en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL LEON CEL MARE

papă, învăţător al Bisericii

(390/400-461)

“Imită-l pe bunul păstor, care pleacă în căutarea oiţei şi o aduce înapoi pe umerii săi. În zelul tău de slujire a lui Dumnezeu, comportă-te în aşa fel încât, pe cei care au deviat în vreun fel de la adevăr, să-i recâştigi pentru Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii. Misteriosul edificiu al credinţei nu permite loviturile sorţii; printr-o conducere a sufletelor adevărată şi plină de grijă, adună-le pe toate sub acoperişul tău”[1].

Papa Leon I scria această scrisoare la 18 august 460, cu un an înainte de moartea sa, şi o trimitea lui Timotei, episcopul ales al Alexandriei Egiptului, după o perioadă tulbure în viaţa creştinilor din acel ţinut. Sfaturile fraterne pe care el le oferea sunt oglinda vieţii sale: el a fost cu adevărat păstorul cel bun care niciodată nu s-a îndârjit împotriva oiţelor sale rebele, ci întotdeauna a folosit caritatea cea mai aleasă pentru a le readuce la turmă. Acesta era principiul său: “Chiar şi atunci când trebuie să corijezi, întotdeauna să fie salvată iubirea”.


S-a născut între anii 390 şi 400, într-o familie de origine toscană, a primit o educaţie foarte bună la Roma, atât în ceea ce priveşte studiile, cât şi viaţa creştină. Foarte curând, era alături de papa Celestin I, ca arhidiacon. Pontiful îi încredinţase nu numai administraţia bunurilor Bisericii Romane, dar şi cele mai importante misiuni în raport cu Bisericile surori.

Aceeaşi curte imperială a recurs la arhidiaconul Leon, trimiţându-l în Galia pentru a rezolva tensiunile apărute între generalul Ezio şi senatorul Albino şi să evite astfel războiul civil. Tocmai se afla în Galia pentru împlinirea acestei misiuni de pace, când i-a parvenit ştirea morţii lui Celestin şi a numirii sale ca succesor al lui Petru. Istoricii timpului notează că, în contradicţie cu experienţele trecute, alegerea a avut loc într-un climat de “pace admirabilă” şi romanii au ştiut să aştepte întoarcerea celui ales, de asemenea, cu “răbdare admirabilă”. Întors la Roma, a fost consacrat episcop, la 29 septembrie 440. Erau timpuri tulburi: popoarele latine erau ameninţate de continue incursiuni ale aşa-zişilor barbari care, asemenea lăcustelor din plăgile Egiptului, năvăleau pe neaşteptate asupra regiunilor vechiului Imperiu Roman, jefuind oraşul, incendiind satele, răspândind teroare şi moarte şi aducând epidemii.

Chiar şi în interiorul Bisericii era pusă în pericol unitatea credinţei, din cauza celor trei principale erezii: maniheismul, răspândit din Africa şi până la Roma, monofizismul, în Orient, şi priscilianismul, în Spania.

Autoritatea imperială, neputincioasă în faţa fenomenului violentelor migraţii ale noilor popoare, continua să intervină în controversele doctrinale, accentuând diviziunea în interiorul Bisericii.

 

Episcop la Roma

Leon era un om înţelept şi concret şi a înfruntat problematica timpului său cu o minte lucidă şi cu o inimă de păstor.

Avea un înalt concept despre misiunea sa ca episcop al Romei şi ca păstor universal. Roma era pentru el “cetatea pe care sfântul Petru o evanghelizase înaintea altora”, şi deci ea trebuia să lumineze ca “neam sfânt, popor ales, cetate preoţească şi regală”: celelalte Biserici aveau dreptul să găsească în Roma un model de viaţă creştină. În acest scop, Leon s-a dedicat cu toate energiile sale îngrijirii diecezei.

Prima datorie a episcopului este aceea de a predica, şi el profita de toate sărbătorile liturgice pentru a instrui poporul. Scria predicile sale într-un stil simplu şi demn, profund în conţinut şi inteligibil în limbaj, dar, înainte de toate, atingea teme vitale şi de actualitate, făcând referinţă la viaţa concretă a fiecăruia. Era cu adevărat un formator de conştiinţe, ascultat cu plăcere şi urmat cu entuziasm, chiar şi pentru faptul că ceea ce spunea se întrupa în totalitate şi în viaţa sa.

Cu ocazia aniversării consacrării ca episcop în scaunul lui Petru, a adunat în jurul său nu numai credincioşii din Roma, pe care i-a instruit printr-o predică potrivită asupra primatului lui Petru, dar şi pe toţi episcopii din jurul Romei şi pe aceia din jurisdicţia sa metropolitană, care se extindea din Toscana şi până în Sicilia, în Sardinia şi Corsica. Astfel, întărea cu ei unitatea credinţei într-un climat de mare fraternitate şi discuta toate problemele privitoare la Bisericile lor.


