en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

CONVERTIREA SFÂNTULUI PAUL
apostol
(sec. I)

“Pe mormântul acestui neobosit misionar, care a parcurs mii de kilometri pentru a-l predica pretutindeni pe Isus cel răstignit, suferind foarte mult, cei din vechime i-au pus cea mai simplă, dar şi cea mai semnificativă dintre inscripţii: «Lui Paul, apostol, martir». Sunt cele două titluri care rezumă întreaga sa viaţă”[1].

 Naşterea lui Saul se presupune că a avut loc între anii 5 şi 10 d.C., în oraşul cosmopolit Tars, din părinţi ce fabricau şi vindeau corturi şi îşi dobândiseră titlul de cetăţeni romani. El a avut un nume dublu: Saul, pentru evrei, şi Paul, pentru greci şi romani. A cunoscut bine cultura greacă şi a învăţat această limbă, dar a rămas mereu fidel tradiţiilor părinţilor. De tânăr a fost invitat la Ierusalim, unde şi-a completat formaţia sa “la picioarele lui Gamaliel”, învăţătorul cel mai cunoscut şi cel mai înţelept din acel timp în lumea ebraică.

El însuşi, vorbind despre originea sa, spunea: “Eu sunt un iudeu din Tarsul Ciliciei, un oraş nu lipsit de importanţă” (Fap 22,3). Şi în Scrisoarea către Filipeni (3,5-6) scria: “Circumcis în a opta zi, din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu din evrei, după Lege, fariseu, după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ceea ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur”.

La Ierusalim i-a cunoscut pe creştini ca fiind o sectă periculoasă în interiorul iudaismului, care trebuia extirpată prin orice mijloc. Era încă tânăr când a asistat la lapidarea lui Ştefan, păzind hainele lapidatorilor şi, când a ajuns la vârsta adultă, a obţinut autorizaţia de a-i descoperi şi persecuta pe creştini. La Ierusalim era teroarea creştinilor.

Pe drumul Damascului

Convins că aduce slavă lui Dumnezeu, “Saul, tot urzind ameninţare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credinţă, fie bărbaţi, fie femei”(Fap 9,1-2).

În timp ce se apropia de oraş “dintr-o dată a fost învăluit de o lumină din cer”, a căzut la pământ şi a auzit o voce: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” La întrebarea sa: “Cine eşti tu, Doamne?”, el a auzit următorul răspuns: “Eu sunt Isus, pe care tu îl persecuţi!”, şi l-a îndemnat să meargă să-l caute pe Anania care îi va spune ce are de făcut (Fap 9,4-9). Ridicându-se de la pământ, şi-a dat seama că era orb, dar în suflet avea o mare lumină. Însoţitorii săi l-au condus de mână în cetate şi el a rămas acolo trei zile, în aşteptarea lui Anania.

Când acesta s-a prezentat, i-a administrat Botezul, Saul şi-a recăpătat vederea şi, prezentându-se în sinagogă, a dat mărturie despre cele petrecute. Comunitatea creştină s-a bucurat de aceasta, cea ebraică, însă, a fost foarte surprinsă şi a crezut că el şi-a pierdut capul. În ceea ce-l priveşte, Saul s-a gândit să se retragă în pustiu, pentru a-şi pune ordine în gânduri şi pentru a înţelege în profunzime darul primit. A petrecut trei sau patru ani într-o localitate necunoscută nouă.

Poate tocmai în această perioadă sau într-una care a urmat s-a întâmplat ceea ce el povesteşte în Scrisoarea a doua către Corinteni (12,2-4): “Cunosc un om în Cristos, care, acum paisprezece ani – că era în trup, nu ştiu; sau că era în afara trupului, nu ştiu: Dumnezeu o ştie – a fost răpit până la al treilea cer... şi că a auzit cuvinte de negrăit, pe care omul nu are voie să le rostească”.

Saul, ca şi ceilalţi apostoli, îl întâlnise pe Cel Înviat şi putea să dea mărturie despre aceasta; dar, spre deosebire de apostoli, el nu trăise alături de Isus şi, deci, nu primise în mod gradual toată formaţia necesară ministerului. Învăţătorul suplinea acum acestea într-o formă extraordinară, purtându-l în paradis şi făcându-l să contemple realitatea divină. Fără acest eveniment, Apostolul nu ar fi putut să facă şi să înveţe tot ceea ce el a făcut şi a învăţat.

