en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL THOMAS BECKET

episcop martir

(1118 ?-1170)

“În consacrare, noi am promis o grijă şi o atenţie foarte mare în a învăţa şi a conduce, şi în fiecare zi facem profesiunea aceasta prin cuvinte; dar cerul doreşte ca fidelitatea faţă de promisiune să fie întărită de mărturia faptelor noastre”[1].


Numai situându-l în perioada sa istorică este posibilă înţelegerea figurii acestui martir, care, cu siguranţă, nu se născuse sfânt şi a trebuit să lupte din greu nu numai împotriva duşmanilor externi, ci şi cu sine însuşi, pentru a urma calea evangheliei.


A venit pe lume în jurul anului 1118, într-o familie nobilă din acei normanzi care, de circa cincizeci de ani, conduceau Anglia. De la tatăl său, comerciant bogat al Londrei, a învăţat să-şi apere propriile drepturi cu tenacitate, şi de la mama sa, profund creştină, iubirea faţă de Dumnezeu şi punerea în slujba aproapelui până la martiriu.

Foarte de tânăr, a fost trimis să studieze la Paris, pe atunci, centrul cultural al Europei, şi a rămas acolo până la 1138. Întors acasă, timp de trei ani, a fost contabilul magistratului Londrei. O misiune deloc de dispreţuit pentru începutul carierei, dar care nu-i făcea nici o plăcere.

Spre norocul său, arhiepiscopul Teobald de Canterbury, şi el din neamul normanzilor, i-a recunoscut capacitatea neobişnuită şi l-a făcut imediat cleric al Bisericii şi l-a trimis să-şi completeze studiile, mai întâi la Roma, apoi la Bologna şi, în cele din urmă, la Auxerre.


Cancelar al regatului


Întors în patrie, a fost promovat arhidiacon şi şef al curiei. Teobald voia oare să-l pregătească pentru a fi succesorul său? În acelaşi timp, însă, regele a pus ochii pe tânărul jurist şi, în 1154, l-a numit cancelar al regatului.

Regele, Henric al II-lea Plantagenetul, stăpânea atunci din Scoţia şi până în Pirinei fără probleme interne, dar voia să-şi apere bine drepturile sale pentru a nu pierde din putere. Cine ar fi putut să-l ajute în această misiune?

Thomas părea făcut tocmai pentru o asemenea însărcinare: ştia să trateze cu nobilii, îi cunoştea pe mai-marii curţilor europene şi ai Curiei Pontificale, stăpânea bine dreptul, avea un bun simţ diplomatic şi, mai târziu, a dovedit şi o strălucită tactică militară, învingând în lupta împotriva lui Ludovic al VII-lea, regele Franţei. În cei şapte ani ai cancelariatului său, regele a putut să doarmă liniştit, deoarece chiar şi în controversele cu Biserica a ieşit învingător, fără să piardă încrederea papilor, spre deosebire de ceea ce i s-a întâmplat lui Barbarossa în continentul european.


Arhiepiscop de Canterbury


Când a devenit vacant scaunul de Canterbury, a fost un lucru normal pentru rege să-l propună ca succesor al lui Teobald. Ar fi avut astfel de partea sa şi primatul Bisericii, şi deci întreg episcopatul. În această alegere, a avut consensul unanim al episcopilor regatului, dar nu şi pe acela al arhiepiscopului Londrei, Gilbert Foliot, care aspira la scaunul primaţial. De atunci, el a văzut în Thomas, care era mai tânăr decât dânsul, duşmanul care îl împiedicase în cariera sa.

A fost sfinţit preot şi apoi episcop, a renunţat la funcţia de cancelar al regelui şi a început să simtă nevoia unei profunde transformări interioare. Nimeni nu putea să-l acuze de vreun păcat în viaţa sa trecută, nici că nu ar fi trăit celibatul, dar nici nu fusese un sfânt: îi plăcea viaţa fastuoasă şi plină de bucurii şi, conştient de superioritatea sa intelectuală, adesea se arătase înţepător şi arogant.

A început să folosească ciliciul, să se reculeagă în timpul nopţii în rugăciune, când nimeni nu-l tulbura, şi să spele picioarele săracilor. Gurile rele nu puteau crede că galantul om de curte a devenit dintr-o dată ascet şi spuneau că el practica aceste lucruri pentru a arunca praf în ochii altora. Desigur, convertirea sa nu a fost radicală şi imediată, ci lentă şi obositoare, dar Thomas nu s-a mai întors.

Între timp, au început să apară primele semne de disensiune cu regele, când acesta a revendicat dreptul de a-i judeca pe clerici şi călugări, independent de autoritatea bisericească, şi să impună taxe pe bunurile Bisericii destinate susţinerii clerului, cultului divin şi operelor de asistenţă faţă de cei săraci.