În oraşul Roma, a reuşit să extirpe maniheismul şi rămăşiţele practicilor păgâne, convertindu-le în sărbători creştine. De exemplu, sărbătoarea “Catedra Sfântului Petru” o substituia pe cea păgână “Jocurile Apolinare”; sărbătoarea “Colectelor” B o strângere importantă de bani şi de bunuri în natură pentru nevoile săracilor B o substituia pe cea numită “Cara Cognatio”, o sărbătoare păgână care celebra amintirea morţilor.

 

Apărător al oraşului

Episcopul Romei a trebuit să-şi asume responsabilitatea care, prin natura ei, privea imperiul, dar în faţa avansării hunilor, curtea imperială din Occident se refugiase la Roma şi se simţea neputincioasă. Papa a mers personal înaintea teribilului Atila, care venea dinspre nord, direct spre Roma. Întâlnirea a avut loc la Mantova şi Atila a acceptat să se retragă dincolo de Dunăre. Un fapt incredibil! Până astăzi, istoricii îşi frământă mintea pentru a găsi o explicaţie umană plauzibilă. Leon nu a oferit nici bani, nici alte avantaje, şi ei, în mod inexplicabil, s-au întors în ţinuturile lor. Roma a fost salvată şi Italia a început să respire din nou.

Mai târziu, cu altă ocazie, când Genseric, venind din Africa împreună cu vandalii săi, s-a apropiat de Roma, Leon nu a reuşit să-l oprească, dar a obţinut ca el să nu treacă Roma prin foc şi sabie şi să se retragă după ce şi-a luat ca pradă de război cele necesare pentru a potoli foamea soldaţilor săi.

 

Păstor universal

Leon era conştient de misiunea sa de păstor al întregii Biserici. Deja din ziua alegerii sale, el afirmase: “Aşa cum este valabil pentru totdeauna ceea ce Petru a crezut despre Cristos, la fel, este valabil pentru totdeauna ceea ce Cristos a pus în Petru”.

Această conştiinţă a rolului său nu-i dădea un sentiment de mândrie, deoarece ştia să distingă bine între înălţimea misiunii sale şi persoana care o împlineşte. El îşi vede misiunea ca un îndemn de a iubi mai mult: “Noi avem grijă de toţi şi participăm fiecare la misiunea de a conduce; de pretutindeni, oamenii îşi găsesc refugiu la scaunul lui Petru şi toţi aşteaptă de la episcopul Romei iubirea Bisericii Universale, aşa cum i-a fost încredinţată de Domnul lui Petru”.

Pentru a-şi împlini bine această misiune, el voia să fie informat la zi despre viaţa tuturor Bisericilor şi, pentru aceasta, în fiecare regiune a pus câte un vicar apostolic: episcopul de Arles, pentru Galia, şi acela de Tesalonic, pentru Orient.

Pentru a menţine bune raporturi cu împăratul Constantinopolului, a numit pe lângă el un reprezentant al său, care, mai târziu, avea să se numească apocrisar, şi va constitui premisa întemeierii nunţiaturilor apostolice.

Intervenţiile sale în diferitele Biserici au avut loc întotdeauna la cerere şi au fost foarte prudente. Scrisorile sale, foarte clare şi bine studiate, au rezolvat problemele din rădăcină şi, din punct de vedere doctrinar, au constituit regula credinţei pentru fidelitatea faţă de tradiţia sănătoasă. Aşa s-au petrecut lucrurile cu scrisoarea către Turibiu din Astorga, în Spania, în privinţa priscilianismului. Papa, cu o claritate de invidiat, a demontat punct cu punt doctrina priscilianilor.


Lui Rusticus, episcop de Narbona, în Galia, care îi ceruse să-l exonereze de misiunea sa, i-a răspuns transmiţându-i curajul care îi lipsea: “Îmi pare rău că mulţimea scandalurilor a întrecut caritatea, în aşa fel încât ţi-a transmis dorinţa de a te elibera de sarcinile episcopatului. Doreşti să-ţi trăieşti viaţa în tăcere şi odihnă mai mult decât să rămâi statornic în obligaţiile care ţi-au fost încredinţate. Dar Domnul a spus: *Fericit cel care perseverează până la sfârşit+. De unde vei obţine perseverenţa, dacă nu din virtutea răbdării? Cine va conduce corabia printre valurile mării, dacă timonierul nu este la postul său? Dreptatea trebuie respectată întotdeaunaY Mila trebuie să se manifeste cu iubireY Cristos este tăria noastră şi sfatul nostru, şi fără el, noi nu putem nimic, dar împreună cu el, putem totul”.

Scrisorile erau scrise întotdeauna în două copii originale: una pentru destinatar şi cealaltă pentru arhiva papei, pentru că mulţi alţi episcopi îi cereau copii autentice.

