en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL COLUMBAN

abate

(543-615)

 

“Spre cetatea lui Dumnezeu trebuie să mergem pe o stradă regală printre durerile trupului şi mâhnirile inimii, prin oboseala inimii şi umilirea duhului; dacă îndepărtezi lupta, îndepărtezi şi coroana”[1].

 

Columban a rămas celebru prin asprimea ascezei sale, în timp ce puţini sunt cei care cunosc spiritul său sensibil de poet. Aşa descrie el, într-o călătorie a sa cu barca, coborând Mosella pentru a urca apoi de-a lungul Rinului: “E atât de frumos printre păduri să despici cu chila curentul Rinului cu două coarne, alunecând liniştit pe valurile sale. O, Doamne, se simte ecoul fiecărui strigăt! Se ridică vântul, va veni ploaia teribilă, dar puterea omului este stăpână şi peste furtună”.

 

Cuvântul pustnicei sfinte

 


S-a născut în Irlanda, în provincia Leinster, şi era singurul fiu al unei familii bogate, care nu a fost nevoită să-l trimită la şcoală în mănăstire, deoarece i-a putut asigura acasă serviciile celor mai buni maeştri. Este de înţeles faptul că, ţinându-l acasă, puteau visa pentru el o viaţă fericită şi mulţi urmaşi. Dar Columban, pe când era adolescent, i-a plăcut să-şi arunce privirea şi în afara celor patru ziduri ale nobilei case părinteşti, spre orizonturi mai ample, şi într-o zi s-a dus să se sfătuiască cu o pustnică ce se bucura de faimă de sfinţenie. A întrebat-o ce trebuia să facă cu viaţa sa. Femeia a privit în ochii acelui tânăr cu inimă curată şi cu un fizic robust şi, cu o privire profetică, fără să ezite vreun moment, l-a îndemnat să părăsească lumea de îndată şi să se îndrepte spre cea mai apropiată mănăstire.

Columban, fără să se lase mişcat prea tare în faţa lacrimilor mamei, a spus “adio” ambilor părinţi şi maeştrilor săi şi s-a pus sub îndrumarea fermă a abatelui Sinell în Mănăstirea “Clain-Inis”.

Dacă acasă a studiat cu interes nu numai Biblia, dar şi pe înţelepţii şi poeţii păgâni ca Seneca, Virgiliu, Ovidiu, Lucan, Juvenal şi chiar pe poeţii creştini ai primelor veacuri, şi dacă se cimentase cu un oarecare succes în compoziţiile poetice, acum inima sa era cu totul preocupată de trăirea vieţii călugăreşti irlandeze, care nu mai lăsa nici un spaţiu pentru omul cel vechi. În studiul Sfintei Pagini şi în lectura părinţilor, hrana zilnică a călugărului, el descoperea dimensiuni noi şi neaşteptate.

Pustnica sfântă îi spusese să fugă din lume şi el a făcut acest lucru, dar rămânând în interiorul hotarelor ţinutului său şi aparţinând clasei nobililor, rudele şi prietenii veneau adesea pentru a-l întâlni, şi prezenţa lor, desigur, nu-l ajuta să o rupă total cu vechiul ambient. A cerut să fie mutat mai în nord, în mănăstirea din Bangor, sub stricta conducere a abatelui Comgallo.

A fost o alegere fericită, deoarece sintonia între cei doi era perfectă. Tânărul Columban împărtăşea pe deplin directivele abatelui şi practica cu fervoare severa disciplină de la Bangor şi, în acelaşi timp, prin inteligenţa sa deosebită, cu care l-a impresionat pe abatele său, l-a determinat pe acesta să-l promoveze maestru pentru tinerii novici, ba chiar l-a făcut pe acesta să se gândească la faptul că într-o zi ar putea să-i fie succesor.

