en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL IOAN

apostol, evanghelist

(sec. I)


“Domnul Isus l-a iubit cu predilecţie şi, din înălţimea crucii, ca într-un testament, l-a încredinţat ca fiu Fecioarei-mamă. Marele dar al iubirii, care din pescar l-a făcut discipol, l-a ajutat să intuiască şi să vestească cu o claritate particulară, dincolo de orice măsură a capacităţii umane, divinitatea necreată a Cuvântului”[1].


Conform informaţiilor pe care le avem din Noul Testament, Ioan, împreună cu Iacob cel Mare, era fiul lui Zebedeu, un pescar de la Genezaret, şi al Salomeii, una dintre femeile care l-au urmat şi slujit pe Isus în timpul vieţii sale publice.


Discipolul


Prima întâlnire cu Maestrul l-a mişcat aşa de profund, încât şi-a amintit până şi ora: era pe la patru după-amiază. Împreună cu Andrei, fratele lui Petru, el se dusese la râul Iordan să-l asculte pe Ioan Botezătorul, şi când acesta l-a prezentat pe Isus care trecea, spunând: “Iată mielul lui Dumnezeu“, l-au urmat pe Nazarinean şi au rămas cu el toată după-amiaza. Din acel moment, Ioan, care era foarte tânăr, dar însetat de divin, şi-a găsit calea.

Când, după un anumit timp, Isus l-a chemat în mod expres să-l urmeze împreună cu fratele său, Iacob, cu Petru şi Andrei, i-a părăsit pe părinţi şi munca sa şi l-a urmat. Tatăl şi mama nu s-au opus, fascinaţi şi ei de figura lui Cristos şi crezând că fiul lor va ocupa un loc important în împărăţia mesianică ce părea iminentă. Mama sa, într-o zi, i-a cerut în mod expres aceasta, trezind resentimentele celorlalţi apostoli, dar răspunsul lui Isus şi evenimentele pătimirii au pus lucrurile la locul lor. Împărăţia mesianică, de fapt, era foarte diferită de ceea ce visau mulţi dintre contemporani: depăşea orice imaginaţie a lor şi nu se putea înfăptui decât prin cruce.

Ioan, în timpul vieţii publice a Învăţătorului, a făcut parte din acel grup privilegiat al apostolilor care au fost prezenţi la învierea fiicei lui Iair, l-au contemplat pe Isus transfigurat pe munte şi i-au stat alături în momentele agoniei din Ghetsemani. Chiar dacă şi el a fugit, poate, în momentul arestării Maestrului, mai apoi a revenit pe urmele sale, împreună cu Petru şi, singurul dintre apostoli, l-a urmat până sub cruce. Aici i-a fost încredinţată Maria ca mamă, iar el i-a fost încredinţat ca fiu.


Apostolul


La primul anunţ al învierii, făcut de femei, a alergat împreună cu Petru la mormânt, a sosit primul, dar nu a intrat din respect faţă de Petru, şi a văzut că mormântul era gol, primul semn al învierii lui Isus, pe care apoi l-a contemplat în cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli, în seara aceleaşi zile.

Apariţiile s-au succedat şi în cea de la lacul din Galileea a fost primul care l-a recunoscut pe Isus şi a strigat către ceilalţi: “E Domnul!”

Când Biserica a făcut primii paşi şi autorităţile de la Ierusalim au căutat să împiedice răspândirea noii doctrine, primii care au fost arestaţi au fost Petru şi Ioan, care nu s-au lăsat intimidaţi, convinşi că trebuie să asculte mai întâi de Dumnezeu şi apoi de oameni.

Era alături de Petru, când acesta a vindecat un olog la poarta templului, şi împreună cu el a mers în Samaria pentru a-i întări în credinţă pe primii convertiţi. Paul, amintind galatenilor despre călătoria sa la Ierusalim, îl numea pe Ioan “una dintre coloanele Bisericii”.

Când apostolii s-au răspândit în lume, Ioan, conform tradiţiei, s-a dus la Efes împreună cu Maria, unde a scris cea de-a patra evanghelie şi cele trei scrisori, şi unde a şi murit, la sfârşitul veacului I. Sfântul Irineu scria pe la anul 175: “Ioan, discipolul Domnului, acelaşi care s-a odihnit la pieptul său, a publicat şi el evanghelia, pe când stătea la Efes”[2].