Dar intervenţia cea mai cunoscută este, fără îndoială, aceea a scrisorii numite Tomus ad Flavianum, scrisoare adresată lui Flavian, episcop de Constantinopol. Pentru rezolvarea controversei lui Eutihiu, papa a acceptat, de acord cu împăratul, să convoace un conciliu. La acesta şi-a trimis reprezentanţii săi, un episcop, un preot şi un diacon. Ei trebuiau să prezideze conciliul în numele papei şi să facă cunoscută tuturor scrisoarea pe care papa i-o trimisese lui Flavian şi pentru care ei fuseseră desemnaţi curieri.

Conciliul s-a reunit la Efes, dar patriarhul Discur, instalat la Alexandria de monofiziţi, după ce îl ucisese pe episcopul legitim, cu acordul împăratului, a preluat conducerea lucrărilor conciliului, a făcut ca episcopul de la Constantinopol să fie maltratat grav, a împiedicat lectura scrisorii papei şi a aprobat doctrina lui Eutihiu.

Conciliul nu a fost recunoscut şi papa a dat o bulă cu numele de “Hoţia de la Efes”: mai mult decât o reuniune de episcopi, el a fost un atac de hoţi. Din nefericire, tristul episod a avut urmări dureroase, deoarece a alimentat rebeliunea călugărilor din Palestina şi Egipt, perpetuând în Biserica Orientului o confuzie fără sfârşit. Numai după moartea împăratului Teodosiu al II-lea şi numirea împăratului Marcian, a fost posibilă reunirea unei alte adunări a episcopilor, la Calcedon. Papa nu putea interveni, deoarece Italia era sub presiunea hunilor, dar şi de această dată, şi-a trimis legaţii săi, care au prezidat conciliul în numele papei, şi când s-a discutat problema lui Eutihiu, s-a dat citire Scrisorii către Flavian.

Mansi ne transmite următoarele gânduri ale părinţilor conciliari, imediat după citirea documentului papal: “Iată credinţa părinţilor, iată credinţa apostolilor! Noi toţi aşa credem, cei care au credinţa cea dreaptă cred la fel! Să fie anatema cel care crede altceva! Petru a vorbit prin gura lui Leon! Leon a învăţat conform evlaviei şi adevărului!”

Conciliul, în afara definiţiilor doctrinale, a stabilit câteva canoane disciplinare, printre care şi celebrul Canon 28, care atribuia scaunului de la Constantinopol, “A doua Romă”, o preeminenţă în raport cu celelalte Biserici ale Orientului.

Papa B aşa cum o au făcut-o mai întâi legaţii săi B nu a aprobat acest canon, întărind ideea că supremaţia unei Biserici nu provine din importanţa politică a oraşului, ci din tradiţia apostolică ce dă primul loc Bisericii unde Petru a fost episcop: mai întâi de toate, Roma, unde încă se odihneşte, apoi Antiohia, unde a fost în trecer,e şi, în sfârşit, Alexandria, care a fost întemeiată de discipolul său Marcu.

Pentru ca împăratul să nu-şi facă gânduri, i-a scris: “Aş fi vinovat dacă dispoziţiile părinţilor ar fi fost citite cu aprobarea mea şi dacă dorinţa unui frate ar fi avut pentru mine o valoare mai mare decât binele comun al întregii Biserici întemeiate de Domnul”.

 

Învăţător al Bisericii


La moartea sa, la 10 noiembrie 461, pacea domnea în întreaga Biserică, atât în Orient, cât şi în Occident. El lăsa moştenire posterităţii, ca învăţător, predicile şi scrisorile sale, ca liturgist, un nou misal, Sacramentarul leonian, în calitate de constructor, renovarea bazilicilor “Sfântul Petru” şi “Sfântul Paul” şi clădirea altor biserici şi opere de utilitate publică, dar, mai înainte de toate, o Biserică adunată în unitate în jurul succesorului lui Petru într-un moment istoric în care autoritatea civilă nu mai reuşea să mai ţină unite popoarele vechiului Imperiu Roman.

Istoria i-a acordat pe drept titlul de cel mare, deoarece chiar aşa a fost prin sfinţenia vieţii, prin apărarea credinţei, prin înţeleapta sa politică şi prin scrierile sale. Deja Ioan Casian, într-o operă scrisă din inspiraţia lui Leon împotriva ereziei monofizite şi dedicată lui, l-a numit “gloria scaunului Romei şi a slujirii lui Dumnezeu”.

În 1770, Benedict al XIV-lea l-a aşezat între învăţătorii Bisericii, un titlu pe deplin meritat, deoarece, de mult timp, el îşi exercita această funcţie prin scrierile sale.

Fiind înmormântat în atriul bazilicii “Sfântul Petru”, a meritat un alt titlu: el a fost numit Janitor arcis, santinelă pusă de Dumnezeu pentru a veghea la apărarea carismei petrine.



[1] Leon cel Mare, Scrisoarea către Timotei, noul episcop de Alexandria.