en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL DAMASUS

papă

(304/305-384)

 

Aici eu, Damasus, aş dori să fie înmormântate rămăşiţele mele, dar mă tem să nu tulbur cenuşa vrednică de cinste a sfinţilor”.

 

Damasus şi-a pus această inscripţie în cripta papilor, în Catacombele “Sfântul Calist”, ca mărturie a veneraţiei faţă de martirii unui timp în care creştinismul, ieşit definitiv din era persecuţiilor, se grăbea să devină religie de stat, având ca urmare o răcire generală a credinţei.

Dar dacă persecuţiile externe se terminaseră, continuau şi se multiplicau tulburările interne, cauzate de poliferarea ereziilor şi intervenţiilor împăraţilor romani în probleme de credinţă.


Damasus s-a născut în 304 sau 305, la Roma. Tatăl său, notar foarte cunoscut, de origine hispanică, şi creştin fervent, se numea Antonio şi a fost prezbiter sau chiar episcop rural în împrejurimile Romei. Mama sa, Lorenza, şi ea creştină foarte respectată pentru virtuţile sale, a rămas văduvă timp de şaizeci de ani şi a murit la peste nouăzeci. Sora sa, Irene, s-a consacrat lui Dumnezeu în feciorie.

În această familie deosebită, Damasus a urmat exemplele şi învăţăturile tatălui şi foarte curând a ajuns diacon alături de papa acelui timp, Liberiu. Îi plăceau studiile şi participa la administrarea bunurilor casei sale şi ale Bisericii.

 

Suferinţele lui Damasus

 

Când Liberiu a fost trimis în exil, la Berea, în Tracia, de împăratul Constanţiu, pentru că se opusese arianismului şi condamnării sfântului Atanasiu din Alexandria, şi Damasus părea să fie nevoit să împărtăşească soarta papei, dar apoi i-a fost permis să rămână la Roma.

Aici, comunitatea creştină, lipsită de episcopul ei, s-a reunit în jurul arhidiaconului Felix, şi toţi, începând de la prezbiteri şi de la diaconi, deplângeau condamnarea venită din partea împăratului şi au promis că nu vor alege alt papă cât timp Liberiu va fi în viaţă. Administraţia curentă a comunităţii, între timp, trebuia să fie asigurată de Felix în aşteptarea eliberării papei.

Totuşi, arhidiaconul, sub presiunea lui Constanţiu, s-a lăsat consacrat episcop şi proclamat papă de trei episcopi ariani trimişi de împărat. Damasus şi majoritatea creştinilor din Roma i-au rămas fideli lui Liberiu, chiar dacă nu puteau să ridice prea mult glasul din cauza represaliilor imperiale.

Când, în 358, Liberiu s-a întors la Roma, poporul l-a primit în triumf şi l-a îndepărtat pe antipapa Felix. Damasus a devenit atunci mai întâi diacon al pontifului şi, la moartea acestuia, în 366, a fost ales succesorul său.

Dar alegerea nu a fost liniştită. Cu puţin timp înainte ca acesta să intre legitim în bazilica “San Lorenzo in Lucina”, şapte prezbiteri şi trei diaconi l-au ales, în bazilica “Santa Maria in Trastevere”, pe diaconul Ursinus. Între cele două facţiuni s-a declanşat un război până la vărsare de sânge şi prefectul Romei, nevoind să se amestece în probleme interne de natură religioasă, a plecat în vacanţă într-una dintre vilele sale, departe de Roma. Doar la întoarcerea sa, sfătuit de autoritatea superioară imperială,il-a trimis în exil pe Ursinus şi pe susţinătorii săi cei mai fanatici, şi în comunitatea creştină s-a reinstaurat pacea.

O pace fragilă, pentru că exilaţii au fost mereu un spin în coasta lui Damasus şi au reuşit chiar să-l aducă în faţa tribunalului, acuzându-l de adulter. Damasus a ieşit însă şi de această dată victorios.

 

Apărarea credinţei

 

Sub pontificatul său, a dispărut arianismul, prin efortul, îndeosebi, al marilor teologi şi părinţi ai Bisericii, ca Atanasiu din Alexandria, Grigore Nazianzenul, Vasile cel Mare şi Grigore de Nyssa. Credinţa a fost reafirmată cu claritate la Conciliul din Constantinopol, în 381. Declaraţiile acestui conciliu au fost confirmate, în anul următor, la Roma, de papa care îi avea alături de sine pe episcopii Occidentului, o reprezentanţă a celor din Orient şi, mai presus de toate, pe Ambroziu din Milano.


Un canon, însă, al Conciliului din Constantinopol, al treilea, nu a fost confirmat, deoarece în el se cerea acordarea unei poziţii de preeminenţă, pentru scaunul din Constantinopol, în raport cu cele mai vechi, din Alexandria şi Antiohia, fiind cetate imperială. Asupra acestui punct, Damasus nu a voit să-şi dea acordul, pentru a evita B spunea el B ca pe viitor destinul Bisericii să fie legat de acela al puterii politice.