 

Pasiunea de misionar

 

Planul abatelui nu s-a concretizat, deoarece Columban a fost cuprins de febra, pe atunci foarte răspândită printre călugării irlandezi, de a pleca misionar spre continentul european, unde noile popoare coborâte din nord sau venite din est au făcut să cadă din nou în barbarie şi în păgânism regiuni întregi care un timp fuseseră creştine şi străluciseră prin civilizaţia greco-romană.

Irlanda fusese cruţată de acest flagel apocaliptic şi păstrase în numeroasele sale mănăstiri nu numai puritatea credinţei, dar şi pe aceea a civilizaţiei, pe care sfântul Patriciu o dusese în Insula Verde. Nu venise oare timpul reîntoarcerii darurilor?

 Columban l-a convins pe abatele său să-l lase să plece împreună cu doisprezece călugări, aproape ca nu nou colegiu apostolic, pentru a evangheliza din nou Europa. Corabia lor a plecat mai întâi spre Cornwall şi apoi s-a îndreptat decisă spre Galia, unde au debarcat spre anul 588-590. S-au prezentat regelui din Bourgogne, Gontranno, şi Columban şi-a expus cu claritate planul, cu sentimentul că împlineşte o misiune primită din partea lui Dumnezeu: vestirea evangheliei păgânilor, prin construirea în mijlocul lor a unei mănăstiri. Pentru a face acest lucru, aveau nevoie doar de un petic de pământ necultivat şi dreptul de a nu fi tulburaţi.

Pământuri necultivate erau multe şi păgânii cei mai periculoşi erau vosgii. În regiunea lor, acoperită de păduri, era o fortăreaţă romană în paragină şi abandonată. Regele o oferea în dar acestor noi mesageri ai evangheliei.

Columban a făcut un acord foarte clar: călugării nu aveau nevoie de altceva şi nu doreau ca regele şi supuşii săi să vină într-o zi şi să comande în mănăstire. Acordul a fost încheiat şi îndată ei s-au pus pe treabă.


Au tăiat copacii dimprejur pentru a nu permite animalelor sălbatice să se apropie fără a fi văzute; din lemnele adunate au închis crăpăturile zidurilor în ruină, au reconstruit acoperişul, au făcut uşi şi ferestre şi, înainte de sosirea iernii, ei aveau deja o casă pentru a se pune la adăpost de intemperii, lemne pentru a se încălzi şi o biserică pentru a se ruga.

Iarna a fost foarte grea, şi proviziile abia suficiente pentru a supravieţui. O dată cu venirea primăverii, au început desţelenirea pământului şi primele semănături. A fost nevoie şi de caritatea unui episcop care le-a oferit hrană, deoarece călugării, hrănindu-se cu rădăcini, semănau mai degrabă cu nişte schelete mişcătoare decât cu fiinţe vii. Columban a acceptat darurile providenţiale, dar a vorbit deschis şi cu episcopul: călugării se vor ruga pentru mântuirea sufletului său şi pentru iertarea păcatelor sale, dar el niciodată nu se va amesteca în viaţa internă a mănăstirii.

 

Edenul din pădure

 

După primul an, oamenii dimprejur şi chiar mai de departe alergau curioşi să vadă acel petic de pădure transformat în grădină, asemenea unui nou Eden. Ei spuneau că acei călugări, tăcuţi ca animalele de povară care sunt la lucru şi cântând asemenea păsărilor pădurii în biserică, cu părul tăiat în cruce şi cu haina albă, aveau puterea de a transforma, prin mişcarea magică a mâinilor, tot ceea ce atingeau.

Aveau însă o problemă. Izvorul de la care puteau aduce apă potabilă era prea departe şi, într-o, zi călugărul căruia i-a încredinţat acest dificil oficiu s-a plâns din acest motiv abatelui. Columban nu şi-a bătut prea tare capul, dar a privit împrejur şi a văzut în apropiere, pe o stâncă, un stejar verde foarte înalt şi a înţeles că rădăcinile sale erau înfipte în apa din subteran. “Săpaţi aici B le-a zis el călugărilor B şi vom avea apă din abundenţă”. Acea fântână părea să semene cu aceea a sfântului Patriciu: era fără fund şi cu cât se scotea mai multă apă, cu atât mai multă izvora, aşa încât şi astăzi oamenii pot bea apă din belşug din acea fântână. Desigur, ei au strigat ca în faţa unei minuni şi i-au mulţumit lui Dumnezeu.

