en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL POLICARP

episcop martir

(75/82-155)

“Lucrurile petrecute atunci mi le amintesc mai bine decât cele recente; eu aş putea descrie locul în care fericitul Policarp obişnuia să vorbească, modul în care vorbea şi cum îşi începea argumentul, modul său de a trăi, aspectul persoanei sale, discursurile pe care le ţinea în faţa poporului, modul cum vorbea despre raporturile avute cu Ioan şi cu alţii care l-au văzut pe Domnul, cele ce aminteau de cuvintele auzite cât priveşte persoana Domnului, minunile sale şi doctrina sa”[1].

Această mărturie a lui Irineu din Lyon, discipol al sfântului Policarp, ar fi suficientă pentru a-l putea prezenta pe sfântul nostru ca om apostolic, adică discipol direct al lui Ioan şi al altor apostoli. Dar la această mărturie se poate adăuga aceea a sfântului Ignaţiu de Antiohia, care, după ce l-a întâlnit, la Smirna, în timp ce călătorea spre Roma, îi scria din Troas: “Mă consider fericit că am putut vedea chipul tău senin, şi pentru aceasta mă bucur în Domnul”.

Ucenic al apostolilor

Policarp a fost marcat profund de întâlnirea cu apostolii şi, mai ales, cu Ioan. Cuvintele lor se întipăriseră în inima sa ca şi cum el ar fi auzit cu propriile urechi înseşi cuvintele lui Isus şi i-ar fi fost alături în toate evenimentele vieţii sale pământeşti.

În afara acestei apropieri de apostoli, nu ştim nimic despre copilăria şi despre tinereţea sa. Se spune că s-a născut prin jurul anului 75, într-o familie creştină.


Conform tradiţiei confirmate de Irineu, Tertulian şi Ieronim, el a fost făcut episcop de Smirna de însuşi sfântul Ioan, pe la anul 100. Sfântul Irineu spune că “el a fost ucenic al apostolilor şi familiar cu mulţi dintre cei care l-au văzut pe Domnul, şi că a fost pus episcop pentru Asia, în Biserica din Smirna, chiar de apostoli”[2]. Deci se poate spune că alegerea sa a avut loc tocmai pentru ca toţi să vadă în el un martor fidel al tradiţiei sfântului Ioan, şi aceasta i-a permis să exercite o puternică influenţă nu numai în oraşul Smirna, dar chiar şi în oraşele vecine. Acelaşi Ignaţiu, în drum spre martiriu, îi recomanda să vegheze asupra Bisericii din Antiohia, care rămânea astfel fără călăuză.

Păstor fidel tradiţiei

A conduce, în acel timp, pe un drum bun, comunităţile creştine din Asia nu era un lucru uşor. Deja când erau în viaţă apostolii, apăruseră unele erezii, dar intervenţia lor hotărâtă şi sigură era pentru cei mai mulţi decisivă: cuvântul apostolului era cuvântul lui Isus. Acum, însă, nu era recunoscută cu uşurinţă autoritatea cuvântului episcopului. Proliferaseră profeţii care îşi revendicau autonomia şi nu participau la Euharistia celebrată de Policarp, creând bisericuţe personale de credincioşi, care profesau un anumit rigorism moral, ajungând să nege faptul că Isus a avut un trup uman real şi că Vechiul Testament a fost inspirat de Dumnezeu.

Irineu ne mărturiseşte că Policarp, în timpul întregii sale vieţi, a folosit caritatea, aşa cum îl învăţase sfântul Ioan, pentru a aduce din nou la turmă oiţele ce se lăsaseră înşelate de falsele doctrine, predicând însă întotdeauna cu fermitate “aceleaşi lucruri pe care le învăţase de la apostoli şi le-a primit de la Biserică, lucruri care constituiau unicul adevăr”[3].

Pentru această fidelitate a sa faţă de tradiţia sfântului Ioan, multe Biserici alergau la el pentru a primi lumină şi pentru a stinge controversele doctrinale, după cum mărturiseşte Eusebiu: “Policarp a trimis scrisori Bisericilor vecine pentru a le întări, sau unor fraţi pentru a-i povăţui şi pentru a-i stimula”[4].

