en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL FRANCISC DE SALES
episcop, învăţător al Bisericii
(1567-1622)

 

“A trăi în lume şi, în această viaţă muritoare, împotriva tuturor opiniilor şi principiilor acestei lumi şi împotriva curentului printr-o viaţă de renunţare, abandon şi spirit de sacrificiu: aceasta nu este o viaţă pur umană, ci, mai degrabă, una supranaturală... nimeni nu poate trăi în acest fel dacă nu este atras de Tatăl veşnic: o atare viaţă este o răpire continuă şi un extaz continuu de acţiuni şi lucrări...“[1].

 

Sfârşitul secolului al XVI-lea nu era un timp fericit pentru Biserica Catolică, îndeosebi pentru ţările unde ideea Reformei s-a răspândit rapid, câştigând mulţi adepţi şi accentuând ruptura dureroasă dintre creştini.

În Ducatul de Savoia se simţea foarte puternic influenţa lui Calvin şi a lui Zwingli. Criticile severe împotriva Bisericii rămase unite cu Roma erau foarte presante şi, în câmpul moral, erau chiar fondate.

“De ce – se spunea – să rămânem legaţi de un tip de Biserică unde cea mai mare parte a episcopilor nu sunt slujitori ai evangheliei, ci sunt ataşaţi de bunurile bisericeşti, ducând o viaţă de aristocratici mondeni, fără să se intereseze de turma lui Cristos? Şi câţi preoţi nu sunt din acelaşi material şi câţi alţii sunt atât de ignoranţi, încât nu sunt capabili să înveţe pe alţii nici măcar catehismul?”

Urmaşii reformei, în schimb, se reînnoiau privind spre Bisericile de la început şi se angajau într-o viaţă creştină mai severă. Nu era mai bine să aderi la ea, şi astfel, să-ţi asiguri mântuirea?

În acest climat, în 1567, s-a născut Francisc, fiu al domnului de Boisy din vechiul castel din Sales, un om dintr-o bucată, credincios Bisericii Catolice conform cu tradiţia familiei sale nobile şi a ducatului său. Francisc a fost educat creştineşte în ambientul nobil al familiei sale. Când a sosit timpul să-şi lase casa pentru a urma studiile superioare, ţinta a fost Parisul.

“Vreau să te iubesc acum”, şi lumina l-a cuprins...

Aici, în mijlocul atâtor noutăţi atrăgătoare, nu întotdeauna prea ortodoxe, tânărul din Savoia şi-i alege ca maeştri ai săi pe iezuiţi. Aceştia, cunoscuţi deja pentru competenţa lor în problema studiilor şi pentru comuniunea lor cu papa, l-au ajutat desigur să înţeleagă că nu tot ceea ce strălucea în cultura profană şi în cea teologică era aur.

Viaţa nu a curs însă aşa lin după cum sperase. La 16 ani, el se află cufundat într-o discuţie, pe atunci foarte vie, despre cei predestinaţi la infern. Un nor negru i-a acoperit sufletul şi un pesimism profund i-a tăiat avântul pentru viaţă, aruncându-l în disperare.

Norocul său a fost că educaţia primită în familie, într-un ambient senin şi optimist, l-a ajutat la luarea unei decizii mature: “Dacă nu-l voi putea iubi pe Dumnezeu în veşnicie, B şi-a spus el B vreau cel puţin să-l iubesc cu toată puterea mea, aici, pe pământ”.

Acest act eroic de voinţă i-a fost confirmat printr-o mângâietoare lumină pe care a primit-o într-o zi când se ruga înaintea imaginii sfintei Fecioare Maria. Experienţa luminii, făcută cu acea ocazie, se află la baza personalităţii sale senine şi pline de voioşie, şi care îi va permite să dezvolte o spiritualitate caracterizată de abandonarea la voinţa plină de iubire a lui Dumnezeu.

O dată regăsită seninătatea, Francisc nu a mai avut dubii în ceea ce priveşte credinţa şi s-a cufundat cu totul în studiile sale. De la Paris, a mers la Padova, unde a fost laureat în mod strălucit în jurisprudenţă. Reîntors în patrie, ducele l-a numit avocat al senatului din Chambéry. I se deschidea în faţă o carieră strălucită, spre satisfacţia familiei sale, dar el, văzând starea de abandonare în care trăiau, înainte de toate, creştinii din regiunea Chablais, la 26 de ani, a primit hirotonirea ca preot, punându-se la dispoziţia ducelui şi a episcopului pentru reevanghelizarea ţinutului Savoiei. 

Apostol în ţinutul său 

Părinţii săi, cunoscând situaţia religioasă dificilă a locului, s-au opus prin toate mijloacele ca nu cumva să-i fie pusă în pericol integritatea. Francisc, cunoscut până în acel moment ca un om blând şi ascultător, şi-a descoperit acum un alt aspect al caracterului său, fermitatea, nelăsându-se impresionat de cei care voiau să-i strecoare teama în faţa chemării lui Dumnezeu. Făcând apel la exemplul patronului său, sfântul Francisc din Assisi, care, pentru a-l urma pe Cristos, n-a ezitat să abandoneze casa părintească, şi-a urmat cu fermitate hotărârea.

