en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent



Sfântul Sebastian
martir
(† 288 cca.)

„Nu există iubire mai mare decât aceea de a primi moartea pentru fraţii tăi. La această şcoală, Sebastian, discipolul adevărat şi credincios, prin martiriul său, a dat înaintea oamenilor suprema mărturie de iubire”1.

 Împăratul Galienus, în 260, abrogase legile de persecuţie împotriva creştinilor. Urma o perioadă de pace, în timpul căreia creştinii, deşi nefiind oficial recunoscuţi, erau totuşi respectaţi ba chiar unii dintre ei ocupau posturi de vârf în administraţia publică. Acest climat a favorizat foarte mult dezvoltarea şi organizarea Bisericii.
 Diocleţian, care a guvernat din 284 până în 305, dorea să continue pe această linie a păcii, dar optsprezece ani mai târziu, la instigarea cezarului Galeriu, a dat cale liberă pentru una dintre cele mai crunte persecuţii din întreg imperiul.

 Date istorice certe

 Sebastian, după mărturia sfântului Ambroziu, s-a născut şi a crescut la Milano, dintr-un tată narbonez şi o mamă milaneză. Aici a fost educat în credinţa creştină şi a început cu succes cariera militară, prin anul 283 ajungând să fie numit şef al grupului de pază imperial la Roma.
 Când era în desfăşurare persecuţia lui Diocleţian, el a putut să ajute mulţi creştini, până ce el însuşi a fost descoperit, condamnat la martiriu şi înmormântat pe Via Appia, în catacombele care mai târziu vor lua numele său.

 Relatările lui Arnobiu

 Acestea sunt câteva informaţii istorice sigure, dar passio, scrisă de monahul Arnobiu cel Tânăr, ne oferă alte câteva date ce înfrumuseţează istoria atât de sobră.
 Sebastian, pentru meritele sale militare, a fost onorat de împărat cu „conducerea primei formaţii” şi, pentru asistenţa pe care a dat-o creştinilor persecutaţi, a fost numit de papa Caius „apărător al Bisericii”.
 Zelul său întru ajutorarea creştinilor închişi şi încurajarea pe care le-o adresa de a fi credincioşi lui Cristos până la martiriu nu au trecut neobservate şi, poate din invidie, cineva a făcut cunoscute acestea împăratului.
 Chemat la raport, el s-a auzit interpelat de însuşi împăratul: „Te-am aşezat printre cei mari, dându-ţi acces liber în palatul meu, şi tu unelteşti împotriva mea şi aduci injurii zeilor statului?” Sebastian a răspuns: „Eu întotdeauna m-am rugat lui Cristos pentru sănătatea şi pentru siguranţa statului şi a imperiului şi întotdeauna l-am adorat pe Dumnezeu care este în ceruri”.
 Diocleţian l-a condamnat la moarte, poruncind unui grup de arcaşi să execute sentinţa în afara zidurilor Romei, în câmp deschis. Legat de un copac şi străpuns de nenumărate săgeţi, el a fost lăsat ca hrană animalelor sălbatice.
 Irene, o matroană creştină, s-a dus cu servitoarele sale, ca să adune resturile ce ar mai fi rămas din trupul său dar, găsindu-l pe Sebastian încă viu, l-a dus acasă şi l-a vindecat.
 După ce şi-a recuperat sănătatea, Sebastian a mers la palatul imperial şi i s-a prezentat lui Diocleţian. Împăratul, forte surprins, l-a ascultat pe cel „înviat” care îi arăta grava eroare şi marea nedreptate pe care el o comitea împotriva creştinilor, slujitori credincioşi ai lui Cristos, dar şi ai imperiului.
 Diocleţian, de această dată, nu l-a mai încredinţat arcaşilor, ci persoanelor care pedepseau cu biciul, şi aceştia l-au lovit de moarte şi l-au aruncat într-o cloacă a cetăţii. O altă matroană, Lucina, i-a recuperat corpul şi i-a adus cinstea unei înmormântări creştine.
 Dincolo de aspectul credibilităţii acestei relatări, se întrevăd practicile creştine ale timpului. Comunitatea valorifica toate resursele pentru susţinerea fraţilor persecutaţi, vizitându-i în închisori, asistându-i în tribunale, îngrijindu-se de înmormântări şi venerându-le memoria.
 Şi, de asemenea, este admirabil cum personalităţi de înalt rang îşi riscau poziţia, ba chiar şi viaţa, pentru a veni în ajutorul celor care erau candidaţi la martiriu, chiar şi atunci când aceştia nu erau decât nişte simpli sclavi.

După Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007