en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

 
Ss. Martiri din Vietnam **

(+1839)

 

“Biserica vietnameză, cu martirii săi şi prin intermediul mărturiei lor, a putut să proclame voinţa şi angajarea sa de a nu respinge tradiţia culturală şi instituţiile legale ale ţării; dimpotrivă, a declarat şi demonstrat că vrea să se întrupeze în ele, contribuind cu fidelitate la adevărata edificare a patriei”[1].

 

Vietnamul de astăzi, o republică subdivizată în 35 de provincii, cuprinde trei state antice: Tonchino la nord, Annam în centru şi Cocincina la sud. Prima vestire a creştinismului a ajuns în Cocincina prin opera misionarilor portughezi şi spanioli, la începutul secolului al XVI-lea, dar abia în secolul următor, a început să prindă consistenţă prin opera misionarilor francezi.

 

 

 

 

O istorie glorioasă


Unul dintre ei, Alexandru de Rodhes, este considerat apostolul fondator al acestei tinere Biserici asiatice. El a fost cel care a codificat alfabetul limbii vietnameze şi a fondat celebrele “Case ale lui Dumnezeu”, unde îi aduna şi îi educa pe acei tineri care doreau să se dedice cu întreaga lor viaţă răspândirii evangheliei în ţara lor, angajându-se pentru acest motiv prin vot de castitate. Opera lor s-a dovedit a fi foarte preţioasă, înainte de toate, când au apărut persecuţiile. În 1645, părintele Rodhes a fost expulzat, dar aceşti discipoli vor continua opera de evanghelizare.

În 1669, iezuiţii s-au întors şi au rămas până la suprimarea lor, în 1773. Împreună cu ei, au venit şi părinţii dominicani din provincia de Manila şi preoţii Misiunilor Externe din Paris.

Între timp, comunitatea creştină crescuse şi Sfântul Scaun a constituit două vicariate apostolice în Tonchino: unul în partea occidentală, încredinţat Misiunilor Externe din Paris, şi celălalt în partea orientală, încredinţat părinţilor dominicani.

Preoţii Misiunilor Externe s-au ocupat într-un mod aparte de “Casele lui Dumnezeu”, au fondat o congregaţie feminină, “Iubitoarele Crucii”, şi au început cu succes formarea clerului local.

Toate acestea aveau loc în mijlocul persecuţiilor, deoarece, din 1625 şi până în 1886, au fost emanate circa 53 de edicte împotriva creştinilor, timp în care au murit circa 130.000 de credincioşi. Dintre aceştia, 117 au fost canonizaţi de Ioan Paul al II-lea, la 19 mai 1988.

Numai în timpul domniei lui Giŕ-Long (1802-1820), care a reunit într-un singur stat Tonchino şi Cocincina, creştinii au avut o perioadă de pace. Când puterea a trecut în mâinile fiului său, Minh-Manh, persecuţia a devenit sângeroasă, condamnându-l la moarte chiar şi pe cel care îndrăznea numai să-i ascundă pe creştini. Dintre cei 117 martiri canonizaţi, 58 au fost condamnaţi de Minh-Manh.

Un alt rege foarte potrivnic creştinilor a fost Tuc-Dúc, care a domnit între anii 1847 şi 1883. Din cauza politicii coloniale franceze, el nutrea o profundă aversiune faţă de tot ceea ce era european. Pentru că nu reuşea să distingă credinţa creştină de politica occidentală, el şi-a propus să-l extermine în regatul său pe orice străin şi religia lui.

 

Crunta persecuţie a lui Tuc-Dúc

 

Pentru acest motiv, a stabilit că cel care colabora la capturarea unui misionar primea o recompensă de 300 uncii de argint, în timp ce misionarul trebuia să fie aruncat în fluviu, după ce i se zdrobea capul. Preoţii locali şi cateheţii străini erau decapitaţi, în timp ce cateheţilor locului li se imprimau pe obraz cuvintele “Ta dao”, care însemnau “Religie falsă”, expunându-i astfel oprobriului public. Simplii creştini, dacă voiau să-şi salveze viaţa, trebuiau să-şi renege credinţa, călcând în picioare crucea în faţa judecătorilor.


În edictul acestui rege se citeşte: “Doctrina lui Isus vine de la europeni; ea interzice cultul strămoşilor şi adorarea spiritelor. Pentru a înşela inima oamenilor şi pentru a-i fascina pe adepţi, ea le vorbeşte despre cer şi despre o apă sfântă. Cei care predică această doctrină dăunătoare, ştiind că legea regatului nu poate tolera asemenea erori, reprezintă în ochii poporului imaginea lui Isus cel suferind, capul lor, pentru a-i seduce pe ignoranţi şi pentru a-i ajuta să înfrunte moartea fără părere de răuY Când creştinii sunt denunţaţi, ei sunt pedepsiţi fără milă, dar aceşti imbecili sunt aşa de orbiţi, încât un mare număr dintre ei rămân încă ataşaţi de această doctrină dăunătoare[2].

În faţa fermităţii creştinilor, Tuc-Dúc, în 1810, a decretat risipirea tuturor catolicilor, separând soţi de soţii şi fii de părinţi, trimiţându-i în regiuni îndepărtate în mijlocul păgânilor şi confiscându-le toate bunurile. În afară de aceasta, le imprima pe obrazul drept literele “Ta dao” şi, pe obrazul stâng, numele regiunii unde li se impunea domiciliul forţat. Se consideră că în acea perioadă au dispărut circa 50.000 de creştini, chiar dacă, din fericire, decretul nu a fost aplicat ad litteram în toate provinciile regatului.