În Savoia, regiunea Chablais trecuse aproape în totalitate la calvinism, dar ducele nu se resemna. El avea dreptul să facă respectat, chiar cu mijloace energice, principiul Cuius regio eius religio, conform căruia fiecare trebuia să urmeze religia propriului principe sau să plece de pe domeniile sale. Ca să nu se declanşase un război religios, aşa cum s-a întâmplat în Franţa vecină, Francisc i-a expus ducelui un plan diferit: în privinţa religiei, poporul nu se converteşte cu forţa, ci prin convingere, instruindu-l cu perseverenţă, luminându-l cu răbdare şi, mai presus de toate, arătându-i chipul plin de iubire al lui Dumnezeu. L-a convins astfel pe duce să-l lase să lucreze liber, cerându-i numai să-l ajute cu rugăciunea. Şi a fost ascultat.

S-a pus imediat pe treabă cu tot zelul său tineresc, călătorind şi predicând în toate Bisericile, cu zestrea sa intelectuală, cu cunoştinţele sale teologice şi cu figura sa blândă şi convingătoare, dar ambientul ostil nu permitea ca oamenii să se adune pentru a asculta un predicator catolic.

În faţa acestui prim insucces, el nu s-a pierdut cu firea, dar a inventat un nou stil de evanghelizare: tipărea predicile sale pe foi volante, folosindu-se de un limbaj simplu şi atrăgător, şi le lipea pe la porţile caselor. Această formă de răspândire, care mai târziu îi va merita titlul de patron al jurnaliştilor, în acei ani, a trezit mânia adversarilor săi, care au încercat chiar să-i ia viaţa.

El, însă, nu s-a lăsat antrenat în spirala violenţei şi mulţi, atraşi de cuvântul său simplu şi profund şi de personalitatea sa blândă şi înţelegătoare, şi-au regăsit seninătatea în credinţa părinţilor.

Episcop: “trăind pentru alţii” 

Faima sa era deja cunoscută tuturor celor din regiune şi chiar în afara ei, când episcopul de Geneva, înaintând în vârstă, l-a voit coadiutor. Din acest motiv, a fost chemat la Roma şi atunci a avut norocul să-l întâlnească pe Filip Neri, a cărui spiritualitate se apropia atât de mult de a sa. Pentru Francisc, această întâlnire a fost motiv de întărire şi încurajare. A acceptat episcopatul nu ca o onoare, ci ca o misiune: “Ziua consacrării mele episcopale a fost aceea în care Dumnezeu m-a sustras mie însumi şi m-a pus deoparte pentru sine; apoi m-a încredinţat poporului, ca să spun aşa, m-a convertit: de la a trăi pentru mine la a trăi pentru ei”.

Avea doar 32 de ani şi, după doi ani, la moartea episcopului titular, se afla la conducerea diecezei cu scaunul la Annecy.

Deşi absorbit de dificila activitate pastorală, în special, de reînnoirea clerului şi de vizitarea parohiilor, a continuat să scrie şi să conducă spiritual persoane excepţionale, ca Maria a Întrupării, Vincenţiu de Paul şi Ioana Francisca de Chantal.

Cu Ioana de Chantal, sfântul a cultivat o prietenie profundă, şi aşa a fondat Ordinul Vizitantinelor. Conform planurilor lor, nu era vorba despre un ordin religios tradiţional, ci de un grup de laice consacrate lui Dumnezeu în mijlocul lumii pentru a sluji cu multă dăruire Biserica după nevoile ei actuale ale bărbaţilor şi femeilor. Totuşi, timpurile nu erau pregătite pentru o asemenea inovaţie în câmpul feminin şi, la urmă, acestea au trebuit să accepte ca fundaţia lor să devină un ordin religios contemplativ.

O cale de sfinţenie pentru toţi 

De acum înainte, însă, spiritualitatea pe care Francisc o elaborase pentru persoane din toate grupurile sociale şi pentru numerosul grup de discipoli, bărbaţi şi femei, clerici şi laici, care îl urmau, făcea trimitere la o sfinţenie ce se realizează dincolo de zidurile mănăstirilor. El însuşi, în prefaţa operei sale, Filotea, scria: “Aproape toţi cei care au tratat despre sfinţenie au intenţionat să instruiască persoane retrase din angrenajul lumii, sau cel puţin au învăţat o sfinţenie care conduce la o fugă de lume. Intenţia mea este, însă, de a-i instrui pe cei care trăiesc în oraşe, în familie, la curte...“

Şi în capitolul al treilea al primei părţi din aceeaşi carte, spune: “Albinele extrag mierea din flori fără să le strivească, lăsându-le intacte şi proaspete, aşa cum le-au găsit. Adevărata sfinţenie lucrează şi mai bine, deoarece nu numai că nu aduce nici un prejudiciu nici unui tip de vocaţie şi de ocupaţie, ci, dimpotrivă, adaugă acestora frumuseţe şi prestigiu... E o eroare, ba chiar o erezie, a voi să excluzi exerciţiul sfinţeniei din ambientul militar, din prăvăliile comercianţilor, din curţile principilor, din casele celor căsătoriţi... Oriunde ne-am găsi, putem şi trebuie să aspirăm la viaţa desăvârşită”.

Francisc îşi încheia viaţa pământească la 28 decembrie 1622, la Lyon, unde se dusese pentru un colocviu cu Ioana de Chantal, şi, după doar treizeci şi trei de ani de la moarte, era proclamat sfânt. Ca urmare a difuzării scrierilor sale şi pentru influenţa lor în viaţa oamenilor, îi va fi atribuit şi titlul de învăţător al Bisericii. Sărbătoarea sa se celebrează la 24 ianuarie, data la care trupul său a fost mutat la Annecy.



[1] Francisc de Sales, Teotimo, c. 6. Cit. in E. Harvey, I mistici e la mistica, Libreria Editrice Vaticana, 1995, pag. 531.

După Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007.