Lucrurile s-au înrăutăţit când regele a voit să se impună în alegerea episcopilor, pretinzând de la ei jurământ de vasalitate şi negând dreptul de apel la papa.

Problemele nu erau uşoare, tradiţiile trecute nu-l ajutau şi, mai presus de toate, în lumea creştină a timpului nu erau clare competenţele papei şi acelea ale împăratului sau ale regelui.

Thomas a fost însă foarte clar în această privinţă. Când regele a codificat toate uzanţele consuetudinare ale predecesorilor în Constituţiile din Clarendon, în 1164, şi a voit ca acestea să fie semnate de episcopi, nu a acceptat, şi ceilalţi episcopi i-au urmat exemplul. Atunci, a început persecuţia deschisă. Episcopii, înspăimântaţi de ameninţările regelui, l-au abandonat pe Thomas şi i s-au supus. Până şi papa, greşit informat de situaţie şi în condiţiile în care exista un antipapă creat de Barbarossa, l-a sfătuit pe arhiepiscop să se împace cu regele. Thomas a rămas perplex şi a semnat cu clauza salvo onore Dei, salvate fiind drepturile lui Dumnezeu.


Spre martiriu


Regele nu a rămas satisfăcut şi, în Sinodul din Northampton, l-a pedepsit cu diferite pedepse şi l-a ameninţat cu depunerea. Thomas a fugit în Franţa şi s-a întâlnit cu papa la Sens şi a prezentat renunţarea sa, a arhiepiscopului de Canterbury, îndoindu-se chiar şi de validitatea alegerii sale, acum, când cunoştea intrigile regelui. Papa Alexandru al III-lea l-a confirmat în misiunea sa şi l-a invitat să se retragă temporar pe lângă abaţia din Pontigny, în timp ce urma să caute o soluţie onorabilă cu regele. Tratativele au durat şapte ani şi, când păreau să ajungă într-un punct acceptabil, situaţia se înrăutăţea din nou. Thomas s-a întors în patrie, dar nu a ştiut cum să mai reziste la necazurile pe care i le pricinuia regele care, în afară de faptul că îi confiscase toate bunurile şi i-a exilat prietenii, voia să aibă în regat ultimul cuvânt în conducerea Bisericii.

Concepţia regalistă se lovea frontal cu aceea a arhiepiscopului, care le scria confraţilor săi întru episcopat: “Cine se îndoieşte că Biserica Romei este în fruntea tuturor Bisericilor şi izvorul doctrinei catolice? Cine ignoră că cheile împărăţiei cerului i-au fost date lui Petru? Structura întregii Biserici nu se ridică oare pe credinţa şi învăţătura lui Petru, pentru ca noi toţi să mergem în întâmpinarea lui Cristos, omul perfect, în unitatea credinţei şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu?” Şi atunci, s-a hotărât să se folosească de autoritatea sa, excomunicând doi episcopi care în mod deschis se opuneau acestei învăţături: cel de York şi cel de Londra.

Acesta a fost sfârşitul. La 29 decembrie 1170, patru cavaleri s-au apropiat de catedrală şi călugării, prevăzând pericolul, au voit să le închidă uşa, dar arhiepiscopul s-a opus. I-a primit pe cei patru cavaleri şi, la ameninţările cu moartea, a răspuns: “Sunt gata să mor pentru numele lui Isus şi pentru apărarea Bisericii”. Şi a fost ucis.

Ştirea morţii s-a răspândit ca un fulger şi poporul striga din toate părţile că a murit un sfânt. Faima sfinţeniei a produs foarte curând roadele sale: regele, lovit de interdict personal din partea papei, doi ani mai târziu, s-a reconciliat cu Biserica, repunându-i în libertate pe urmaşii lui Thomas şi făcând pace cu regele Franţei.

Ştirile despre viaţa şi cultul martirului se răspândeau cu repeziciune în Anglia, Irlanda, Islanda, Franţa, Roma şi până în Cilicia. Canterbury a devenit un loc de pelerinaj cum erau “Sfântul Iacob” de la Compostela şi alte sanctuare celebre. Dar sub Henric al VIII-lea, mormântul său a fost distrus, relicvele sale arse şi cenuşa aruncată în vânt, iar numele său a fost şters din cărţile liturgice.

De atunci, Thomas Becket B şi împreună cu el Ioan Fisher şi Thomas Morus B a trecut în istorie, pentru unii, ca martir pentru libertatea Bisericii, şi pentru alţii, ca intransigent susţinător al puterii clericale. Astăzi, în faţa atâtor teze contrastante, este tot mai aproape recunoaşterea că ei şi-au dat cu propriul sânge contribuţia în clarificarea raporturilor dintre Biserică şi stat, în efortul de a înţelege cum trebuie puse în practică cuvintele lui Isus de a da “cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.



[1] T. Becket, Scrisoarea 74: PL 190, 534-535.