Viaţa din pădure era aşa de bine sintonizată cu aceea a restului naturii, încât bunul Dumnezeu putea să contemple creaturile sale B călugări, animale şi plante B convieţuind în pace şi fiecare dedicat misiunii sale. Păsările nu fugeau de călugări şi căprioarele şi cerbii veneau şi primeau hrană din mâinile acestor oameni care niciodată nu au arătat semne de ostilitate faţă de ceilalţi locuitori ai pădurii.

Istoricul Iona de Bobbio, care, la câţiva ani de la moartea lui Columban, a fost însărcinat să-i scrie viaţa, a vizitat locurile pe unde fondatorul trecuse, a interogat martorii care au supravieţuit şi au transmis veşti. Poate că unele lucruri ţin de legendă, poate că altele scapă înţelegerii oamenilor moderni, care au pierdut contactul prietenesc cu natura.

Iona ne povesteşte cum Columban, mergând în căutarea unui loc solitar, unde să se retragă în singurătate pentru un timp de rugăciune şi de reflecţie, ca să pregătească regula pentru fiii săi, s-a oprit cu privirea la bârlogul unui urs şi l-a ales ca loc de retragere. În faptul serii, s-a întors stăpânul, târându-şi cu dinţii prada. Cei doi s-au privit puţin perplecşi, apoi ursul a intrat în culcuşul său parcă pentru a reflecta sau pentru a se odihni puţin, apoi s-a ridicat, a jupuit puiul de cerb, a cinat în voie şi, lăsând pe pământ numai oasele şi pielea, a plecat. Se apropia de acum noaptea şi călugărul trebuia să se odihnească liniştit.


Columban i-a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a binecuvântat pe prietenul său generos; a ieşit din bârlog şi a luat pielea cerbului. După ce a întins-o bine cu ţăruşi de lemn, a atârnat-o de un copac, aşteptând soarele dimineţii, care ar fi uscat-o şi pregătit-o pentru tăbăcit. Aceasta trebuia să folosească pentru încălţămintea călugărilor.

Comunitatea creştea zi de zi, deoarece erau numeroşi tinerii care cereau să trăiască asemenea lor, şi erau bărbaţi adulţi, şi nu rareori, chiar tâlhari adevăraţi, care, obosiţi să mai verse sânge, veneau să facă pocăinţă şi să renască, dar în calitate de călugări. Aici erau departe de răzbunările stăpânilor, primeau o pâine care le vorbea despre nevinovăţie şi puteau să alimenteze speranţa că într-o zi îşi vor mântui sufletul.

Columban avea darul discernământului: îi îndepărta pe cei duplicitari şi îi accepta pe alţii, cerându-le să înceapă de îndată o viaţă nouă. Pentru aceasta, a fost necesar să construiască alte două mănăstiri, una la Luxeuil şi alta la Fontaine.

Pentru conducerea celor trei comunităţi, a scris două tratate: Regula călugărilor şi Regula domestică. Aceasta din urmă conţine penitenţele impuse celor care încălcau regulile. De exemplu, cel care în cor se distrăgea şi nu răspundea Amen primea treizeci de lovituri de vargă; cine spunea că un obiect este al meu sau al tău, şase lovituri; cine conversa singur cu o femeie, o zi de post absolut sau două cu pâine şi apă sau două sute de vergi.

Era puţin exagerat acest sfânt irlandez? Era omul timpului său, care trebuia să discute cu oameni foarte rudimentari, care puteau fi convinşi mai uşor cu lecţia bastonului decât cu cele mai înalte exortaţii. Mai era şi un alt factor: pentru ei, penitenţa bine împlinită era ca o plată bine făcută pentru propriile datorii şi prin care îşi redobândeau inocenţa. În afară de aceasta, un conducător care nu-i pedepsea pe cei vinovaţi nu mai avea dreptul să poruncească şi să fie ascultat. Ambientul din care provenea majoritatea călugărilor nu era, desigur, prea rafinat.

