en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTA CECILIA

fecioară martiră

(sec. III)


“Fecioara Cecilia purta mereu în inima ei evanghelia lui Cristos şi zi şi noapte vorbea cu Dumnezeu”[1].
Una dintre caracteristicile fecioarelor în comunitatea creştină era şi este chemarea la trăirea evangheliei, proclamarea veştii celei bune, făcută nu prin cuvintele predicii, ci prin cuvântul trăit. “Fecioara dă mărturie despre Dumnezeu prin fecioria ei, deoarece pe pământ nu există nici un motiv pentru a rămâne fecioară. Motivul este cu totul ceresc”[2]. Fecioarele sunt o mărturie vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu între oameni.
Acesta este, poate, aspectul cel mai impunător al figurii sfintei Cecilia, chiar dacă, din punct de vedere istoric, nu cunoaştem aproape nimic despre ea. Se pare că a fost martirizată în secolul al III-lea, la Roma, unde, în cinstea ei, s-a ridicat, mai târziu, şi o bazilică. Relatarea martiriului ei nu urcă decât până în secolul al V-lea sau al VI-lea şi nu dă garanţii istorice.


Despre ea ne-au povestit

Probabil că a aparţinut familiei nobile a Ceciliilor, care, prin prestigiul şi prin bogăţiile ei, a fost de mare ajutor creştinilor în timpul persecuţiilor. Poate pentru acest motiv, tânăra Cecilia, după martiriu, a fost depusă într-un mormânt care e situat aproape de acelea ale episcopilor, în Catacombele “Sfântul Calist” pe via Appia.
Passio, bogată în elemente miraculoase, dacă nu prezintă istoria reală a unei singure persoane, descrie bine ambientul în care se mişca comunitatea creştină din Roma sub persecuţii şi arată totodată respectul pe care creştinii îl aveau faţă de femeie, mai presus de toate, faţă de fecioare, spre deosebire de mentalitatea curentă.
Pe atunci, o copilă abia născută, pentru a avea dreptul de a supravieţui, trebuia să primească consensul tatălui. Apoi, rămânea tot sub autoritatea tatălui până la căsătorie, când primea în soţ, încredinţată lui de familie, stăpânul ei definitiv.
În comunitatea creştină, însă, o femeie, chiar dacă s-a născut sclavă, avea dreptul să trăiască şi, o dată ajunsă adultă, să se căsătorească sau să rămână fecioară, fără să sufere constrângeri din partea părinţilor sau a pretendenţilor. Acest lucru favoriza căsătoria între creştini şi, de asemenea, alegerea fecioriei pentru înalta preţuire de care se bucura între cei convertiţi la evanghelie.
A face un asemenea lucru era relativ uşor pentru persoanele comune, dar când era vorba despre fiicele nobililor, bogate şi atrăgătoare, existau întotdeauna pretendenţi bogaţi şi chiar puternici, şi interesele familiale şi pasiunile umane concurau împreună împotriva exigenţelor libertăţii credinţei creştine, care, dincolo de toate, mai era şi o religie interzisă.
Atunci trebuia să intre în acţiune forţa extraordinară a credinţei, care adesea ducea la martiriu, un aparent faliment, dar care, cu timpul, a fost considerat un triumf al creştinismului.
Cu această cheie de lectură putem să admirăm passio despre Cecilia, scrisă în interiorul canoanelor genului său literar.


