en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA GERTRUDA

fecioară

(1256-1302)


“Doamne Dumnezeule, care m-ai însemnat cu lumina sfântă a feţei tale fă să cred cu fidelitate, cu credinţă dreaptă şi înflăcărată, încoronată cu lucrările vieţii, să ader la tine şi, în această unitate, să perseverez negreşit până la sfârşit. O, Doamne Isuse Cristoase, îndepărtează de la mine, prin prezenţa ta eficace, în puterea Duhului Sfânt, toate cursele vrăjmaşului, rupe în mine toate legăturile păcatului şi, în mila ta, ţine departe de mine orice orbire a inimiiY Prin harul tău, fă să-mi trăiesc astfel viaţa, încât să merit a fi templu al lui Dumnezeu, locuinţă a Duhului Sfânt”[1].

 

Este de neconceput astăzi ca o copilă de 5 ani să intre în mănăstire şi să rămână acolo toată viaţa, aşa cum s-a întâmplat cu Gertruda în mănăstirea din Helfta, din Saxonia.

În acele timpuri, însă, era o cinste, deoarece mănăstirile pentru femei erau singurele locuri unde fetele puteau primi o educaţie culturală de înaltă ţinută, pentru că şcolile care au apărut la umbra catedralelor şi mănăstirilor de bărbaţi primeau numai candidaţi din rândul băieţilor. Că, apoi, o fată, la un moment dat, îmbrăţişa viaţa călugărească sau se întorcea în familia sa, acest lucru era o alegere personală, cel puţin teoretic.

Din copilăria şi tinereţea Gertrudei ştim doar ceea ce ea însăşi ne-a lăsat scris. S-a născut la 6 ianuarie 1256, probabil la Eisleben, în Turingia. Nu ştim numele părinţilor. Poate că nu erau nobili.

 

Un geniu ieşit din comun

 


În mănăstirea din Helfta s-a simţit în largul ei încă de copilă şi, sub direcţiunea Mehtildei, directoarea şcolii şi apoi maestră de novice, a reuşit foarte bine în studiile clasice, şi în canto şi în arta miniaturii. Avea un geniu multilateral şi versatil, pe care îl exploata cu o pasiune incredibilă. Din voinţa sa a hotărât să devină călugăriţă: înţelesese că Dumnezeu o voia cu totul pentru sine în mănăstire şi, fără vreo părere de rău, a spus “da”, dar, şi călugăriţă, şi-a continuat plăcerile tinereţii: studiul şi arta.

Asta până la 25 de ani, când B după cum ne povesteşte ea însăşi în scrierile sale B toată ştiinţa dobândită în câmpul sacrului şi al profanului, care îi adusese atâta satisfacţie în timp, acum parcă nu mai spunea nimic minţii şi, ceea ce o înspăimânta şi mai mult, însăşi viaţa monahală, cu ritmurile ei de muncă şi practicile liturgice, care până în acel moment fuseseră pentru ea ca o derulare armonioasă a unei melodii, acum deveniseră o monotonie exasperantă.

Gertruda asista neputincioasă la distrugerea inexorabilă a idealurilor sale şi intra în întunericul cel mai negru, ajungând la disperare în privinţa propriei mântuiri. Toate acestea se petreceau în anul 1280, dar, la 27 ianuarie 1281, Isus i-a zis: “Vreau să te salvez şi să te eliberez. Până acum ai mâncat împreună cu duşmanii mei din ţărâna pământului şi ai sorbit din spinii pământului câteva picături de miere. Vino la mine, vreau să te îmbăt din fluviul plăcerilor divine”.

Răspunsul Gertrudei a fost imediat. “Eu laud, ador, binecuvântez cu toate puterile mele înţelepciunea ta milostivă pentru că tu, Creatorul şi Răscumpărătorul meu, te-ai forţat să conduci un cap neîmblânzit sub jugul tău plăcut, pregătindu-mi un medicament aşa de bine adaptat pentru slăbiciunea mea”.

Şi continua să se roage, spunând: “O, fratele meu, o, mirele meu, Isus pune peste mine sigiliul tău, în aşa fel încât să nu mai caut nimic în această lume, să nu mai doresc şi să nu mai iubesc nimic în afară de tine. Şi tu, o, Doamne, învredniceşte-mă să mă unesc cu tine într-o căsătorie spirituală, ca să devin cu adevărat mireasa ta într-o iubire indisolubilă, pe care nici moartea să n-o poată distruge!”[2]

 

În căutarea înţelepciunii

 

“Capul neîmblânzit”, care mai înainte se complăcea numai în studiul profan şi al artelor, acum este în căutarea continuă a Mirelui. Pentru a-l găsi, studia şi medita cu pasiune Sfânta Scriptură şi marii sfinţi părinţi ai Bisericii. Autorii ei preferaţi sunt Augustin, Grigore cel Mare, Bernard de Clairevaux şi Hugo de Saint Victoire.

