea să spună: “După sfânta Liturghie mă simt anihilat, trăiesc viaţa lui Dumnezeu; experimentez continua prezenţă a lui Dumnezeu”.



[1] Pius al XII-lea, Omilia canonizării: AAS, 42, 1950, 480.

[2] T. Goffi, La spiritualitŕ dell=Ottocento, EDB, Bologna 1989, pag. 322.