 

Răutatea lui Brunechilde

 

Curtea regelui Teodoric era un exemplu de imoralitate şi de violenţă. Acolo stăpânea regina-mamă, Brunechilde, care, pentru a ţine puterea în mâinile sale, nu-i permitea fiului ei să se căsătorească dându-i însă deplina libertate B chiar dacă mama şi fiul se considerau creştini B să aibă la dispoziţia sa un adevărat harem. În zadar episcopul de Vienne, Desideriu, îl rugase pe rege să pună ordine în viaţa sa. Cum să se opună mamei? Sărmanul rege s-a dus să ceară sfat de la Columban care era apreciat de toţi. Brunechilde a fost de acord să-l viziteze pe omul lui Dumnezeu şi i-a luat cu sine şi pe cei doi fii ilegitimi ai regelui, cerându-i abatelui să-i binecuvânteze. Binecuvântarea omului lui Dumnezeu ar fi legitimat înaintea tuturor situaţia nefirească a lui Teodoric şi le-ar fi asigurat celor doi copii moştenirea tronului. Între timp, Brunechilde ar fi putut domni nestingherită. Columban nu a căzut în cursă şi a declarat fără menajamente: “Aceştia nu vor purta niciodată sceptrul”.


Supuşii o urau pe Brunechilde, dar niciodată nimeni nu s-a opus ordinelor ei. O vor face doar atunci când ea va cădea în dizgraţie din cauza francilor. Numai atunci curtezanii săi o vor lega de coada unui cal sălbatic, lansând-o într-o cursă nebună. Pentru moment, însă, ea avea puterea deplină în mâini şi atâţia nemernici la ordinele sale. Astfel, a poruncit o blocadă asupra mănăstirii: nimeni nu mai putea intra sau ieşi, sub pedeapsa cu moartea. Călugării trebuiau înfometaţi până la a se răscula împotriva abatelui, pentru a-i impune acestuia un mai mare respect faţă de regină.

Stratagema nu şi-a atins scopul şi Brunechilde a încercat o cale mai simplă, trimiţându-l pe Teodoric încărcat cu daruri pentru a se reconcilia cu abatele şi a primi binecuvântarea pentru fiii săi. Tentativa a fost inutilă. După refuz, regele a intrat în refectoriu cu darurile sale, dar s-a întâmplat ceva şi mai rău: el a încălcat clauzura şi a fost blestemat şi izgonit de călugări. Atunci, Brunechilde l-a făcut pe rege să decreteze izgonirea din regatul său pentru Columban şi pentru toţi călugării de origine irlandeză, care au fost arestaţi şi duşi la Besançon, cu interzicerea de a mai pune piciorul în regatul său.

O lovitură grea pentru cele trei comunităţi ale lui Columban, dar călugării locului erau foarte bine pregătiţi să ducă înainte viaţa pe care maestrul le-a arătat-o cât a fost în mijlocul lor. Dar, spre mai marea bucurie a tuturor, după un timp, Columban a apărut din nou în comunitatea din Luxeuil şi şi-a reluat locul. Brunechilde, de această dată, a luat afacerea pe cont propriu. Să-l ucidă, nu se putea, deoarece veneraţia de care se bucura era aşa de mare, încât populaţia, în afară de faptul că ar fi putut face din el un martir, ar fi putut, în acelaşi timp, să se răscoale. Acel irlandez încăpăţânat, neascultător faţă de conducătorii regatului, care fusese aşa de bine primit, trebuia escortat până la mare şi îmbarcat pe cheltuiala statului şi trimis spre ţara sa natală.

Când soldaţii s-au aflat înaintea abatelui, nu au avut curajul să-l aresteze, dar, aruncându-se la picioarele sale, l-au rugat să aibă milă de vieţile lor, pentru că, dacă ei nu ar asculta de regină, ar fi decapitaţi.

