en-USro-RO

| Login
16 decembrie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 16 decembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Adelaida, împ.; Aggeu, profet
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, III
Lectionar
Sof 3,14-18: Domnul se va veseli pentru tine cu cântare de bucurie.
Ps Is 12,2-6: Cântați cu bucurie și veselie cãci mare și sfânt este Domnul.
Fil 4,4-7: Domnul este aproape.
Lc 3,10-18: Și noi, ce trebuie sã facem?


Fer. Elisabeta a Sfintei Treimi

(1880-1906)


Există însă şi câteva cazuri în care aceste elemente par să lipsească: o existenţă scurtă, lipsită de episoade răsunătoare, trăită aproape la marginea istoriei; iar aventura – dacă aceasta există, este în întregime interioară.
Sunt sfinţi care parcurg căi infinite şi coboară în abisuri profunde sau se înalţă acolo unde ni se pare aproape imposibil să-i ajungem; însă totul se întâmplă în spatele sufletelor lor.
De fapt noi creştini ştim bine cât de mari pot să fie spaţiile fiinţei umane dacă Dumnezeu însuşi poate fi primit aici cu toată taina sa.
Asemănătoare este şi povestea Fericitei Elisabeta a Trinităţii, maică Carmelitană în mănăstire, moartă la 26 de ani la începuturile acestui secol.
Biserica a beatificat-o doar în 1884; însă personalitatea şi doctrina sa impregnaseră deja de decenii spiritualitatea creştină. Să ne amintim ca titlu informativ că deja în 1953 un teolog celebru, Hans Urs Von Balthasar îi dedica un eseu. Şi primul studiu aprofundat al unui teolog dominican ne parvine din 1938.
Maturizarea spirituală a Elisabetei Catez născută la Dijon în 1880 a început foarte devreme, mai exact în ziua primei sale Împărtăşanii.
Era considerată o fetiţă greu de ţinut în frâu „o natură impetuoasă, arzătoare” – spunea mama sa. Iar sora sa adăuga: „foarte vivace, teribilă, aproape violentă”, conchizând printr-o expresie semnificativă expresie franceză: „très diable”.
Acelaşi preot care a pregătit-o pentru prima Împărtăşanie spunea: „Are un astfel de temperament, încât va deveni ori înger ori demon”.
Şi educatoarea sa a afirmat: „Are o voinţă de fier, te convinge dacă trebuie să ai cu orice preţ ceea ce vrea”.
Aventura sa spirituală a început chiar atunci: a luat absolut în serios dorinţa de Dumnezeu.

Mama sa îi spusese: „Dacă vrei să faci prima Împărtăşanie trebuie să te schimbi”.

Fraze care li se spun copiilor însă de data aceea era vorba despre o fiică care vroia neapărat să obţină iertarea lui Dumnezeu.Mărturiile prietenilor şi cunoştinţelor – cărora le era foarte cunoscut temperamentul micuţei – sunt uimite şi concorde „caracterul său s-a modificat aproape în totalitate”, „în mod impresionant” „în mod aproape imposibil”.Mânia se mai zărea din ochii săi şi era vizibilă încercarea pe care şi-o impunea pentru a deveni dulce şi amabilă acest lucru devenind munca sa de fiecare zi.Nu a fost o represiune psihologică: oricât de ciudat ni s-ar părea a fost o iubire tulburătoare.

Prima Împărtăşanie a fost pentru ea un moment hotărâtor.

Deja adultă în mânăstire îşi va aminti într-o scrisoare trimisă mamei: „Dragă mamă dacă eu îl iubesc, tu eşti cea care ai îndrumat inima copilei tale spre el. M-ai pregătit atât de bine spre acea primă întâlnire, spre acea mare zi în care ne-am dăruit total unui altuia”. (Scrisoarea 150).
Ne face să tremurăm cînd ne gândim la ceea ce li s-ar putea întâmpla copiilor dacă ar fi pregătiţi pentru prima Împărtăşanie de un tată şi  o mamă capabili să folosească toate bogăţiile dragostei: duioşie şi credinţă, inteligenţă şi exemplu.
Bineînţeles, trebuie să fi fost bogată pregătirea Elisabetei (admiţând şi o graţie particulară) dacă fetiţa a plâns mult în timpul mulţumirii şi dacă – ieşind din biserică – i-a spus unei micuţe colege ale sale: „Azi nu mi-e foame, Isus m-a hrănit!”.
Să analizăm pentru o clipă în profunzime ceea ce s-a întâmplat:
Se întâmplă deseori în viaţa sfinţilor ca ei să apară faţă în faţă în momentul întâlnirilor particulare cu Dumnezeu, momentul crucial al convertirii.

A trăit o adolescenţă precoce din punct de vedere spiritual din care trebuie să subliniem un aspect: iubirea sa pentru muzică şi pentru dans.
Mama sa ar fi vrut să facă din ea o artistă celebră. La 8 ani era deja o pianistă admirată, primea diplome la 11 ani, primea premiul 1 al conservatorului din Dijon la 13 ani.Era pasionată de Chopin. Şi acesta era un lucru care „o făcea să zboare”.Condiţia socială – era fiică de ofiţer – aproape că o constrângea să frecventeze des seratele dansante sau dimineţile muzicale cu atât mai mult cu cât mama sa intenţiona să o distragă cu orice mijloace de la proiectele sale monahale.Însă cine o vedea, se simţea constrâns să spună: „Elisabeta nu este aici”. Altcineva mai perspicace adăuga: „Ea îl vede pe Dumnezeu”.Elisabeta simţea deci o atracţie invincibilă spre Carmel, spre o formă de viaţă pur contemplativă specifică celui care se simte chemat să stea în inima Bisericii şi a lumii.

Pentru lumii poate părea goală şi inutilă existenţa unei maici care îşi petrece întreaga viaţă pentru a-l adora pe Dumnezeu în taina încarnării sale şi care în jurul acestui act de adoraţie îşi organizează totul: timpul, spaţiul, renunţările, interesele, afecţiunile.Însă lumea nu se destramă şi ni se sfarmă doar pentru că există Biserica, iar Biserica nu se destramă doar pentru că există Cristos.
Există deci un punct în care „totul se ţine” şi unde mai mult devine vizibilă legătura matrimonială care îl uneşte pe  Cristos cu Biserica şi pe Biserică cu Cristos.

Elisabeta a murit în noiembrie 1906. În aceeaşi zi la camera deputaţilor din Paris un anume Monsieur Viviani făcea apologia operei de descreştinizare pe atunci la modă în Franţa unde fusese decretată închiderea forţată a mănăstirilor şi  votată legea unei ostile separări între Biserică şi Stat.

Oratorul înfocat şi mândru spunea deci: „Am îndepărtat de credinţă conştiinţele umane. Când un mizerabil, sfârşit de oboseala zilei, îşi apleca genunchii noi l-am ridicat: i-am spus că dincolo de nori nu existau decât himere. Împreună, printr-un gest magnific, am stins pe cer luminile pe care nimeni nu va fi capabil să le reaprindă”.În aceeaşi clipă Dumnezeu aprindea în ceruri steaua Elisabetei a Treimii.
Acum când se deschide un nou mileniu, ea străluceşte şi mai fulgerător.