en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL IOSAFAT KUNCEWYCZ

episcop, martir al unităţii

(1580-1623)
“Voi mă urâţi de moarte, dar eu vă port pe toţi în inimă, şi aş fi bucuros să mor pentru voi”[1].

Cu aceste cuvinte, Iosafat i-a primit pe persecutorii săi, care, înarmaţi până-n dinţi, au pătruns cu forţa în episcopia de Vitebsk, decişi să-l înlăture. Au sărit asupra lui şi, după ce l-au maltratat în mod barbar, l-au ucis cu lovituri de secure, aruncându-i trupul în fluviul Dzwina. Era 12 noiembrie 1623.

Iosafat s-a născut la Wolodymyr, în Volynia, în Ucraina, într-o familie nobilă scăpătată, de tradiţie ortodoxă. La izvorul baptismal, părinţii l-au numit Ioan. L-au educat în ortodoxie şi s-au gândit să facă din el un comerciant de succes. Pentru aceasta, l-au trimis la Vilnius, unde exista posibilitatea de a învăţa arta comerţului.

 

Rana dezbinării religioase

În acest oraş, el şi-a dat seama de dezbinarea religioasă care exista în poporul său. Vechea Rutenie cuprindea întreaga Mitropolie de Kiev şi primise evanghelia de la greci, rămânând multă vreme legată, din punct de vedere bisericesc, de Patriarhatul de Constantinopol, dar apoi, o dată cu împărţirea principatului de Kiev între Rusia şi Polonia, a fost divizată şi din punct de vedere bisericesc.

În partea supusă influenţei Poloniei erau latinii, care, în general, erau polonezi şi îşi importaseră ritul, la care au aderat şi unii nobili ai locului, mai mult pentru a fi pe placul stăpânilor decât dintr-o alegere personală.

Erau apoi episcopii şi credincioşii de tradiţie ortodoxă, care, în Conferinţa de la Brest, în 1595, acceptaseră unirea cu Roma şi, pentru acest motiv, se numeau uniţi.

Şi, în sfârşit, existau toţi ceilalţi care, neaderând la unirea cu Roma, rămâneau credincioşi vechii tradiţii ortodoxe.

Între cele trei grupuri nu erau relaţii prea bune, chiar dacă majoritatea populaţiei nu înţelegea mare lucru din această împărţire religioasă, datorită faptului că în celebrările liturgice uniţii şi ortodocşii aproape că nu se deosebeau.

 

Cufundat în rugăciune şi în studiu

La Vilnius, contrar aşteptărilor tatălui, Ioan nu s-a preocupat de comerţ, simţind mai degrabă o atracţie puternică pentru studii şi viaţa religioasă. Adesea, se retrăgea de unul singur, pentru a se ruga în Mănăstirea bazilitană “Preasfânta Treime”, chiar dacă era într-o situaţie de decadenţă din cauza lipsei de vocaţii. A avut şi norocul ca în acea perioadă să-i întâlnească pe iezuiţi care l-au ajutat foarte mult în studii.

Aflându-se în mijlocul creştinilor dezbinaţi, Ioan a voit să-şi înţeleagă credinţa prin studiu şi rugăciune şi a ajuns la convingerea că unitatea cu succesorul lui Petru făcea parte din tradiţia părinţilor. S-a convins, de asemenea, că poporul rutean, pentru a trăi în comuniune cu papa, nu trebuia, de fapt, să treacă la ritul latin, aşa cum mulţi o spuneau, ci putea foarte bine să-şi continue tradiţia sa orientală.

La 24 de ani, a luat decizia de a intra în Mănăstirea bazilitană “Preasfânta Treime”, unde şi-a luat numele de Iosafat. O dată cu prezenţa sa în mănăstire, aceasta a început să înflorească, s-au înmulţit vocaţiile şi superiorii l-au însărcinat să fondeze alte două mănăstiri bazilitane în oraşele Byten şi Zyrowiche.

 

Călugăr şi apostol


Cu darurile sale extraordinare de predicator şi de catehet, unite cu faima de călugăr sfânt, a atras mulţi ruteni la Biserica Unită, care apoi l-a voit arhimandrit de Vilnius. Pe el şi-a pus ochii şi mitropolitul Kievului, prietenul şi admiratorul său, care l-a constrâns să accepte consacrarea episcopală şi l-a numit coadiutor şi apoi succesor al episcopului de Polock, Vitebsk şi Mstyslaw.