Columban a văzut în aceasta un semn divin: şi-a salutat fiii şi, cu micul grup al irlandezilor, a plecat la drum spre mare, escortat de trimişii regali. Mai înainte de a se îmbarca pe corabie, a scris o scrisoare către călugării săi, îndemnându-i la perseverenţă: “Dacă dispar adversarii nu mai este luptă, şi fără luptă nu mai există coroană. O dată cu lupta, însă, apar curajul, vegherea, zelul, răbdarea, fidelitatea, înţelepciunea, fermitatea. Dacă suprimi libertatea, suprimi, de asemenea, şi demnitatea”. Acesta era strigătul său de bătălie: nici unul dintre puternicii lumii nu trebuia să suprime libertatea călugărilor săi.

În timp ce se abandona cu încredere voinţei divine, sigur că şi-a împlinit misiunea pe continent, corabia care îl ducea în Irlanda a eşuat la mică distanţă de plajă, şi căpitanul, speriat că ar putea fi blestemat de Dumnezeu, i-a adus din nou la ţărm pe călugări şi a renunţat la călătorie.

 

Călătoria spre Bobbio

 

Nu era cazul să se mai întoarcă la Luxeuil pentru a provoca din nou mânia Brunechildei. Grupul de călugări a preferat să încerce o nouă operă de evanghelizare în alte ţări. S-au îndreptat spre regatul lui Clotar, care i-a primit cu mare bunăvoinţă şi le-a oferit posibilitatea de a fonda mănăstiri, dar Columban, având posibilitatea de a se îmbarca din nou şi dispunând de cele necesare traiului, a preferat să urce din nou râul Rin.

S-a oprit la Tuggen, pe lacul Zurich, unde comunitatea creştină păstrase unele forme de cult păgân, adorând idoli în anumite perioade ale anului legate de fenomene ale naturii. Tovarăşul cel mai autoritar al lui Columban, călugărul preot cu numele de Gall, pentru a extirpa păgânismul, a aruncat în lac imaginile idolilor şi a distrus cu mâinile sale micul lor templu din lemn, provocând o revoltă populară care i-a constrâns pe călugări să fugă.


Etapa următoare a fost Lacul Constanţa, unde au fost primiţi de un preot vrednic, care le-a oferit o bisericuţă la Bregenz, pentru a construi acolo o mănăstire.

Între timp, familia Brunechildei fusese distrusă şi regele francilor, care ocupase regatul, l-a trimis pe abatele de Luxeuil cu o scrisoare, invitându-l pe Columban să se întoarcă în Galia, unde s-ar fi putut bucura de toate privilegiile. Dar bătrânul luptător avea de acum la inimă dorinţa de a merge spre Roma, pentru a răspândi carisma sa în cetatea eternă, spre ajutorul scaunului lui Petru.

A profitat de unele dificultăţi iscate cu oamenii de vază din Bregenz, pentru a porunci călugărilor săi să-şi ridice corturile şi să pornească din nou la drum. Nu de aceeaşi părere era însă şi Gall, care, pentru prima oară în viaţă, s-a opus marelui maestru şi s-a decis să rămână. Lucru nemaiauzit pentru Columban care, deşi i-a permis să rămână, i-a impus ca pocăinţă să nu poată celebra Liturghia toată viaţa.

Gall a rămas şi a continuat opera sa cu succes şi regiunea evanghelizată din nou de el şi-a luat numele de Sfântul Gall. Columban, însă, a trecut Alpii şi s-a prezentat la curtea lui Agilulf, regele longobarzilor.

Regele, răspunzând dorinţelor reginei Teodolinda, l-a primit cu toate onorurile şi i-a încredinţat un teren şi o bisericuţă aproape de fluviul Bobbio. Aici, chiar dacă încărcat de ani şi de suferinţe, în mai puţin de un an, a construit o mănăstire, ultima sa mare capodoperă, care le va depăşi în importanţă pe toate celelalte.