Întărit de această lumină, s-a întors la Damasc şi a predicat cu mare entuziasm, încât a trezit mânia adversarilor săi şi a fost constrâns să fugă în timpul nopţii, coborând de pe zidurile oraşului într-un coş. S-a dus la Ierusalim şi a rămas cincisprezece zile cu Petru şi Iacob, punându-i la curent cu noua lui viaţă. Apostolii l-au înţeles, dar comunitatea creştină exprima dubii privind convertirea sa, până când în apărarea sa a intervenit Barnaba. Saul nu era în apele sale şi, de aceea, s-a întors la Tars, în cetatea natală, reluându-şi meseria de ţesător.

Barnaba, trimis de apostoli la Antiohia, apreciind darurile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Saul, a mers la Tars şi l-a convins să-l urmeze la Antiohia. Aici, Saul şi-a luat pentru totdeauna numele de Paul, deoarece, de acum înainte, îşi dădea seama că misiunea sa se va desfăşura nu atât între iudei, cât, mai ales, între alte popoare, acelea pe care evreii le numeau “păgâni”.

Spre sfârşitul anului 43, Paul şi Barnaba se întorc împreună la Ierusalim, pentru a aduce un ajutor economic acelei comunităţi. La întoarcere, îl vor lua cu ei pe Ioan Marcu, nepotul lui Barnaba, un tânăr doritor să se dedice apostolatului.

Prima călătorie apostolică (45/46-49)

În spatele inspiraţiei unui profet, Paul şi Barnaba organizează prima călătorie misionară pentru a duce evanghelia în alte oraşe din ambientul elenistic. Au mers mai întâi în Cipru, apoi la Perga, şi de aici s-au îndreptat spre Antiohia Pisidiei. De aici, Marcu, neobişnuit cu dificultăţile unor asemenea călătorii, s-a întors la Ierusalim. Cei doi, în schimb, şi-au urmat cu mult zel misiunea începută, extinzând Biserica prin toate oraşele pe care le vizitau. Nu lipseau persecuţiile şi ei au trebuit să facă faţă chiar şi unui fapt tragicomic, când, la Listra, locuitorii i-au luat drept Zeus şi Hermes şi voiau să le ofere un sacrificiu.

Întorşi la Antiohia, foarte fericiţi pentru roadele culese între păgâni, au aflat comunitatea în plină agitaţie. Unii, veniţi de la Ierusalim, au afirmat că Botezul nu ar servi la nimic fără circumciziune. Pentru a clarifica această problemă, Paul şi Barnaba au mers din nou la Ierusalim, provocând ceea ce este considerat a fi primul conciliu al Bisericii. Petru, după o lungă discuţie, repetă gândul său cu privire la această problemă: “Fraţilor, voi ştiţi că deja de mult timp Dumnezeu a făcut o alegere între voi, pentru ca păgânii să asculte din gura mea cuvântul evangheliei şi să vină la credinţă... Şi nu a făcut nici o discriminare între noi şi ei, purificându-ne inimile prin credinţă... Noi credem că prin harul Domnului Isus suntem mântuiţi, şi în acelaşi fel şi ei” (Fap 15,1-35). A dat apoi cuvântul lui Paul şi Barnaba, pentru ca ei să povestească minunile făcute de Cel Înviat printre păgâni.

La sfârşit, prin intervenţia lui Iacob, care avea la inimă soarta iudeilor din diaspora, s-a ajuns la un compromis, dându-se norme pastorale (abţinerea de la cărnurile oferite idolilor, de la animalele sufocate şi de la desfrânare), pentru a nu-i scandaliza sau a-i pune la grea încercare pe creştinii care proveneau din iudaism şi care, conform tradiţiei ebraice (cf. Gen 2,4), reţineau ca “necurate” aceste mâncăruri.

În mod natural, rămânea în picioare principiul fundamental, apărat de Petru, anume că evanghelia era pentru toţi deoarece Dumnezeu “nu a făcut nici o discriminare” şi, deci, “nu trebuie să fie impusă nici o altă obligaţie în afară de cele necesare” (cf. Fap 15,27-29).

Această problemă părea rezolvată, dar creştinii iudaizanţi nu vegetau, provocând faimosul incident de la Antiohia, relatat nouă de Paul în Scrisoarea către Galateni (2,11-16). Petru se afla la Antiohia şi lua masa împreună cu creştinii proveniţi din păgânism. Au ajuns în oraş discipolii lui Iacob şi s-au scandalizat de această convieţuire. Petru şi Barnaba, pentru a nu-i contraria, au început să evite aceste contacte. Când Paul, întors la Antiohia, şi-a dat seama de confuzia care se crea, i-a făcut cunoscut lui Petru ceea ce el însuşi a spus în Conciliul de la Ierusalim. Textul lasă să se întrevadă că Petru recunoştea raţiunile lui Paul. Polemica a continuat însă între creştinii de cele două provenienţe, până când Biserica, înrădăcinată de acum bine în lumea greco-romană, a devenit autonomă de sinagogă.