Dintre cei 117 martiri canonizaţi, 8 sunt episcopi, 50 preoţi, 59 laici. Cât priveşte naţionalitatea: 96 sunt vietnamezi, 11 spanioli, 10 francezi. Dintre laici: mulţi taţi de familie, o mamă, 16 cateheţi, câţiva conducători de comunităţi, 4 medici şi 6 militari. Oferim câteva scurte informaţii despre unii dintre ei.

 

Andrei Dung-Lac s-a născut în nord, în 1795, a devenit catehet şi apoi preot. A fost martirizat în 1839 şi este capul de listă în calendarul liturgic, atât pentru cultul de care se bucură în ţara sa, cât şi pentru exemplul luminos pe care l-a dat în timpul vieţii.

 

Paul Lę-Bao-Thin, după ce a studiat în seminar, a fost trimis, deşi nu era încă preot, misionar în ţara vecină, Laos. În 1841, a fost încarcerat şi condamnat la spânzurătoare, dar sentinţa a fost revocată din cauza unei amnistii generale. Episcopul său l-a sfinţit preot şi l-a încredinţat Seminarului din Vinh-Tri. În această perioadă, a scris două cărţi: Omilii pentru uzul preoţilor şi Compendiul doctrinei creştine pentru folosul cateheţilor.

A fost arestat din nou, în 1857, şi, după un scurt proces, a fost decapitat. Prezentăm aici un fragment dintr-o scrisoare a sa, trimisă seminariştilor din Ke-Vinh, în 1843, în timpul primei sale arestări.

“Eu, Paul, prizonier pentru numele lui Cristos, vreau să vă fac cunoscute suferinţele prin care trec zilnic, pentru ca, înflăcăraţi şi voi de iubirea faţă de Dumnezeu, să-i înălţaţi împreună cu mine laudele voastre lui DumnezeuY

Această închisoare este cu adevărat o imagine a infernului: la chinurile crunte de toate felurile, cum sunt butucii, lanţurile de fier, funiile, se adaugă ură, răzbunări, calomnii, cuvinte obscene, acuze false, răutăţi, jurăminte false, blesteme şi, în fine, nelinişte şi tristeţeY

În mijlocul acestor chinuriY, prin harul lui Dumnezeu, sunt plin de bucurie, deoarece nu sunt singur, ci Cristos este cu mineY

Vă scriu toate acestea pentru ca credinţa voastră şi a mea să formeze un tot. În timp ce ia amploare furtuna, eu arunc ancora până la tronul lui Dumnezeu: speranţa vie, care este în inima mea”[3].

 


Agneza Lę-Thi-Thŕn. Soţia unui agricultor şi mamă a şase fii, toţi educaţi în credinţa creştină, a fost închisă pentru că găzduia în casa ei misionari veniţi în vizită la creştinii din sat şi, la venirea neaşteptată a Poliţiei, ea i-a ascuns într-un bazin gol. A fost smulsă de lângă soţ şi de lângă copii şi torturată de mai multe ori, dar nu şi-a renegat credinţa. A murit în închisoare, la 12 iulie 1841, în urma unei boli grave.

 

Foarte interesantă ni se pare istoria celor trei militari din provincia Nam-Dinh, din timpul regelui Minh-Manh. Ei sunt Dominic Dinh-Dat, Augustin Huy şi Nicolae Thę.

Acuzaţi că sunt creştini, nu au negat şi au fost trimişi în închisoare. Fiind supuşi, inutil, timp de un an întreg, la frecvente torturi pentru a obţine apostazia lor, torţionarii au recurs la o înşelătorie, administrându-le o băutură amestecată cu drog. Sub efectul narcoticelor, cei trei, fără să-şi dea seama, au subscris abjura, primind fiecare şi o sumă de bani, şi au fost trimişi liberi la casele lor. Aici şi-au dat seama că au fost înşelaţi. Augustin şi Nicolae s-au dus la Huę, în capitală, au povestit de îndată înşelătoria la care au căzut victime, au restituit banii regelui şi au cerut să fie judecaţi conform legilor statului. Cei închişi au primit două foi: una cu o serie de injurii împotriva lui Isus şi promisiunea eliberării, cealaltă, o listă cu acuzaţii şi condamnarea la moarte. Cei doi soldaţi nu au ezitat şi şi-au pus iscălitura pe condamnare. Conduşi în largul mării, au fost tăiaţi în două şi aruncaţi ca hrană pentru peşti. Era 13 iunie 1839. Dominic, care nu a putut să-şi urmeze tovarăşii, pentru că a fost ţinut cu forţa acasă de cei apropiaţi, îndată ce a fost posibil, s-a prezentat şi el la autoritatea locală, a dat înapoi banii şi a făcut profesiunea sa de credinţă. A fost condamnat şi el la spânzurătoare, la cinci zile după moartea colegilor săi.

 

Ioan Paul al II-lea, în omilia canonizării martirilor vietnamezi, a exprimat foarte bine o caracteristică semnificativă în experienţa acestei Biserici:

“Martirii vietnamezi B a spus papa B, semănând printre lacrimi, în realitate, au început un dialog profund şi eliberator cu populaţia şi cu propria culturăY (Ei) au afirmat cu vigoare voinţa de loialitate faţă de autoritatea ţării, fără a se opune însă la ceea ce era corect şi drept; ei au învăţat să respecte şi să-şi venereze înaintaşii, conform obiceiului ţării lor, în lumina misterului învierii”.

 



[1] Ioan Paul al II-lea, în omilia canonizării. Cit. în: E. Lodi, I santi del calendario romano, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1990, pag. 627.

[2] Cf. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/XI, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 283-284.

[3] Din Scrisoarea lui Paul către seminarişti. Cf. Liturgia orelor.