en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL ALFONS RODRIGUEZ

Călugăr

(1531-1617)

Sfântul Alfons de Rodriguez, comemorat la 30 octombrie, nu trebuie confundat cu preotul iezuit Alfons Rodriguez (1528-1616), care a scris renumitul tratat de spiritualitate „Calea desăvârşirii creştineşti”; sfântul de care ne ocupăm a fost şi el călugăr iezuit, dar nu preot, ci frate co-adiutor; în această calitate, timp de treizeci de ani, a îndeplinit funcţia de portar la Colegiul Monte Sion din însorita insulă a Mediteranei, Palma de Mallorca, unde şi-a meritat dragostea şi preţuirea din partea elevilor şi a locuitorilor oraşului prin înţelepciunea, bunătatea şi răbdarea lui îngerească. După ce, în noaptea de 30 octombrie 1617, a încetat din viaţă, a doua zi, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor, pe lângă sicriul cu trupul neînsufleţit a început o procesiune neîntreruptă a delegaţiilor din partea diferitelor comunităţi, asociaţii, parohii; chiar şi capul catedralei a ţinut să fie prezent, fiecare dorind să mai vadă încă o dată faţa celui care le devenise frate şi îndrumător pe calea vieţii.

Superiorul mănăstirii, temându-se ca nu cumva a doua zi să se producă o aglomerare greu de controlat, a dat dispoziţie să fie îngropat în timpul nopţii, în Capela „Sfintei Fecioare Maria”. Dumnezeu însă a intervenit printr-o revărsare de fapte extraordinare, vindecări miraculoase, favoruri spirituale deosebite, convertiri neaşteptate, care au pus într-o lumină strălucitoare sfinţenia umilului frate. Dar până să ajungă aici, a parcurs un drum greu şi lung.

Alfons s-a născut la Segovia, în Spania, în ziua de 25 iulie 1531, ca fiu al ţesătorului Diego Rodriguez şi al soţiei sale, Maria D’Alverado. De mic a dovedit o atracţie deosebită pentru rugăciune şi îi plăcea să petreacă timp îndelungat în faţa unei icoane a Maicii Domnului. Într-o notă bibliografică scrisă spre sfârşitul vieţii, a destăinuit că în copilărie s-a adresat odată Preacuratei cu aceste cuvinte: „Scumpă mamă, dacă ai şti cât te iubesc eu, ai vedea că Tu nu mă poţi iubi mai mult”, şi îndată a auzit un glas ceresc, care i-a răspuns: „Te înşeli, copile drag; eu te iubesc mai mult decât ţi-ai putea tu închipui”. Cu prilejul unor misiuni, doi preoţi iezuiţi au poposit în casa lor. Observând atracţia copilului pentru cele spirituale, l-au învăţat să recite Sfântul Rozariu şi i-au trezit în suflet dorinţa de a urma şi el viaţa călugărească. Tatăl însă a hotărât să-l trimită la şcoală, împreună cu un alt frate al său. Nu au putut să continue, deoarece, peste un an, tatăl a murit şi mama i-a rechemat pe copii pentru a prelua grija gospodăriei şi a atelierului de ţesut.

Alfons a început o viaţă nouă. Timp de câţiva ani, a încercat să se descurce singur, dar lucrurile mergeau tot mai greu, şi atunci şi-a propus să se căsătorească, crezând că, ajutat de o femeie destoinică, va redresa situaţia. Într-adevăr, Maria Suarez, fiica unui mare crescător de vite, a adus în casa lor curajul şi o bunăstare mulţumitoare. Din căsnicia lor s-au născut trei copii, în care îşi puneau mari speranţe, uitând, poate, că viitorul nu este în mâinile noastre. Mai întâi s-a stins fiica lor iubită, Maria, apoi s-a îmbolnăvit soţia şi a murit; nu după mult timp, a murit şi copilul mai mare; Alfons, rămas văduv, a trebuit să poarte de grijă de copilul mic şi de mama lui suferindă. Considerând că toate aceste nenorociri s-au abătut asupra lor din cauza păcatelor lui, a cerut de la Dumnezeu harul să-i dea puterea de a suferi aici, pe pământ, chiar şi chinurile Iadului, numai să nu mai săvârşească nici un păcat de moarte. Această generoasă ofertă i-a redat curajul şi el a reluat deprinderile sufleteşti de mai înainte; acestea l-au ajutat să suporte în linişte moartea mamei sale şi a ultimului său copil.

Liber de orice legătură şi afecţiune omenească, Alfons a revenit cu gândul la viaţa călugărească. S-a adresat părinţilor iezuiţi. Aceştia, ţinând seamă de vârsta lui înaintată - avea treizeci şi opt de ani -, de lipsa de formare intelectuală, precum şi de sănătatea lui şubredă, i-au declarat că nu-l pot primi în secţia de scolastică. El nu s-a descurajat. A împărţit surorilor sale averea pe care o mai avea şi s-a prezentat din nou la mănăstire, cerând să fie primit ca simplu frate ajutător. După o perioadă de probă, numai de şase luni, s-au convins de sinceritatea şi hotărârea lui, precum şi de alesele calităţi sufleteşti, plămădite în umilinţă şi suferinţă, şi l-au trimis la noul institut din Insula Palma de Mallorca. Aici avea să rămână până la moarte, îndeplinind munci manuale, serviciul de portar, însoţitor al preoţilor în diferite misiuni, arătându-se în toate atât de binevoitor şi serviabil, încât sfinţenia şi darurile spirituale de care se bucura au atras în jurul său un mare număr de tineri dornici să-i asculte cuvântul. Între aceştia s-a numărat şi viitorul misionar al negrilor, Sfântul Petru Claver, căruia i-a prezis vasta activitate ce avea să o desfăşoare pe meleagurile Columbiei. În timp ce pentru alţii era lumină şi sprijin, înlăuntrul său suferea torturi îngrozitoare, prin amintirea tulburătoare a plăcerilor căsniciei, prin îndoieli asupra sincerităţii sale, prin conştiinţa păcatelor săvârşite; la acestea s-au adăugat suferinţele fizice, cu durerile de stomac şi de plămâni şi o erupţie de furuncule, care timp de paisprezece ani înainte de moarte l-au învăluit ca un foc arzător.

Superiorii i-au prescris un program de activitate redus, i-au poruncit să doarmă în pat şi l-au obligat, începând din 1604, să noteze zilnic stările sufleteşti prin care trecea; rodul acestor însemnări este un document de mare valoare pentru cunoaşterea fenomenelor vieţii spirituale. A scris şi alte mici tratate, în care se întrevede o înţelepciune izvorâtă din comuniunea cu Dumnezeu, prin Preacurata Fecioară Maria , al cărei Rozariu şi Oficiu l-a recitat în fiecare zi, până la sfârşit.

Din această viaţă interioară profundă a emanat forţa de atracţie ce i-a fascinat pe cei care l-au cunoscut, iar după moartea lui, în noaptea de 30 octombrie a anului 1617, a deschis izvorul unui adevărat torent de haruri şi binecuvântări pentru cei care i-au cerut mijlocirea în faţa Celui Atotputernic. Ca o confirmare şi o încoronare a vieţii sale minunate, în ziua de 15 ianuarie 1888, Papa Leon al XIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.