Scrierile


Astăzi, critica istorică atribuie unuia dintre discipolii săi scrierile lui Ioan. Chiar dacă acestea nu vor fi ieşit, material, din pana sa, nimeni nu poate nega că în conţinutul lor ele au ieşit din inima sa şi cuprind învăţătura pe care el a transmis-o Bisericilor care au avut fericirea să-l poată asculta.

Pe bună dreptate, Vögtle observa: “Evanghelia atribuită lui ne prezintă informaţii despre viaţa lui Isus, dar, de asemenea şi mai presus de toate, în privinţa situaţiei topografice şi asupra altor particularităţi ale Palestinei, care nu pot să provină decât de la unul care s-a născut acolo şi de la un martor ocular al vieţii lui Cristos. Tocmai pentru aceasta, Ioan, fiul lui Zebedeu, instruit de Învăţătorul într-o manieră aşa de energică şi de neuitat că drumul spre gloria mesianică trece prin durere, nu ar fi trebuit oare, rugându-se, discutând şi reflectând, să fi pătruns în modul cel mai profund în misterul drumului lui Cristos? El stă în spatele evangheliei ca un autentic garant, în spatele acelei evanghelii care, mai mult decât orice, luminează calea lui Cristos în toată dimensiunea sa supranaturală. E evanghelia Fiului veşnic al lui Dumnezeu, care a coborât din cer şi s-a întors în gloria Tatălui, situată dincolo de cruce.

Ţinând cont de situaţia efectivă a autorilor numeroaselor scrieri biblice, nu este de mirare dacă ştiinţa de astăzi tinde să nu-i atribuie direct ex-pescarului Ioan această evanghelie în forma în care ne este prezentată. Ea se gândeşte la un discipol al lui Ioan, crescut în limba şi în lumea culturală a sincretismului elenistic. Din această operă, “scriere de ruptură şi de propagandă” (R. Schnackenburg), care apără cu o pătrunzătoare eficacitate adevărul divinului Răscumpărător făcut trup şi purtător al revelaţiei împotriva dubiilor şi doctrinelor greşite ale timpului său, înainte de toate, împotriva gnosticismului în afirmare, emană spiritul, zelul arzător al fiului lui Zebedeu, luat în întregime din misterul lui Cristos.

A recunoaşte aceasta înseamnă a ne elibera şi de ingenua preocupare că vestitorul apostolic al lui Cristos, care se cufundă aşa de profund în meditarea misterului Răscumpărătorului şi a mântuirii noastre, ar fi avut-o în zilele bătrâneţilor sale pentru o autoexaltare lipsită de modestie. “Discipolul pe care îl iubea Isus”: aşa îl numea, pe drept, discipolul care a aşternut în scris evanghelia apostolului, maestrul său”[3].


Testamentul lui Isus


Se povesteşte că Ioan, fiind de acum foarte în vârstă, era dus pe un scaun în adunarea credincioşilor, ca să-i instruiască în privinţa învăţăturilor Domnului, şi el repeta mereu cuvintele poruncii noi. Creştinii, crezând că şi-a pierdut memoria, l-au întrebat de ce nu le mai vorbea şi despre altceva. Apostolul le-a răspuns: “Pentru că este porunca Domnului! Dacă o practicaţi, e suficient”.

Tradiţia voia să exprime cât a influenţat predica lui Ioan comunităţile creştine care gravitau în jurul oraşului Efes.

Dar inima gândirii lui Ioan este, fără îndoială, conţinută în al şaptesprezecelea capitol al evangheliei sale, sinteză admirabilă a vieţii lui Dumnezeu, care se revarsă şi dă formă vieţii discipolilor. Pentru aceasta, liturgia latină spune despre Ioan: “Tu, răpit în sublimitate, contempli tainele cereşti şi percepi misterele Mielului şi ale Bisericii”.

Sfântul Augustin comenta că toţi creştinii, prin credinţă, pot să participe la această lumină, la această “bucurie deplină în aceeaşi comuniune, în aceeaşi caritate, în aceeaşi unitate”.



[1] MA I, 218.

[2] AH III, 1,1.

[3] Cit. în: P. Manns, I santi, I, Jaca Book, Milano 1987, pag. 52-53.