en-USro-RO

Inregistrare | Login
22 noiembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Miercuri, 22 noiembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghierul Roman
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
roşu, P
Lectionar
Os 2,16.17b.21-22: Acolo mă va urma ca în vremea tinereţii ei
Ps 44: Ascultă, fiică, priveşte şi pleacă-ţi urechea
Mt 25,1-13: Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!
Meditatia zilei
Miercuri din săptămâna a 33-a de peste an


SFÂNTUL ALBERT CEL MARE
doctor universal

(1200-1280)


“Pentru toţi ai fost o lumină. Ai devenit celebru prin toate scrierile tale şi ai luminat lumea, deoarece ai cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte”[1].

Albert, numit “cel mare” când era încă în viaţă, a meritat pe deplin acest titlu, deoarece a fost mare nu numai în ştiinţele umane, ci şi în ştiinţa creştină, cultivând toată viaţa o profundă unire cu Dumnezeu şi o mare iubire faţă de oameni. A trăit între secolele al XII-lea şi al XIII-lea, când au apărut la lumină, şi prin meritul său, marile sinteze teologice ale lui Toma şi Bonaventura.

 

Nobil în spirit şi în trup

 

Părinţii lui Albert ar fi voit să-l orienteze spre cariera militară şi politică, meseria tatălui său, dar el, încă de copil, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiu. S-a născut în jurul anului 1200, la Lauingen, în Bavaria şi, când tatăl s-a mutat în Italia, urmându-l pe Frederic al II-lea, el a profitat de această ocazie pentru a-şi continua studiile la Universitatea din Padova, unde era foarte viu interesul pentru ştiinţele naturale.

Aici s-a întâlnit cu succesorul sfântului Dominic, fericitul Giordano de Saxonia, generalul dominicanilor. Acesta se dusese la Padova pentru a predica tinerilor universitari, şi avea impresia că şi-a pierdut timpul, deoarece grupul de studenţi nu a manifestat interes pentru a-l asculta. A trebuit, însă, să-şi schimbe părerea, deoarece zece studenţi i-au cerut să-i ajute să urmeze idealul dominican. Între aceştia se aflau, aşa cum a scris el însuşi într-o scrisoare, “doi fii din familiile a doi nobili germani; unul era şeful Poliţiei Militare, un om de mare onoare şi având o mare bogăţie; celălalt renunţase la beneficii importante şi era, realmente, nobil în spirit şi în trup”. Se pare că al doilea era tocmai Albert de Lauingen.


Era un tânăr robust şi cu un aspect plăcut, atent şi inteligent. Un dominican care l-a văzut pentru prima dată a exclamat: “Ce păcat ca un trup aşa de frumos şi un suflet aşa de nobil să se piardă!” Dar în inima tânărului înfloreau deja sentimentele nobile, exprimate mai târziu în această rugăciune: “Doamne Isuse Cristoase, ascultă glasul durerii noastre. În zadar strigăm către tine, pentru a nu fi seduşi de cuvinte deşarte şi ispititoare în privinţa nobleţei familiei, a prestigiului ordinului, în ceea ce ştiinţa are atrăgător”.

Chiar dacă studiile au fost pasiunea sa, a pus deoparte cărţile şi a pornit la drum pentru împlinirea idealului sfântului Dominic. Giordano de Saxonia, care şi-a dat seama de talentul său, l-a trimis îndată la Köln. Avea în jur de 23 de ani şi, după noviciat şi studiile teologice, Albert a fost maestru în teologie în şcolile ordinului său, mai întâi la Hildesheim, apoi la Friburg, la Regensburg, la Strasburg, la Köln, la Paris şi din nou la Köln.

 

Întemeietorul scolasticii

 

În această perioadă, a avut ocazia de a aprofunda cunoştinţele sale despre Aristotel. Gândirea aristotelică a pătruns în lumea academică a acelui timp prin filozoful Averoe, care îl prezenta ca pe un duşman al viziunii creştine tradiţionale, cea augustiniană.

Albert, om senin şi obiectiv, a voit să-l studieze pe Aristotel fără prejudecăţi, făcându-şi rost de traducerile imperfecte existente şi nu a găsit în ele acel duşman al Bisericii, cum era prezentat de unii. La cererea confraţilor săi, a început să scrie o vastă enciclopedie. Comentându-l pe Aristotel şi citând şi alţi autori, ca, de pildă, pe arabul Averoe şi pe evreul Mosé Maimonide, a avut posibilitatea de a aprofunda logica, retorica, etica, politica, metafizica şi diferitele ştiinţe naturale, cum sunt matematica, astronomia, fizica, biologia, tot ceea ce se produsese în bazinul mediteranean din antichitate şi până în acel moment.

