en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL CLEMENT

papă martir

(+92/101)

“Cele mai mici membre ale trupului nostru sunt necesare şi utile întregului trup, ba chiar toate lucrează împreună şi se supun unul altuia, pentru ca tot trupul să fie salvat. De aceea, tot trupul nostru să fie păstrat în Cristos Isus şi fiecare să se supună aproapelui său după darul harului pe care l-a primit”[1].

Prin aceste cuvinte simple şi precise, Clement descrie într-un mod admirabil raporturile care trebuie să alimenteze unitatea între creştini. Cu toţii suntem membre ale unicului trup al lui Cristos, care este Biserica. El nu foloseşte cuvântul trup mistic şi, desigur, nu se referă la trupul fizic al lui Cristos dinainte de înviere, ci la acea realitate vitală care era în formare în jurul lui împreună cu apostolii şi discipolii şi care şi-a atins împlinirea o dată cu învierea şi coborârea Duhului Sfânt, pentru a continua apoi de-a lungul veacurilor. Pe această realitate, Clement îşi centrează tot discursul său, pentru a readuce pacea în comunitatea greacă din Corint, unde unii nu mai voiau să asculte de autoritatea legitim aleasă în acea Biserică.

 

Dar cine era Clement?

 

Despre el ne vorbesc mulţi autori antici ca Origene, Eusebiu de Cezareea, Irineu din Lyon şi alţii. Irineu, în opera sa, Împotriva ereziilor, vorbind despre succesiunea episcopilor Romei, scria: “După ce au întemeiat şi edificat Biserica, apostolii Petru şi Paul i-au transmis lui Lin sarcina episcopatului. Anaclet i-a succedat lui Lin. După dânsul, pe locul trei, plecând de la apostoli, a fost Clement cel care a primit episcopatul. El îi cunoscuse pe apostoli şi fusese în relaţie cu ei. Avea încă în urechi ecoul predicii apostolilor şi, înaintea ochilor, tradiţia lor. Şi nu era singurul, deoarece în timpul său trăiau mulţi care fuseseră instruiţi de apostoli”[2].

Nu ştim însă multe lucruri în privinţa activităţii pastorale a acestui papă şi nici nu cunoaştem, cu siguranţă, dacă a fost cu adevărat martirizat sau dacă acest titlu i-a fost dat pentru marile dificultăţi pe care a trebuit să le depăşească în purtarea înainte a moştenirii apostolilor în acea primă etapă de viaţă a Bisericii.

El a devenit celebru prin Scrisoarea către corinteni, care începe cu aceste cuvinte: “Biserica lui Dumnezeu care locuieşte la Roma către Biserica lui Dumnezeu care locuieşte la Corint”. Este redactată într-o formă colegială, şi acest lucru ne face să ne gândim că şi conducerea Bisericii din Roma a fost aşa; este în limba greacă, având un stil curat, dar fără înflorituri, şi descoperă o cunoaştere excelentă a literaturii greceşti; are multe referinţe biblice, o caracteristică ce, în general, era apanajul creştinilor proveniţi din ebraism; dar, mai presus de toate, este prima intervenţie a Bisericii din Roma într-o comunitate dintr-un alt oraş.

Sfântul Irineu, în aceeaşi carte citată mai sus, spune: “Sub Clement s-a născut o mare divergenţă între fraţii din Corint. Biserica romană le-a scris acestora o scrisoare foarte eficace, pentru a-i rechema la pace şi pentru a înflăcăra în ei credinţa şi tradiţia pe care o primiseră de puţin timp de la apostoli”.

Acestea sunt informaţii istorice sigure, pe care sfântul episcop de Lyon le-a adunat în timpul trecerii sale prin Roma, în 177-178, şi transmise şi de Egesip care fusese la Roma între anii 155 şi 166.

Celebra scrisoare adresată corintenilor

 

Când a ajuns la Roma, ştirea neplăcută că locuitorii încreştinaţi din Corint, prin neînţelegerile lor, rupseseră unitatea Bisericii, ridicându-se împotriva păstorilor lor şi cauzând grave scandaluri chiar şi printre păgâni, comunitatea din Roma a simţit datoria de a interveni prin episcopul ei. El i-a trimis la Corint pe curierii Claudiu Efeb şi Valeriu Vito, cu o scrisoare. Scrisoarea a fost ascultată cu respect şi a fost citită în biserică în timpul adunării.

Aceasta, după o prudentă şi consistentă pregătire doctrinară, cu concreteţea specific romană, atacă miezul problemei prin aceste cuvinte de foc: “Este ruşinos, fraţilor, prea ruşinos şi nedemn de o conduită creştină să auzi că puternica şi vechea Biserică din Corint s-a ridicat împotriva prezbiterilor din cauza unuia sau a doi instigatori. Vestea a ajuns nu numai până la noi, dar chiar şi la persoane de altă credinţă, astfel încât nebunia voastră aduce blasfemii numelui Domnului şi crează un pericol pentru voi înşivă”.

Chemarea la ordine, adresată cu autoritate din partea Bisericii soră, a avut ca efect restabilirea păcii în această comunitate în care tulburările păreau că nu-şi mai găsesc sfârşitul încă din timpul sfântului Paul, întemeietorul ei. Irineu, plin de admiraţie, exclama: “Iată: un cuvânt spus cu putere a restabilit pacea în Biserică!”

Numai Biserica Romei - nu avem şi alte exemple -, deja din primul secol, simţea datoria de a interveni în problemele interne ale altei Biserici, când aceasta nu reuşea singură să-şi rezolve propriile controverse.

Corintenii, din partea lor, nu numai că au primit scrisoarea ca pe o comoară care le aparţine, dar au făcut copii şi pentru alte Biserici. Dionisiu, episcopul acestei comunităţi, şaptezeci de ani mai târziu, dă mărturie că această scrisoare mai era încă citită în adunările liturgice şi era considerată în autoritatea ei îndată după scrierile Noului Testament.

“Clement - după mărturia lui Eusebiu de Cezareea - a părăsit această viaţă în al treilea an al împăratului Traian, lăsând sarcina ministerului său sfânt lui Evarist, după ce prezidase timp de nouă ani în slujirea Cuvântului divin”.

Tradiţia, apărută în secolul al IV-lea, care vorbeşte despre condamnarea din partea lui Traian la muncă forţată în Chersonez, nu are baze istorice solide, confundându-l, mai degrabă, cu un alt personaj care poartă acelaşi nume.



[1] Din Scrisoarea lui Clement către corinteni. Cf. Liturgia orelor.

[2] Irineu, AH III, 3, 3.