Noiembrie

Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei.

Iosafat s-a născut la Wolodymyr, în Volynia, în Ucraina, într-o familie nobilă scăpătată, de tradiţie ortodoxă. La izvorul baptismal, părinţii l-au numit Ioan. L-au educat în ortodoxie şi s-au gândit să facă din el un comerciant de succes. Pentru aceasta, l-au trimis la Vilnius, unde exista posibilitatea de a învăţa arta comerţului.

Martin avea în inima sa un sentiment aparte privind soarta oamenilor săraci şi, pe lângă pasiunea pentru viaţa monastică, el a alimentat-o şi pe aceea pentru evanghelizarea săracilor. Experienţa sa de călugăr păstor a fost preluată apoi şi de alţii, începând cu sfântul Patriciu, şi a adus multe roade în Biserică.

*

Principiul său era: “Chiar şi atunci când trebuie să corijezi, întotdeauna să fie salvată iubirea”.

Sărbătoarea de astăzi, sfinţirea Bazilicii „Preasfântului Mântuitor” sau a Sfântului Ioan din Lateran, nu contrazice mărturia Sfântului Iustin sau cuvântul lui Cristos. Respectând porunca şi datoria de a face rugăciune întotdeauna şi pretutindeni, încă din timpul Apostolilor, creştinii au ales anumite locuri în care să se întâlnească pentru a se ruga împreună, pentru a proclama şi asculta cuvântul lui Dumnezeu.

Oratorul înfocat şi mândru spunea deci: „Am îndepărtat de credinţă conştiinţele umane. Când un mizerabil, sfârşit de oboseala zilei, îşi apleca genunchii noi l-am ridicat: i-am spus că dincolo de nori nu existau decât himere. Împreună, printr-un gest magnific, am stins pe cer luminile pe care nimeni nu va fi capabil să le reaprindă”.În aceeaşi clipă Dumnezeu aprindea în ceruri steaua Elisabetei a Treimii.

Despre sfârşitul sfintei Carina, unele scrieri mai noi afirmă că, refuzând să-l renege pe Cristos, a fost legată de un stâlp, biciuită şi mutilată în chip îngrozitor, până când sufletul ei de soţie şi mamă creştină a trecut în împărăţia împăratului Cristos.

Sfântul Leonard de Noblat; este numele unui renumit pustnic, care, în prima jumătate a veacului al VI-lea, şi-a ales locul de retragere în pădurea din acest ţinut, unde a zidit şi o biserică închinată Maicii Domnului de sub Arbori; el a denumit locul său de muncă şi rugăciune Nobliacum sau Noblat.

Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.

Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.

Carol, la vârsta de 12 ani, este ales abate – onorific – al Mănăstirii „Sf. Graţian”, aflată pe domeniile familiei părinteşti. Cu multă durere, a observat cum chiar călugării îl ironizau pe tatăl său, care, duminică de duminică, participa la Sfânta Liturghie în mijlocul sătenilor din Arona şi primea cu evlavie Sfânta Împărtăşanie.

Sfântul Martin de Porres s-a născut în oraşul Lima (Peru), la 9 decembrie 1579, ca fiu al unui cavaler spaniol şi al unei negrese din Panama, de origine africană. Deoarece nou-născutul avea pielea de culoare neagră, tatăl nu a voit să-l recunoască şi, pentru acest motiv, a fost trecut în registrul botezaţilor drept „fiu al unui tată necunoscut”.

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, credincioşii contemplă în lumina credinţei bucuriile şi splendorile lăcaşului fericit al sufletelor ajunse la sfinţenie, „Biserica triumfătoare”, dar nu pierd din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos, după ce au trecut prin viaţa pământească, aşteaptă cu dor în pragul acestui lăcaş şi nu pot intra, deoarece se simt încă nevrednici, din cauza urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului; ele formează acea parte a Bisericii ce se numeşte „Biserica pătimitoare”.

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor îşi are originea în practica Bisericii din Antiohia, care chiar în primele veacuri îi sărbătorea cu un fast deosebit pe toţi martirii creştinătăţii, ştiuţi şi neştiuţi, în prima duminică după solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, considerând că tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt prin excelenţă opera Duhului Sfânt, promis şi dăruit Bisericii Sale de către Cristos Mântuitorul.