Timp de douăzeci de ani, el a lucrat la această operă monumentală, deschizând reflecţia europeană spre experienţă şi încurajându-i pe creştini să nu le fie frică de ştiinţele umane, deoarece ele sunt purtătoare de adevăr şi nu pot decât să ajute în înţelegerea adevărului credinţei.

Desigur că el nu accepta cu ochii închişi ceea ce Aristotel şi Platon şi comentatorii lor scriseseră. Expunea cu obiectivitate gândurile celuilalt, dar îl şi corecta, îl completa şi îl combătea cu abilitate. Refuza, de exemplu, învăţătura lui Aristotel despre veşnicia lumii, a mişcării şi a timpului; pe aceea a lui Averoe, care vorbea despre un singur intelect pentru întreaga umanitate, negând libertatea persoanei umane; şi pe aceea a lui Platon, care fundamenta orice lucru pe matematică.

Dar în acel timp exista o aversiune foarte puternică faţă de aristotelism chiar printre dominicani, încât Albert a trebuit să răspundă uneori prin cuvinte destul de tari: “Sunt unii care, din ignoranţă, vor, pe toate căile, să combată folosirea filozofiei şi, înainte de toate, în rândul dominicanilor, unde nu există nici unul care să se opună lor. Ei sunt ca nişte animale ce se ridică împotriva unor lucruri pe care nu le cunosc”.

Un discipol, însă, îl înţelegea foarte bine, Toma de Aquino. Acesta B după spusele lui Guglielmo di Tocco B, “ascultându-l pe Albert, care preda toate ştiinţele într-un mod profund şi admirabil, s-a bucurat, pentru că a găsit îndată ceea ce căutaY şi a început să fie mai mult ca oricând tăcut, harnic la studiu şi devot în rugăciune”.

Dacă am avut o Summa teologica a gândirii creştine a evului mediu, acest lucru îl datorăm nu numai geniului lui Toma, dar şi minţii luminate a lui Albert, care i-a deschis acestuia calea. De asemenea, tot lui i se datorează faptul că Toma a ocupat catedra de studii dominicane la Paris.

 

Conducător şi făuritor al păcii


 

Din 1253 până în 1256, Albert a fost provincial al ordinului său în Germania. Om al cărţilor, s-a dovedit, de asemenea, expert şi în arta guvernării. Călătorind adesea chiar pe jos, a vizitat patruzeci de mănăstiri ale fraţilor, din Olanda şi până în Austria, şi numeroase convente dominicane, instruind, corijând, şi înainte de toate, favorizând viaţa de rugăciune şi de înţelegere în comunitate.

În 1256, îl găsim la Anagni împreună cu Bonaventura, pe lângă Curia Papală, pentru apărarea cu succes a drepturilor mendicanţilor de a preda în universităţi. Papa Alexandru al IV-lea, apreciindu-i sfinţenia şi ştiinţa, a voit să ţină o dispută publică împotriva tezelor averoiste privind unicitatea intelectului uman.

Părăsind misiunea de provincial şi revenit la Köln, a pregătit împreună cu Toma de Aquino, Pietro di Tarantasia, devenit apoi papa Inocenţiu al V-lea, şi alţi maeştri, regulamentul de studii pentru dominicani.

Credea că de acum se va putea dedica în întregime misiunii sale de scriitor, când papa l-a ales episcop de Regensburg. Dieceza, din cauza luptelor interne, se afla într-o stare jalnică de decădere economică şi morală. Albert trebuia să vină cu remedii. Papa cunoştea capacitatea sa de a aduce pacea între combatanţi, aşa cum o făcuse de atâtea ori între oraşul Köln şi episcopul său. În ciuda refuzului său şi al generalului, Albert a trebuit să se încline în faţa voinţei pontifului.

Când a sosit la Regensburg în umila haină dominicană, încălţat cu bocanci, prietenii săi de nedespărţit în lungile sale călătorii pe jos, nobilii oraşului, s-au simţit aproape ofensaţi şi şi-au făcut cunoscute rezervele lor. Ce voia să facă acest om “cu bocancii săi mari” într-un oraş care, prin tradiţie, avusese întotdeauna episcopi de neam mare? Foarte curând, însă, au trebuit să-şi reconsidere atitudinea, deoarece, în doi ani, Albert a reuşit să readucă pacea şi să pună la punct parohiile şi conventele şi să facă să funcţioneze operele de caritate.