Nu avem numai scrisoarea pe care el a scris-o filipenilor, răspunzând la una dintre întrebările lor. După ce i-a lăudat pentru asistenţa pe care au oferit-o sfinţilor martiri Ignaţiu, Zosimus şi Rufinus, în trecerea lor spre Roma, şi după ce le-a amintit că erau fii ai apostolului Paul, Policarp i-a îndemnat să rămână fideli adevăratei învăţături a apostolilor, insistând asupra faptului că Isus a suferit cu adevărat pe cruce pentru noi, în trupul său: “El a purtat pe cruce, în trupul său, păcatele noastre, prin pătimirea asumată de propria-i voinţă”.

Omul comuniunii

În anul dinaintea martiriului, Policarp s-a dus la Roma pentru a rezolva, cu papa Anicet, spinoasa problemă de atunci privind data Paştelui. Tradiţia Bisericii din Roma şi a celei mai mari părţi dintre celelalte Biserici celebra cea mai mare sărbătoare creştină în duminica de după 14 nisan; în schimb, tradiţia Bisericilor din Asia Mică, legată de tradiţia sfântului Ioan, o celebra ca şi evreii, întotdeauna la 14 nisan.

Policarp a ştiut să explice bine problema lui Anicet: în fond, nu era vorba despre o chestiune doctrinală, ci despre un fapt pur disciplinar, şi deci fiecare putea să rămână la propria tradiţie. Anicet a fost profund impresionat de sfinţenia episcopului de Smirna şi, în semn de comuniune şi de cinstire, a voit să prezideze celebrarea euharistică în Biserica din Roma. Totuşi, după aceea, disensiunea a reapărut, şi Irineu, scriindu-i papei Victor, îi amintea de şederea lui Policarp la Roma şi de acordul la care se ajunsese cu predecesorul său.


În timp ce Policarp era la Roma, s-a întâlnit cu ereticul Marcion, un comerciant bogat, stăpân al unei nave, care venise la papa pentru a primi sprijinul pentru ideile sale, oferind bani pentru răspândirea credinţei. Văzând buna primire de care s-a bucurat Policarp, s-a gândit că este bine să câştige şi preţuirea acestuia şi s-a prezentat la el, întrebându-l dacă a auzit de dânsul. Episcopul de Smirna, care era la curent cu ideile sale puţin ortodoxe, i-a dat un răspuns hotărât şi tăios: “O, sigur! Îl cunosc pe primul-născut al Satanei”. Astfel, la Roma, doctrina lui Marcion nu a putut face valuri.

Martirul

Întors la Smirna, imediat şi-a dat seama că bătea vântul persecuţiei. Credincioşii săi îl convinseră să se retragă şi să se ascundă într-o casă, la ţară, pentru a evita complicaţiile, dar un sărman creştin capturat de gărzi şi supus la torturi nu a ştiut să reziste şi a descoperit ascunzătoarea păstorului său.

O scrisoare amplă a Bisericii din Smirna ne prezintă detalii ale martiriului lui Policarp[5].

Gărzile au sosit în timpul nopţii şi l-au găsit pe Policarp în rugăciune. Acesta i-a primit cu iubire, “le-a oferit mâncare şi băutură cât au voit” şi, în timp ce ei se ospătau, el s-a rugat timp de aproximativ două ore “pentru toate persoanele pe care le întâlnise, mici şi mari, de condiţie modestă sau înaltă, pentru întreaga Biserică Catolică de pe pământ”. Gărzile nu aveau curajul de a aresta un om aşa de sfânt şi, într-un târziu, l-au invitat să urce pe un măgăruş pentru a-l duce în oraş. De-a lungul străzii, Irod, comandantul gărzii, şi Nicet, tatăl său, l-au luat în trăsura lor, încercând să-l convingă să asculte de guvernator, şi astfel, să evite moartea. A fost un demers cu totul inutil, care, în cele din urmă, i-a iritat chiar pe cei doi funcţionari care, apropiindu-se de oraş, nu au voit să-l mai ducă în trăsura lor, constrângându-l astfel să meargă pe jos.

Când, în ziua următoare, a intrat în circ, unde era aşteptat de mulţimea doritoare de distracţii şi de guvernatorul Statius Quadratus, un ţipăt general s-a auzit din arenă.