A murit la 23 noiembrie 615, când mănăstirile sale se constituiau deja ca o reţea care ţinea în aceeaşi credinţă diferite popoare creştine, amestecând culturile într-o singură limbă latină şi făcând să reînflorească pretutindeni o civilizaţie creştină îmbogăţită de noile aporturi.

 

Spiritualitatea columbană

 

Spiritualitatea pe care Columban o prezintă călugărilor şi oamenilor este simplă şi hotărâtă. Pe drept a fost definită evanghelia aplicată timpului său. Să încercăm să o rezumăm, urmând ceea ce el însuşi a scris în Instrucţiuni către călugări[2].

“Dacă omul va folosi în mod corect acele facultăţi pe care Dumnezeu le-a pus în sufletul său, atunci va fi asemenea lui Dumnezeu. Să ne amintim că lui trebuie să-i restituim toate acele daruri pe care el le-a aşezat în noi când eram în condiţia originară. El ne-a învăţat modul în care o putem face prin poruncile sale.

Primul este acela de a-l iubi pe Domnul nostru cu toată inima, deoarece el este cel dintâi care ne-a iubit, încă de la începutul veacurilor, mai înainte chiar ca noi să venim la lumină în această lume.

Iubirea lui Dumnezeu este reînnoirea imaginii sale. Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu cel care păzeşte poruncile sale, deoarece el a zis: *Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile meleY+ (In 14,15). Porunca sa este iubirea reciprocă. Aşa a fost exprimată: *Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi+ (In 15,12).


Adevărata iubire, însă, nu se dovedeşte numai prin cuvinte, *ci cu fapta şi cu adevărul+ (1In 3,18). Trebuie deci să-i întoarcem lui Dumnezeu şi Tatălui nostru imaginea sa nedeformată, ci păstrată întreagă prin sfinţenia vieţiiY Trebuie să i-o restituim în caritate, pentru că el este iubire, după cum ne-o spune Ioan: * Dumnezeu este iubire+ (1In 4,8). Trebuie să i-o restituim în bunătate şi în adevăr, deoarece el este bun şi adevărat.

Nu suntem deci pictori ai unei imagini deferite de aceasta. Pictează în sine imaginea unui tiran cel care este violent, uşor la mânie şi mândru. Pentru ca nu cumva să se întâmple să pictăm în sufletul nostru imagini tiranice, intervine Cristos însuşi şi trasează în duhul nostru liniile precise ale lui Dumnezeu. O face tocmai pentru a comunica în noi pacea sa, el, care a zis: *Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă+ (In 14,27)”.

Într-o lume marcată de rivalităţi şi de răzbunări sângeroase, lui Columban îi place să repete că specificul discipolilor lui Cristos este acela de a fi “spirituali şi unanimi”, oameni care înţeleg lucrurile lui Dumnezeu şi ştiu să trăiască în înţelegere fraternă, iubind unitatea şi participând astfel la unitatea Bisericii, oglinda unităţii însăşi a lui Dumnezeu. Columban îşi doreşte ca “toţi fiii lui Dumnezeu să posede adevărata pace şi caritatea deplină, graţie armonizării depline a obiceiurilor şi voinţelor lor”[3].

Dar pentru atingerea unanimităţii, trebuie să fie urmat Cristos cel răstignit. O urmare care nu generează tristeţe, ci umple de bucurie, deoarece “nu există suferinţă în iubire”, în “acea iubire a lui Dumnezeu, ce reînnoieşte totul în noi după imaginea sa”.

Aceasta este o sinteză a ascezei creştine: toate celelalte prescripţii penitenţiale, adesea prea dure pentru sensibilitatea noastră modernă, servesc pentru educarea popoarelor care au în spatele lor experienţe seculare de violenţă.

 



[1] Opera sfântului Columban, îngrijită de G.S.M. Walker, Scriptores latini, Hiberniae 1957, pag. 26-36.

[2] Din Instrucţiuni, IV şi XI.

[3] Scrisoarea I.