Pentru Damasus, primul scaun era cel roman, deoarece era fondat de apostolii Petru şi Paul, al doilea era cel alexandrin, deoarece era constituit de Marcu, la porunca lui Petru, şi al treilea, cel din Antiohia, deoarece acolo stătuseră temporar şi Petru şi Paul. Cel roman avea dreptul să fie numit şi “scaun apostolic” şi era la conducerea tuturor Bisericilor: “Sfânta Biserică din Roma B se citeşte în Conciliul Roman din 382 B are precedenţă asupra tuturor celorlalte, nu datorită deliberării unuia sau altuia dintre concilii, ci pentru că primatul a fost conferit de cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru păstrate de evanghelie”. Papa se referă, evident, la cuvintele: “Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. În acest timp, sfântul Ambroziu a formulat celebra sa frază: “Unde este Petru, acolo este Biserica”, şi căreia i-au urmat aceea a sfântului Augustin: “Roma locuta, causa finita B Roma a vorbit, cauza s-a încheiat”.

 

Fervoarea comunităţii romane

 

Dacă este adevărat că în comunitatea romană existau creştini nedemni chiar şi în rândul clerului, nu se poate nega existenţa atâtor altora care voiau să trăiască în mod serios evanghelia. Ieronim a găsit şi dus înainte un frumos grup de femei, fecioare şi căsătorite, care se hrăneau din lecţiile sale biblice, fără să numărăm marea masă a credincioşilor care nu înţelegeau nimic din diatribele teologice, dar trăiau ca buni creştini. Papa Damasus a voit să vină în întâmpinarea nevoilor lor şi a cerut ajutorul lui Ieronim, prezent la Conciliul de la Roma, din 382, numindu-l şi secretarul său.

O dată cu libertatea religioasă, creştinii vedeau ridicându-se bazilici monumentale prin susţinerea împăraţilor şi prin donaţiile nobililor romani, şi abandonau celebrele catacombe unde se păstrau şi mormintele martirilor. Pentru ca memoria acestor martori să nu fie uitată şi exemplul lor să continue a alimenta credinţa creştinilor, Damasus a avut grijă de catacombe şi în mormintele martirilor a inscripţionat pe dale de marmură epitafuri compuse de el însuşi cu artă poetică.

 

Liturgia în latină

 

Pontiful ştia că momentele de cult, celebrate în bazilică, erau, în acelaşi timp, şi momente de cateheză. Dar în ce fel putea deveni liturgia izvor de cateheză pentru toţi, dacă era celebrată în limba greacă? El a tradus-o în latină, păstrând în limba greacă numai invocaţiile litanice Kyrie eleison.


Existau deja traduceri cel puţin parţiale ale Bibliei în latină, dar el, ca un bun cunoscător al acestei limbi, nu era satisfăcut de ele şi, pentru acest motiv, l-a însărcinat pe Ieronim să facă o traducere demnă de cuvântul lui Dumnezeu. O muncă ce l-a angajat pentru mult timp pe călugărul dalmat, dar, datorită lui, Biserica a putut avea acea capodoperă care a fost Vulgata, Biblia în limba poporului roman, care s-a impus apoi în întreg Occidentul până în timpurile noastre moderne. Latina a devenit limbă liturgică, fiindu-i atribuită aceeaşi demnitate ca şi celei greceşti, folosite încă din timpurile apostolice.

La sugestia lui Ambroziu, episcopul de Roma obţinuse ca din sala senatului să fie eliminat ultimul semn al păgânismului, altarul Victoria, unde senatorii, încă din antichitate, aduceau libaţiuni sacre mai înainte de a se aşeza.

La sfârşitul pontificatului său, Damasus putea spune că şi-a împlinit opera: credinţa cea dreaptă fusese restabilită în oraş, memoria martirilor era cinstită şi încredinţată de acum istoriei, cuvântul lui Dumnezeu putea să fie citit chiar şi în limba latină, fără pericolul distorsiunilor, Scaunul Apostolic era respectat, întreaga Biserică trăia în pace.

Adormind în Domnul, la 11 decembrie 384, a fost înmormântat pe via Ardeatina, în mormântul familiei. Pe mormântul său a fost pus acest epitaf, pe care el însuşi îl pregătise şi care reprezenta profesiunea sa de credinţă în înviere: “Cel care a mers pe valurile mării agitate, cel care a dat viaţă muribunzilor, cel care a ştiut să desfacă legăturile letale după întunericul morţii, care a putut să-l readucă la viaţă Martei pe fratele ei, după trei zile de la moarte, cred că îl va învia o dată şi pe Damasus după ce va fi murit”.