A doua călătorie apostolică (50-53)

Întorcându-se la Antiohia, Marcu a venit şi el împreună cu ei. Paul şi Barnaba, cupă ce au informat comunitatea, au organizat o altă călătorie apostolică, pentru a întări credinţa în tinerele Biserici din Asia. Marcu voia să ia parte la aceasta, dar Paul s-a opus cu hotărâre: nu voia să se creeze probleme în timpul acestei noi călătorii, aşa cum s-a întâmplat în prima. Atunci, au ajuns la un acord: Barnaba şi Marcu s-au întors în Cipru, iar Paul şi Sila, în alte comunităţi de pe continent.

În timpul călătoriei, noi orizonturi i s-au deschis lui Paul şi, împins de Duhul Sfânt, el a traversat marea, s-a dus în Macedonia pentru a vesti evanghelia la Filipi. Aici a convertit-o pe Lidia din Tiatira, femeie de vază în acel oraş, şi a vindecat o copilă care exercita arta divinaţiei şi era un bun izvor de câştiguri pentru stăpânii ei. Aceştia au provocat ura cetăţenilor oraşului şi Paul şi Sila au fost bătuţi şi încarceraţi.

În timpul nopţii, a fost însă un cutremur de pământ şi paznicul închisorii, temându-se ca prizonierii să nu fi profitat de aceasta pentru a fugi, voia să-şi ia viaţa. Paul, după ce l-a asigurat că nu s-a întâmplat acest lucru, i-a vorbit despre Domnul Isus mort şi înviat. Gardianul şi întreaga sa familie, în acea noapte, s-au hotărât să primească Botezul.

Dimineaţa, autorităţile oraşului voiau ca cei doi prizonieri să plece, dar Paul a ţinut să le spună că ei au biciuit doi cetăţeni romani şi, deci, dacă nu voiau să fie purtaţi în tribunal, trebuiau să-i lase în pace şi să plece atunci când ei vor voi. Au trebuit să fie de acord şi Paul a putut astfel să întărească comunitatea creştină şi apoi a plecat pentru a continua programul pe care Duhul i-l pregătea.

De la Filipi, s-a dus la Tesalonic unde, de asemenea, s-a născut o comunitate; apoi s-a îndreptat spre Bereea şi apoi spre Atena. În capitala cea mai sofisticată a Orientului, Paul a încercat să vorbească într-un limbaj acceptabil oamenilor iubitori de filozofie, dar discursul său rafinat, ţinut în Areopag, în faţa acestor oameni cultivaţi şi critici în acelaşi timp, a fost un fiasco, chiar dacă i-a câştigat la credinţă pe Dionisiu, Damaris şi pe alţi câţiva.

De la Atena, s-a dus la Corint. În acest oraş cosmopolit, unde comerţul făcea să înflorească orice fel de vicii, Paul a obţinut un succes nesperat. După ce a predicat în sinagogă, fără mare succes, a vestit evanghelia păgânilor, şi astfel, s-a născut o comunitate creştină foarte dinamică. De mare ajutor i-au fost persoane cum sunt: Febe, slujitoare a Bisericii, Aquila şi Priscila (cf. Rom 16,1-4), doi soţi evrei convertiţi la evanghelie. Ei l-au primit în casa lor, dându-i şi posibilitatea de a-şi câştiga pâinea ca ţesător de corturi. A rămas acolo pentru circa un an şi jumătate. Şi-a reluat apoi călătoria spre Ierusalim, unde voia să-şi împlinească votul de nazireu[2] pe care îl făcuse.

A treia călătorie apostolică (53/54-58)

De aici, a început a treia călătorie apostolică, vizitând comunităţile de pe continent şi oprindu-se la Efes timp de trei ani. În acest mare oraş, o dată cu creşterea comunităţii creştine, s-a diminuat cultul în templul zeiţei Artemis şi comerţul sacru a primit o mare lovitură. Aici s-a produs o mare răscoală populară, provocată de constructorii şi vânzătorii de statuete ale zeiţei, nu atât din motive religioase, cât din cauza intereselor ce erau în joc, dar Paul a ieşit de aici nevătămat. El i-a încredinţat comunitatea lui Timotei, pentru ca el să ducă la desăvârşire procesul său de evanghelizare.