Din acel moment, noiembrie 1617, şi până la moarte, Iosafat s-a străduit să reformeze viaţa creştină a rutenilor.

Impulsul înnoitor, pe care îl imprimase mănăstirilor sale, acum se îndrepta într-un mod special spre clerul diecezan. El vizita preoţii, îi asculta cu atenţie, le dădea sfaturile cele mai potrivite, dar, înainte de toate, le oferea mijloacele pentru formarea poporului nu numai prin frumoasa liturgie orientală, dar şi printr-o cateheză adecvată.

A scris în acest scop un Catehism elementar, a reunit în fiecare an Sinodul diecezan pentru a analiza situaţia împreună cu clerul său şi, pentru a lua de comun acord deciziile cele mai potrivite, a organizat administrarea bunurilor bisericeşti, destinându-le nu pentru îmbogăţirea nobililor, aşa cum se întâmplase în trecut, ci cultului şi operelor caritative.

Personal, trăia ca un sărac: se ştie că, odată, neavând altceva, şi-a folosit paliul arhiepiscopal pentru a ajuta o sărmană văduvă. În afară de acestea, el vizita comunităţile creştine în diferitele oraşe şi în târguri, şi poporul alerga la el pentru a-l asculta, având un limbaj plin de înţelepciune şi accesibil tuturor. Chiar dacă a apărat în mod evident necesitatea de a fi uniţi cu Roma, în predica sa, nu folosea niciodată cuvinte care să ofenseze pe cineva care ar fi gândit în mod diferit.

Iosafat a fost un păstor foarte iubit de oameni, dar şi ostracizat de nobilii care, deşi fiind în majoritate catolici latini sau uniţi, îl urau ca urmare faptului că îi privase de privilegiul folosirii bunurilor bisericeşti.

 

Se pregăteşte martiriul

El a fost contestat, în mod evident, şi de creştinii orientali, care nu au aderat la unirea cu Roma. Situaţia a devenit cu adevărat încordată când, în 1620, Teofan, care se prezenta ca patriarh de Ierusalim, în timpul unei vizite la Moscova, a consacrat un mitropolit pentru Kiev şi alţi episcopi pentru diferite dieceze, pentru a-i contrapune celor care aderaseră la unirea cu papa. La Polotzk, l-a trimis pe Meleţiu Smotryckyi, om bine pregătit din punct de vedere cultural şi foarte determinat pentru apărarea autonomiei faţă de Roma.

Între ruteni s-a creat o situaţie extrem de neplăcută şi confuză. Niciodată Iosafat nu se gândise că pasiunea sa pentru unire ar putea cauza atâta discordie. Se părea că toată munca sa pastorală nu mai are nici un efect şi că însăşi viaţa îi era într-un pericol permanent.

Avea împotriva sa cea mai mare parte a nobilimii, rănită în interesele sale, şi, de asemenea, acea parte dintre ruteni care se recunoşteau ca făcând parte din Biserica Ortodoxă, şi în sfârşit B ironia sorţii! B, curtea regelui Poloniei, care, îngrijorată de înaintarea musulmanilor, voia să-şi asigure sprijinul militar al lumii ortodoxe.

Iosafat nu s-a pierdut cu firea, ci şi-a continuat munca sa de bun păstor. În timp ce se afla la Vitebsk în vizită pastorală, a fost surprins de o bandă de criminali.


Moartea sa a făcut o impresie puternică printre ruteni şi chiar cel mai mare duşman al său, episcopul Meleţiu, i-a îmbrăţişat cauza, devenind apărător al unirii cu Roma.

Din nefericire, timpurile nu erau încă potrivite pentru a realiza înţelegerea dintre cele două Biserici din Orient şi din Occident. Iosafat, după posibilităţile şi limitele timpului său, a fost un profet al unităţii şi, pentru acest ideal, şi-a oferit propria-i viaţă.

Trupul său, pescuit din fluviu, după mai multe peripeţii, se odihneşte într-o casetă în bazilica vaticană, sub altarul sfântului Vasile cel Mare.



[1] Cit. din: E. Lodi, I Santi del calendario romano, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1990, pag. 584-585.