După ce şi-a împlinit misiunea, a cerut să fie exonerat de conducerea diecezei, pentru a-şi putea continua studiile, dar, în 1261, Urban al IV-lea îl însărcina să predice cruciada în ţările de limbă germană. Şi-a reînceput pelerinajul mergând până în Boemia, dar fără prea mult succes. În 1263, era din nou la Köln şi, din acest moment, şi-a desfăşurat, din însărcinarea papei şi la cererea celor interesaţi, opera sa de pacificator în diferite oraşe din Germania.

 

Ultimii ani

 

În 1274, a luat parte la Conciliul din Lyon, unde, după ce a aşteptat în zadar sosirea lui Toma, discipolul său cel mai iubit, a vorbit cu obişnuita sa înţelepciune şi erudiţie tuturor părinţilor.

În 1277, în timp ce trăia liniştit în conventul din Würtzburg, a fost informat că episcopul de Paris, Stefan Tempier, condamnase 19 teze, unele dintre ele susţinute şi de Toma de Aquino. Albert, deşi apăsat de bătrâneţe şi de suferinţă, s-a dus la Paris şi, într-un discurs la universitate, a apărat gândirea discipolului său, pentru ca ignoranţa şi invidia să nu afecteze grav gândirea creştină.

Doi ani mai târziu, îşi scria testamentul, lăsând săracilor lucrurile sale şi dominicanilor din Köln cărţile sale.


În ultimii ani, sănătatea era tot mai şubredă şi adeseori plângea, gândindu-se la Toma care mersese înaintea sa în cer. Ziua sa, care atâţia ani era trăită într-o intensă activitate intelectuală, acum se scurgea în rugăciune tăcută şi profundă. Se povesteşte că, într-o zi, s-a prezentat un vizitator la poarta conventului şi a întrebat: “Aici locuieşte maestrul Albert?” Sfântul, din umilinţă sau pentru că i-a slăbit memoria, a răspuns: “Nu, nu mai este aici. Odată era, dar nu-mi mai amintesc când”. A murit la 15 decembrie 1280 şi a fost înmormântat la Köln.

Pentru canonizare a trebuit să aştepte anul 1931, când Pius al XI-lea l-a proclamat învăţător al Bisericii, şi Pius al XII-lea, în 1941, patron al celor care cultivă ştiinţele naturale.

 

Doctor universal

 

“Formidabila activitate literară a sfântului Albert este considerată B scrie Pettinato B cea mai impresionantă a evului mediu. Ea se extinde la tot spectrul ştiinţelor sacre şi profane, şi la tot ceea ce a produs mai bun civilizaţia greacă, latină şi arabă. Înzestrat pentru activitate şi cu o facultate de asimilare surprinzătoare, geniu universal, sfântul Albert a fost considerat de contemporani ca un miracol al ştiinţeiY

Meritul său principal constă în a fi intuit, cel dintâi, valoarea filozofiei aristotelice şi în a o fi introdus în cultura contemporană, purificată de falsele şi artificialele interpretări orientale, şi integrată cu gândirea lui Platon. Mai mult decât un constructor de noi sisteme, sfântul Albert a fost un harnic culegător de materiale, care au făcut posibilă sinteza filozofico-teologică a marelui său discipol. Albert este superior lui Toma prin bogăţia erudiţiei şi prin cutezanţa creativă în concepţii, totuşi, Toma l-a învins, la rândul său, prin limpezimea şi acuitatea gândirii, adânca profunzime a speculaţiei teologice şi vigoarea sistematică.

În exegeza biblică, sfântul Albert a scos în relief sensul literar şi istoric, în contradicţie cu uzanţele timpului; în morală, a armonizat aristotelismul cu platonismul augustinian; în mistică, prin comentariile la Pseudo-Dionisiu, a lăsat urme aşa de adânci, încât a contribuit la acea reînflorire a vieţii spirituale, care, în Germania şi în Ţările de Jos, va lua numele de Devoţiunea modernă[2].

Dar mai presus de toate, trebuie să adăugăm că el nu separat niciodată activitatea literară de o profundă unire cu Dumnezeu. Lui îi aparţine celebra frază: “Mergi tu însuţi la Dumnezeu; îţi va fi mult mai folositor decât să-i trimiţi pe toţi sfinţii care sunt în cer!”



[1] Petru de Prusia, cit. în: J. Alves, Os Santos, Ed. Paulinas, S. Paulo (Brasilia) 1990, pag. 644.

[2] G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/XI, Edizione Segno, Udine 1991, pag. 165-166.