Dar înainte de toate, se dăruieşte cu totul rugăciunii: “O, Dumnezeule-iubire, cât eşti de aproape pentru cei care te caută; cât eşti de dulce şi bun pentru cei care te găsesc! Învaţă-mă tu însuţi bazele ştiinţei tale, pentru ca inima mea să se angajeze împreună cu tine la unicul studiu. Să nu fiu lăsată mereu aşa de singură în şcoala carităţii tale, ca un puişor care nu a ieşit încă la lumină; fă, însă, ca, în tine, prin tine şi împreună cu tine, să înaintez şi să progresez zi de zi, din virtute în virtute, producând în fiecare zi pentru tine, o, Iubitul meu, un fruct nou în iubirea ta!”[3]

 


Trăind caritatea operativă

 

Şi-a dat seama însă că şi studiul ştiinţelor sacre şi însăşi rugăciunea, fără practica cotidiană a carităţii, puteau doar să-i alimenteze vanitatea şi orgoliul. S-a străduit atunci să-l slujească pe aproapele pe orice cale. Era gata să abandoneze şi momentele de extaz, pentru a fi atentă la nevoile unei colege sau pentru a merge la vorbitor şi pentru a primi persoanele din lume, care veneau tot mai numeroase pentru a-i cere sfaturi şi pentru a le fi călăuză spirituală.

Nu voia să păstreze pentru sine nici roadele studiului şi, pentru aceasta, a scris pentru surorile sale tratate spirituale şi sinteze ale scrierilor pe care le citea. Făcea acest lucru într-un limbaj popular, pentru a putea fi utile chiar şi celor care nu cunoşteau latina.

Din nefericire, tot acest material s-a pierdut. Ne-au rămas doar două dintre operele sale: Mesagerul divinei iubiri şi Exerciţii spirituale. Le-a scris, când şi-a dat seama că boala îi afectase în întregime trupul, urmând o inspiraţie divină în care Mântuitorul îi poruncea: “Vreau ca scrierile tale să fie o mărturie sigură a iubirii mele divine”.

 

Experienţa mistică

 

În Mesagerul, Gertruda povesteşte experienţa sa mistică. Iluminările divine, pătrunzând în inima acestei femei, au transformat-o în profunzime şi au armonizat în ea, într-o manieră minunată, darurile naturale şi supranaturale, făcând din ea o autentică “mesageră” a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.

Exerciţiile spirituale, în schimb, sunt un cânt de recunoştinţă îndreptat către Dumnezeu pentru evenimentele trăite în viaţa creştină şi monahală, cum sunt Botezul, îmbrăcarea hainei, profesiunea călugărească şi pregătirea întâlnirii definitive cu mirele.

Gertruda, în spiritualitatea ei, se apropie foarte mult de cea benedictină B Sfânta Scriptură, patristica şi liturgia B, dar introduce şi o notă caracteristică a sa, pentru că o îmbracă cu o afecţiune umană extraordinară, care niciodată nu degenerează în sentimentalism. Ea anticipează curentele spirituale care mai târziu vor da origine devoţiunii către Inima Preasfântă.

Adresându-i-se lui Isus, scria: “Ai voit să-mi dai nepreţuita familiaritate a prieteniei tale, deschizându-mi, în diferite feluri, acel prea nobil scrin al divinităţii tale, care este Inima ta divină, şi să-mi oferi din ea o mare bogăţie, un tezaur de bucurie”. Nu fără motiv, Gertruda este numită “teologul sfintei Inimi”, care i-a precedat pe sfinţii Ioan Eudes şi pe sfânta Margareta Maria Alacoque. Prin siguranţa şi profunzimea scrierilor teologice, prin cunoaşterea intimă a sufletelor şi prin fermitatea caracterului, a fost comparată cu marea reformatoare a Carmelului şi a fost numită, pentru acest motiv, Tereza a Germaniei.

Ea scria în Exerciţii: “Iubire, iubire, deschide-mi mie, care sunt aşa de mică, dragostea din adâncul Inimii tale; revarsă asupra mea toate izvoarele paternităţii tale preabune; rupe digurile abisurilor infinitei tale milostiviri. Fă să mă cufund în profunzimea carităţii tale, să intru în abisul milei tale preaîngăduitoare. Fă să mă pierd în potopul iubirii tale, cum se pierde o picătură de apă în imensitatea mării, cum se stinge o scânteie de foc în revărsarea fluviului plin de apă”[4].


Gertruda, pierdută în inima lui Dumnezeu, parcă s-a pierdut şi în meandrele istoriei. Nu ştim, de fapt, cu exactitate data precisă a morţii sale, petrecută între anii 1301 şi 1302.

Până şi mormântul ei a dispărut când, în 1346, mănăstirea ei a fost distrusă. Scrierile sale, însă, redescoperite în 1536, au avut o mare răspândire, alimentând viaţa creştină a multora.



[1] Sfânta Gertruda, Exerciţii 1.

[2] Ibid., 3.

[3] Ibid., 5.

[4] Ibid., 4.