Guvernatorul a voit să-l interogheze pe bătrân. I-a cerut să strige în faţa tuturor: “Jos cu zeii cei falşi!” Policarp a acceptat cu plăcere, dar când apoi i-a cerut să renege credinţa creştină şi să sacrifice împăratului, el i-a opus un refuz categoric.

La o a doua invitaţie din partea guvernatorului de a se gândi la bătrâneţea sa şi de a se hotărî să-l renege pe Cristos, el a răspuns: “L-am slujit 86 de ani şi nu mi-a făcut nici un rău. De ce ar trebui să-l trădez acum pe Regele şi Mântuitorul meu?”

Când solul a transmis mulţimii: “Policarp a declarat că este creştin”, se auzeau strigăte din toate părţile: “Policarp este învăţătorul întregii Asii, părintele creştinilor, distrugătorul zeilor noştri!” Şi cereau ca el să fie dat la fiare.


Fiind însă târziu, nu mai era posibilă pregătirea spectacolului pe care l-ar fi asigurat fiarele şi poporul a trebuit să se mulţumească cu rugul. În mare grabă, a fost pregătită o grămadă de lemne şi gărzile s-au apropiat de Policarp pentru a-l lega cu lanţuri. El, însă, le-a cerut să n-o facă, şi-a scos tunica şi sandalele, a urcat pe rug şi s-a apropiat de par. Când călăii s-au apropiat pentru a-l răstigni, el le-a zis: “Lăsaţi-mă aşa: acela care îmi dă tăria de a suporta focul, îmi va da, de asemenea, fără a fi nevoie de cuie, tăria de a rămâne nemişcat pe rug”. S-au limitat atunci doar la a-l lega.

Martiriul este descris de Actele martirilor ca o impresionantă liturgie: “Legat cu mâinile la spate, ca un miel ales dintr-o mare turmă pentru a fi sacrificat, jertfă de ardere de tot plăcută lui Dumnezeu, ridicându-şi ochii spre cer”, Policarp, în faţa mulţimii care a amuţit pe neaşteptate, ca şi cum ar fi fost la altar pentru a celebra ultima Liturghie, a făcut această rugăciune:

“Doamne Dumnezeule atotputernic, Tată al iubitului şi binecuvântatului tău slujitor Isus Cristos, eu te binecuvântez, pentru că m-ai făcut demn de această zi şi de acest ceas, pentru a lua parte, alături de martirii tăi, la potirul lui Cristos întru învierea la viaţa veşnică, suflet şi trup, în incoruptibilitatea Duhului Sfânt. Primeşte-mă astăzi în prezenţa ta, ca jertfă plăcută ţie, aşa cum ai predispus, ai revelat şi împlineşti acum tu, adevăratul şi infailibilul Dumnezeu. Amin”.

Pe când Policarp era încă tânăr episcop, sfântul Ignaţiu îi scrisese: “Fii tare cum este nicovala sub lovituri”[6]. El însuşi i-a îndemnat pe filipeni: “Să rămânem tari în speranţa noastră şi ataşaţi de zălogul dreptăţii noastre, Isus CristosY el a suferit pentru noi, pentru ca şi noi să trăim în el. Trebuie deci să-i imităm răbdarea (puterea sa de a suferi)Y El ne-a lăsat un model în persoana sa”[7].

Acum, totul se împlinise şi creştinii puteau să primească cu veneraţie ceea ce rămânea din trupul său şi să scrie istoria martiriului, trimiţând scrisori Bisericilor surori, pentru ca toţi să se poată bucura de acela care era şi rămânea părintele şi învăţătorul lor.

Sfântul Irineu a scris foarte lapidar: “Policarp a avut o viaţă foarte lungă şi a murit foarte bătrân, printr-un foarte glorios şi nobil martiriu”.



[1] Scrisoarea lui Irineu către Florin, din: Eusebiu, Istoria bisericească, V, 20, 5-6.

[2] AH, III, 3, 4.

[3] AH, III, 4.

[4] Eusebiu, Istoria bisericească, V, 20, 8.

[5] Citatele care urmează sunt extrase din Actele martirilor, vol. I, prin grija lui C. Allegro, Cittŕ Nuova, Roma 1974, pag. 74-77.

[6] Ignaţiu de Antiohia, Pol. 3, 1.

[7] Policarp, Filip. 8, 12.