De la Efes, a trecut din nou în Macedonia, şi aici a aflat că în comunitatea din Corint erau mari diviziuni şi dezordini morale. A fost foarte întristat de acest lucru şi le-a scris atunci o primă scrisoare. Din fericire, comunitatea din Corint a primit foarte bine apelurile Apostolului, cum dă mărturie cea de-a doua scrisoare, şi Paul a fost primit acolo cu multă iubire, ba, mai mult, el s-a ales şi cu o sumă frumuşică de bani pentru fraţii săraci din Ierusalim. A rămas trei luni la Corint şi apoi din nou s-a îndreptat spre Ierusalim, pentru a le aduce colectele făcute cu ocazia acestei călătorii.

În diferitele comunităţi din Asia Mică, pe care Paul a reuşit să le viziteze, convins de acum că-i vede pentru ultima oară pe aceşti fii ai săi, întâlnirile au fost deosebit de mişcătoare.

Prima arestare (58-63)

La Ierusalim a fost primit cu bucurie de fraţi, cărora le-a încredinţat ofertele creştinilor din Bisericile sale. Iacob, însă, i-a făcut cunoscut faptul că circulau cu privire la el unele grave acuze, conform cărora el predica abandonarea lui Moise şi a circumciziunii în toate sinagogile din diaspora. Pentru a risipi asemenea acuze, îl sfătuia să se unească altor fraţi ce trebuiau să-şi împlinească votul de nazireat şi să le plătească el însuşi cheltuielile. Paul i-a urmat sfatul, dar în popor s-a iscat o revoltă în care Paul a fost acuzat pe nedrept că ar fi introdus în templu nişte greci... Paul a ajuns la tribunal şi, după alte evenimente, a trebuit să facă apel la cezar pentru a scăpa din mâna iudeilor care îi voiau moartea.

De la Ierusalim, a mers, ca prizonier, la Cezareea şi, de aici, a fost dus la Roma, după ce a suferit un celebru naufragiu, care pentru trei luni i-a permis să facă cunoscută evanghelia într-o insulă, în mod tradiţional identificată ca fiind Malta. La Roma, a aşteptat judecata într-un arest la domiciliu timp de doi ani, evanghelizându-i pe toţi cei pe care i-a găsit acolo.

A patra călătorie apostolică şi martiriul (63-67)

Repus în libertate, se pare că Paul a profitat de acest lucru pentru a merge în Spania, cum dă mărturie “Il Frammento muratoriano” şi sfântul Clement Romanul. Acest lucru pare să aibă un bun suport, deoarece o asemenea călătorie se afla în programul Apostolului (Rom 15,24) şi, de asemenea, pentru că el nu se afla la Roma în timpul persecuţiei lui Nero.

Din Spania s-a întors din nou pentru a face vizite în diferitele comunităţi ale Orientului, lăsându-i pe Tit la Creta şi pe Timotei la Efes, pentru a completa opera sa de evanghelizare în aceste oraşe.

În anul 66, sau în anul următor, a fost din nou arestat, dus la Roma şi supus unei detenţii foarte dure, abandonat de toţi şi lipsit de încurajarea creştinilor locului. El i-a lansat atunci un apel foarte mişcător lui Timotei: “Eu de acum sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit... Grăbeşte-te să vii la mine cât mai curând. Căci Dima m-a părăsit... Crescens este în Galaţia, iar Tit, în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire... Când vei veni, să-mi aduci mantia pe care am lăsat-o în Troas, la Carp, ca şi cărţile, în special pergamentele” (2Tim 4,6.9-13).

De această dată, tribunalul roman l-a condamnat la decapitare, pentru că era creştin.

Tradiţia indică drept loc al decapitării localitatea Tre Fontane, aproape de Roma, şi ca loc al înmormântării, cimitirul de lângă via Ostiense, unde acum se înalţă minunata bazilică construită în cinstea lui.

Gândirea lui Paul

A încerca o sinteză a gândirii lui Paul înseamnă a-mi depăşi atribuţiunile, dar îmi face plăcere să citez aici una dintre frazele sale cele mai semnificative, extrasă din Scrisoarea către Galateni (1,11-12): “Vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos”. E suficient să deschizi una dintre scrisorile pauline pentru a-ţi da seama de aceasta.

Nu se poate uita, dincolo de acest lucru, că el, prin predica şi prin scrierile sale, a realizat prima şi cea mai importantă inculturare a evangheliei în istorie.



[1] Citat dintr-un articol al lui A. Penna, din Bibliotheca Sanctorum, X, Cittŕ Nuova, Roma 1990, 184.

 [2] Nazireatul, la evrei, era o practică religioasă, o promisiune făcută lui Dumnezeu, care cerea anumite abstinenţe şi obligaţii rituale de împlinit în templul din Ierusalim.

După Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007.