Aventura unei nunţi

Cecilia alesese să rămână fecioară, dar frumuseţea şi bogăţia îi atrăseseră atenţia tânărului Valerian, care o primise ca logodnică. Fiind vorba despre doi nobili, ea nu putea, pur şi simplu, să se mute în casa soţului, dar cele două familii urmau să facă mai înainte o mare sărbătoare pentru a scoate în evidenţă bogăţia lor şi pentru a întări legăturile de prietenie şi de rudenie.
Între timp, Cecilia a avut posibilitatea să-i descopere logodnicului că era creştină şi, mai mult, că îşi consacrase lui Dumnezeu fecioria sa. Dacă înaintea lumii era nevoie de o nuntă, aceasta se putea face, dar ea trebuia apoi să-şi respecte pentru totdeauna votul.
Valerian, care era de viţă nobilă, dar şi cu o inimă pe măsură, a rămas surprins şi perplex şi a i-a spus că un asemenea lucru i se părea absurd. Cecilia l-a avertizat că, chiar dacă ar fi voit într-o zi să o constrângă, nu ar fi reuşit, pentru că lângă dânsa era mereu un înger care o apăra.
Apropiindu-se ziua nunţii, întâlnirile lungi se înmulţeau între cei doi şi Valerian a fost mai întâi instruit în credinţa creştină şi apoi trimis în mare secret la papa Urban, care trăia ascuns în apropierea Catacombelor “Sfântul Calist”, şi aici a fost botezat.
Cecilia îi promisese că după Botez ar fi putut să-l vadă pe îngerul care o proteja. Valerian, ieşind din catacombe şi întorcându-se la ea, vedea lucrurile într-un mod cu totul nou şi nu ştia ce să-i ducă în dar în acea zi Ceciliei. Până la urmă, s-a hotărât să-i împărtăşească fericirea pe care o avea în inimă. Abia intrat în marea sală, locul întâlnirilor lor, a văzut-o pe Cecilia foarte frumoasă, cufundată cu totul în rugăciune, cântându-i lui Dumnezeu cu corzile cele mai intime ale inimii sale, în timp ce un înger, care veghea asupra ei, îl invita să se apropie şi îi întindea o coroană de trandafiri, iar Ceciliei îi punea pe cap o coroană de crini.
Şi-a amintit atunci ceea ce i-a spus Cecilia: “Valerian, am un secret pe care vreau să ţi-l fac cunoscut: am un înger al lui Dumnezeu care mă iubeşte şi el îmi păzeşte cu mare zel trupul”. S-a convins atunci că logodnica sa aparţinea Altuia şi că el era aproape de martiriu. Şi a fost pătruns de o pace cerească.
Abia dispăruse viziunea, când a ajuns acolo Tiburţiu, fratele lui Valerian, probabil pentru a participa la pregătirile pentru sărbătoarea pe care o considera iminentă, şi a remarcat că în sală exista un puternic parfum de trandafiri, inexistent în acel anotimp de toamnă.
Fratele i-a dezvăluit misterul şi l-a îndemnat şi pe el să primească Botezul. Şi după ce l-a catehizat, l-a trimis la Urban. A rămas cu papa şapte zile pentru a-şi completa pregătirea, şi apoi a fost cufundat în apă. Cei trei tineri erau de acum un singur suflet şi întâlnirile lor au devenit mai frecvente, având atâtea lucruri să-şi povestească.
În jurul lor, însă, persecuţia lua amploare. Prefectul oraşului, Turcius Almachius, ordonase nimicirea creştinilor, care, după uciderea lor, erau abandonaţi neînmormântaţi pe câmpurile romane, pentru a fi devoraţi de animalele sălbatice.
Cecilia angajase doi tineri nobili, care se puteau mişca cu o oarecare libertate, pentru pioasa misiune de a aduna, în timpul nopţii, morţii, oferindu-le o demnă înmormântare. Pentru ei era o cinste să atingă trupurile sfinţilor, dar când au fost descoperiţi, au fost duşi înaintea lui Almachius care i-a dojenit şi a ordonat să fie biciuiţi.
Din respect pentru familia lor, prefectul nu a voit să le aplice pedeapsa capitală, dar cineva care pusese ochii pe bunurile lor a reuşit să obţină condamnarea la moarte pentru că erau creştini, după exproprierea de bunurile lor.
Maximus, care îi urma în autoritate prefectului, a fost însărcinat să-i ducă în lanţuri în câmp deschis, pentru ca aceştia să aducă jertfe la statuia lui Zeus şi, în caz de refuz, să-i treacă prin sabie. În timp ce-i conducea la supliciu, ofiţerul a fost mişcat de tinereţea lor şi a fost impresionat şi de seninătatea inexplicabilă a feţelor şi de hotărârea lor irevocabilă. I-a întrebat care este motivul şi i-a trebuit puţin pentru a înţelege că cei doi posedau o comoară ce depăşea toate bogăţiile acestei lumi: adevărul care îi făcea liberi. Şi atunci, şi el a trecut de partea lor, cerând Botezul.
Prefectul a considerat acest lucru drept un afront şi, împreună cu cei doi tineri, l-a dat la moarte şi pe Maximus. Cecilia, prin prietenele sale sus-puse, a obţinut trupurile lor şi le-a înmormântat în acelaşi mormânt care avea deasupra basorelieful păsării phoenix, simbolul învierii.

 

Un proces celebru până la limita legendarului

 
Bunurile celor trei martiri au fost confiscate, iar Cecilia, de această dată, a primit porunca să se prezinte la tribunal. Doi lictori s-au dus s-o ia de acasă şi, încântaţi de frumuseţea ei castă şi de extraordinara ei înţelepciune, au rămas s-o asculte şi au fost cuceriţi şi ei la credinţa creştină.
De această dată, papa Urban a fost chemat în grabă la casa Ceciliei, unde lictorii îşi adunaseră şi familiile pentru a primi Botezul. Numai după aceea, Cecilia a fost însoţită la tribunal şi, la invitaţia de a aduce jertfe idolilor, a răspuns că ar fi fost mai bine să distrugă acele statui.
Almachius, dându-şi seama că nu poate obţine nimic de la acea femeie tânără în ani dar foarte hotărâtă în voinţa ei, şi temându-se că o execuţie în public ar fi putut ridica populaţia creştină împotriva sa, a ordonat să fie dusă din nou acasă şi închisă în baie şi să se ridice temperatura cât mai mult posibil.
După o zi şi o noapte, gărzile au primit ordinul să deschidă baia, pentru a constata moartea tinerei şi, eventual, pentru a-i scurta cu ajutorul armelor agonia, dar, spre surprinderea tuturor, au găsit-o într-o formă foarte bună, parcă pregătită de sărbătoare. Unul dintre soldaţi a rănit-o de moarte la gât, abandonând-o în mâinile celor apropiaţi.
Creştinii au alergat şi de asemenea, papa împreună cu diaconii săi, şi în timpul nopţii, au transportat-o în Catacombele “Sfântul Calist”, înmormântând-o aproape de mormintele episcopilor Romei.
Aceasta este pioasa tradiţie, dar poate că au fost multe Cecilii anonime care au dat mărturie, prin fecioria şi martiriul lor, despre demnitatea femeii şi despre fecunditatea lor ca mame ale Bisericii.
Ulterior, interpretându-se în sens literar o antifonă liturgică ce spune: “În cântec de orgă, Cecilia, îndreptată spre Dumnezeu, se ruga: *Fă inima mea imaculată, ca să nu fiu făcută de ruşine“, a fost aleasă ca patroană a muzici şi protectoare a cântăreţilor.


[1] Din liturgia sărbătorii.

[2] C. Lubich, Scrieri spirituale/1, Cittŕ Nuova, Roma 1978, pag. 133.