en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA ELISABETA

Mama Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Romano-Catolică îi sărbătoreşte în ziua de 5 noiembrie pe mama Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânta Elisabeta, şi pe soţul ei, Sfântul Zaharia.

Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.

„Pe timpul lui Irod, regele Iudeii, trăia un preot cu numele Zaharia, din grupul lui Abia; femeia lui cobora din neamul lui Aaron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi urmau fără abatere toate poruncile şi hotărârile Domnului. Dar nu aveau copii, căci Elisabeta era sterilă, şi amândoi erau înaintaţi în vârstă”.

„În timp ce Zaharia îşi îndeplinea serviciul de preot la rândul grupului său, a fost desemnat prin sorţi, după datina preoţească, să intre în Templul Domnului, pentru tămâiere. La ceasul tămâierii, toată mulţimea poporului se afla afară, în rugăciune”.

„Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură şi-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ţi fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, şi de naşterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului... Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor...» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaşte acest lucru? Căci eu sunt bătrân şi soţia mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în faţa lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»”.

„Când se sfârşiră zilele serviciului său, se întoarse acasă. După câtva timp, Elisabeta, soţia lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din faţa oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii şi rudele ei auziseră că Domnul a copleşit-o cu milostivirea sa şi se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului şi voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum! Se va chema Ioan!» Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliţă şi scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan...» În aceeaşi clipă, i se deschise gura şi vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu... Zaharia profeţi astfel:

«Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, căci a vizitat şi a răscumpărat poporul său... Iar tu, copile, te vei chema Profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, să-i pregăteşti calea, să-i dai poporului său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor, datorită bunătăţii îndurătoare a Dumnezeului nostru. Mulţumită ei, va veni la noi Cel Răstignit din înălţimi, ca să fie lumină pentru cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii»” (Luca I, 5-80).

Cu trei luni înainte de naşterea „copilului”, Elisabeta a fost vizitată de verişoara sa mai mică, Fecioara Maria, ea însăşi purtând taina unui mister dumnezeiesc. Maria „intră în casa lui Zaharia şi o salută pe Elisabeta. Cum auzi salutul Mariei, copilul tresări în sânul ei, iar Elisabeta fu umplută de Duh Sfânt şi exlamă, zicând: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău! De unde îmi este dat mie să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresărit de veselie în sânul meu. Ferice de aceea care a crezut, pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini»” (Luca I, 39-45).

Pentru femeia evreică, maternitatea era semnul vizibil al binecuvântării lui Dumnezeu. Dar sterilitatea Elisabetei a fost terenul pentru intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu, care îşi înfăptuieşte lucrările ex nihilo – pornind de la nimic. „Sânul nerodit al Elisabetei şi acela consacrat de bunăvoie fecioriei Mariei sunt imaginea poporului aflat până acum în pustiu, dar aproape de clipa regăsirii fecundităţii sale promise prin legământul încheiat cu Dumnezeu” (Maertens). Este gândul exprimat şi de Zaharia în cântarea sa profetică.

Cântarea lui Zaharia – Benedictus – este considerată drept ultima profeţie a Vechiului Testament şi prima profeţie a Noului Testament. Marea operă a mântuirii a început în taină, în tăcerea şi rugăciunea din casa Mariei de la Nazaret şi în aceea a soţilor Zaharia şi Elisabeta de la Ain Karin, un sătuc ce nu a fost încă precis identificat, aflat la circa cinci mile de Ierusalim. Salutarea Elisabetei, adresată verişoarei sale, Maria, va fi repetată de-a lungul veacurilor, ori de câte ori se va rosti îngerescul Ave Maria.

După naşterea fiului lor, Ioan, în care tatăl iluminat de Duhul Sfânt l-a văzut pe Înainte-mergătorul lui Mesia, cei doi soţi sfinţi dispar în umbră, ca lumina firavă a Lunii la apariţia luminii strălucitoare a Soarelui Cristos, după legea pe care Ioan Botezătorul o va enunţa mai târziu: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III, 30).